Din Trupul Ecclesiei

Epistolar creştin

Genul epistolar creştin concentrează într-o Laus Dei ceea ce, spre exemplu, poemul în proză sau romanul nu pot să o facă. Este vorba despre o lectură în alb a sufletului, despre o practică permanentă a pneumei percepută ca "entitate nepieritoare" care se regăseşte în comuniune cu divinitatea.

Cartea "Scrisori către fiii mei duhovniceşti" a Părintelui Arhimandrit Arsenie Papacioc, o figură de excepţie a monahismului românesc, constituie un îndreptar creştin fundamental în ceea ce priveşte relaţia dialogică dintre călugăr şi fiul duhovnicesc. Se spune că cea mai scurtă scrisoare de tipul "eo, - i" ar aparţine unor filozofi. Epistolele "Părintelui de la Marea Neagră", cum este denumit Părintele Papacioc, transgresează limitele comunicării laconice a celor doi filozofi care au scris cea mai scurtă scrisoare din lume, transpunând în limba română unitatea specifică concret/abstract, destinată Kairos-ului, de deschidere a transcendenţei către sufletul fiinţei. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că fiecare secvenţă a acestui epistolar creştin – de altfel, foarte concis – reconfigurează toposul parenezei sau al trăitorului necunoscut care valorifică coordonatele devenirii sale.

Opusul Arhimandritului Papacioc poate fi socotit drept un substitut al îndemnului cu valoare patericală: "quiquid agis prudenter agas et respice finem"("ai mereu în vedere sfârşitul"), o temă recurentă, nuanţată în legătură cu problematica destinatarului. Emitentul scrisorii investeşte destinatarul duhovnicesc cu întreaga sa atenţie şi completitudine, creând impresia unui singur receptor care, prin unicitatea, se cuminecă din acest spaţiu sacru: duhul fiind întotdeauna acelaşi, iar chipul mereu altul. Autorul nu foloseşte ca formulă de identificare "eu" sau "al meu", ci vorbeşte tot timpul despre un "al nostru", în sensul în care Sfinţia Sa este pe deplin conştient că nu-şi aparţine sieşi sau, mai degrabă, aparţine tuturor fără nici cea mai mică urmă de discriminare.

Scrisoare către Dumnezeu, într-o formulă fericit aleasă şi plină de splendoare metafizică, are drept intercesor spiritual rugăciunea, eul ontologic fiind dizolvat în orizontul superbiei mistice, de-a lungul unei curbe care resemantizează traseul de la sine către lumea care aşteaptă dincolo de sine. Această idee extraordinar de fecundă, lansată de patristică este reiterată, la un alt nivel teologic, şi de Epistolarul Părintelui Arsenie Papacioc, în măsura în care monahul face parte din mecanismul de restituire a ceea ce Dumezeu a încredinţat prin har aleşilor săi, anulând cu mult rafinament limes dintre a da şi a primi.

Părintele Papacioc ştie să umple golul terestru cu elementul divin, aceasta rămânând o necesitate a oricărui timp în "analectele sacre" ale pustiului. Prezenţa Logosului, a Cuvântului lui Dumnezeu devine o certitudine în această zonă a sacralităţii, a liturgicului, unde "Părintele umple cu Dumnezeu cotidianul aproapelui său, din prispa sa, de pe pragul său". Astfel, pustia românească se defineşte prin sobornicitate, concept esenţial al tradiţiei patristice răsăritene. Readucând fiinţa umană în lucrarea de vindecare a mundus.-ului, o taxonomie a omului simplu, smerit şi umil, monahul român valorifică raportul sui-generis dintre existenţa activă, caracterizată de esenţa actului în sine şi existenţa pasivă, contemplativă, definită de trăirea în mistica contemplaţiei, raport ce justifică ancorarea dimensiunii ontologice în actul transcendenţei. În plan soteriologic, "ieşirea la liman" este corelată de simbolistica purtării Crucii, percepută diferit, în funcţie de capacitatea harică sau de râvna aspirantului la înduhovnicire.

În cadrul acestui Epistolar creştin există o propensiune spre elaborarea unor trepte iniţiatice care constituie statutul vieţii lăntrice, a unor norme sau strategii de ordin spiritual pentru modelarea structurii fiinţiale, contribuind, astfel, la atingerea pragului de comuniune teandrică. Dintre Epistolele Părintelui Arsenie Papacioc reţinem: "Scrisoarea către Părintele Ilie Cleopa la moartea Părintelui Paisie", o splendidă "Meditaţie despre Maica Domnului", un "Cuvânt despre rugăciune, smerenie, iubire" şi un "Cuvânt despre Înfricoşata Judecată". Vorbind despre semnificaţia revoluţiei anticomuniste din decembrie 89, Părintele Papacioc remarcă: "Această plină de har revoluţie nu s-a făcut numai ca să se cucerească o mare redută, ci să intre în simţiri toată lumea, pentru că nu ţara este pentru redută, ci reduta pentru ţară. I-am spus revoluţie plină de har fiindcă Bunul Dumnezeu a răbdat destul păgânitatea ce a fost şi a umplut inimile grozavilor tineri cu forţă şi putere. N-au luptat cu nici o armă, nici cu coasă, sapă sau topoare, ci cu piepturile deschise să li se vadă credinţa în Dumnezeu a inimilor lor. Deci, această biruinţă a dat-o Dumnezeu şi a coborât-o peste inimile lor curate"(p.138-139).

În ceea ce priveşte problema înnoirii în Biserică, a metanoiei autentice – chestiune pe care am discutat-o în nr.4/2002 a revistei "Suflet Oltenesc", revistă de etnologie şi antropologie, în eseul consacrat "Sensului Tradiţiei. Timp istoric/vs Timp liturgic" şi pe care o plasam în perspectiva sensului unificator al Tradiţiei Ecclesiei, Predania, văzută ca unitate de măsură a oricărei înnoiri, etalonul de dezvoltare al învăţăturii cristice, unicul îndreptar în materie de înnoire -, Părintele Papacioc oferă o soluţie, în sensul în care vorbim despre o schimbare reală la nivelul trăirii interioare, al fiinţării în "Duhul lui Dumnezeu". "Toate problemele şi neregulile din Biserică le va judeca şi rezolva Biserica cu harul ei, după rânduielile ei canonice şi după îndemnul Sfântului Duh. Nu proces de înnoire în scaune, ci un proces de conştiinciozitate adevărată pentru fiecare dintre noi şi cei care au fost comozi şi lipsiţi de marea responsabilitate în calitatea ce o aveau, aceia se vor elimina singuri. Că noi aşa credem, că avântul unei înnoiri de conştiinţă a unităţii Bisericii, înnoire în fiecare inimă din noi va repara uşor şi sigur orice deviere"(p.143).

Cu alte cuvinte, ideea propusă de monahul român vizează o înnoire la nivelul conştiinţei fiecărui individ de a relaţiona cu trăirea religioasă, cu trăirea în Duhul Sfânt.

Epistolele Părintelui Papacioc aduc un suflu proaspăt în spaţiul teologal românesc, revigorând discursul cam prăfuit al teologilor actuali şi oferind un model de profunzime monahală. Experienţa mistică a Arhimandritului Papacioc, arsă de biografia sa exemplară în această zonă a euharistiei, îl proiectează indubitabil în paradigma monahală, alături de figuri ilustre precum: Arsenie Boca, Nicolae Steinhardt, Ilie Cleopa, Ioanichie Bălan, Mina Dobzeu, Paisie Olaru, Iustin Pârvu ş.a. Această lucrare se constituie într-o prolegomena la o teorie a deosebirii ca expresie a ceea ce nu este văzut, din perspectiva teologiei apofatice.

Constantin Mihai

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!