Răul nu este banal

"Reeducarea" ca descărcare de sens a lumii

Credem în necesitatea unui proces al comunismului. Considerăm că este obligatorie o legea a lustraţiei, prin care să fie curăţată viaţa publică românească. Şi. mai ales. sîntem convinşi că e nevoie să menţinem vie memoria publică asupra suferinţei româneşti provocată de comunism. Răul pur care a dominat sîngeros România vreme de 45 de ani a lăsat urme atît de adînci încît încă 50 de ani de-acum înainte s-ar putea să-şi producă efectele nocive. Trebuie să ştim de unde ni se trage şi să împiedecăm repetarea răului. De aceea, nu ni se îngăduie să uităm. Încă de la primul său număr, revista noastră a fost preocupată de istoria recentă. Începînd de acum, ne dedicăm mai aplicat dezvăluiri unor momente care dau unicitate gulagului românesc, cum a fost rezistenţa anticomunistă armată sau "reeducarea" din temniţele comuniste. (Rost)

Declanşarea reeducării. Survenirea răului

În mărturiile studenţilor închişi la Piteşti, descrierea momentului în care a început reeducarea este esenţială pentru înţelegerea intenţiilor designerului acestui experiment. Răul survine "dintr-o dată"; reeducatorii mizează de fapt pe acest efect de stupoare, de stare de şoc pe care o produce asupra oricui această survenire a răului "dintr-o dată".

Emil Sebeşan, student la medicină la Timişoara, mutat la închisoarea Piteşti, decembrie 1949:

"Ne-am adunat la mijlocul lunii decembrie 1949 în camera 6 parter, studenţi din toate colţurile României, predominând grupul masiv din Timişoara, cu medicinişti şi politehnicieni, împănat cu studenţi ai Universităţii Bucureşti. (...) După vreo săptămână, cu mic cu mare, ne-am pomenit strămutaţi la primul etaj unde am aflat pe loc că odinioară fusese spitalul Peniteniarului. Camera 4 Spital a căpătat o faimă sinistră în istoria penitenciarelor şi a regimului comunist de teroare.

Dimensiunile ei le pot pomeni cu uşurinţă: 6x12 metri, cu o înălţime de circa 3 m. Avea câteva rânduri de priciuri dar ceea ce ne-a mirat era faptul că «mexicanii» - după cum îi numeam noi – şi care auzisem că formează lotul Suceava, cu priviri piezişe şi cu şuşoteli între ei, la Camera 6 veniseră cu noi şi îşi găsiseră imediat tovarăşi de idei, lucru care, de altfel, nu ne prea interesa, ei fiind în număr de 17-18 iar noi, grosul, de circa 70. În seara de ajun, când noi ne pregătisem "de colindat", un tip de statură medie, cu ochi negri de cărbune, cu buze subţiri, îmbrăcat în zeghe, din rândurile «sucevenilor» a început să urle la noi: Nimeni nu mai mişcă!

Evident că nimeni nu i-a dat atenţie, dar el a continuat, ridicând într-una tonul şi aducându-ne aminte că suntem într-o puşcărie comunistă întrucât ne-am dovedit a fi «duşmani ai poporului» şi că trebuie să înţelegem că a venit momentul să plătim această grea vină."

Acest mod de declanşare a experimentului, printr-un ordin de a nu mai mişca (un astfel de ordin "nimeni nu mai mişcă" regăsim în multe mărturii referitoare la declanşarea reeducării), pare să facă parte din strategia generală a experimentului.

Efectul acestei proceduri este multiplu. Pe de o parte, se mizează pe lipsa de reacţie pe care o produce un astfel de ordin scurt, instantaneu, indiferent cine îl emite. Pe de altă parte, caracterul său "brusc", brutal, urmat de violenţa la modul propriu asupra deţinuţilor, fără un motiv anume, este calea prin care experimentatorii vor să-i introducă pe deţinuţi într-un "timp nou", cel al transformării lor violente; este o modalitate ritualică de a separa momentele de timp, de a crea, cum ar spune Berger şi Luckmann, o "zonă de semnificaţie" cu totul nouă în realitatea vieţii deţinuţilor, o "enclavă" în cadrul realităţii lor cotidiene. "«Comutări» similare au loc între lumea vieţii cotidiene şi lumea jocului, atât în jocul copiilor cât şi, chiar mai evident, al adulţilor. Teatrul oferă un excelent exemplu pentru un asemenea joc al adulţilor. Tranziţia între realităţi este marcată prin ridicarea şi căderea cortinei. Când aceasta se ridică, spectatorul este «transportat în altă lume», cu înţelesurile sale proprii şi cu o ordine care poate sau nu poate avea prea mult de-a face cu ordinea vieţii zilnice."

De altfel "unealta" reeducării, "deţinutul" din lotul de la Suceava, chiar anunţă pe deţinuţi: "a venit momentul..." ca toţi duşmanii poporului să se schimbe etc În sensul lui Berger şi Luckmann, acesta este momentul ridicării cortinei procesului reeducţional. Ne putem gândi că şi alte proceduri pregătitoare pentru acţiunea de reeducare s-au derulat "în culise". Dintr-o dată ne dăm seama că personajul în cauză, (căruia nu-i vom spune numele), nu este un deţinut obişnuit, motiv pentru care l-am şi trecut între ghilimele. El nu se adresează ca un coleg de celulă celorlalţi colegi ai săi, ci are un cu totul alt statut, el are o strategie de adresare pe care a fost instruit să o utilizeze, foloseşte sintagme şi etichete care făceau parte din strategia discursivă a puterii comuniste ("duşmani ai poporului", "bandiţi", "burghezi", "fascişti" – etichete prin care se observă cum agresorul comunist, după preluarea puterii, încearcă să justifice lansarea persecuţiilor împotriva unor victime inocente, cum ar spune Rene Girard, adică a căror "vină" există numai în sistemul de referinţă al acestui agresor).

Avem de-a face prin urmare cu o gradare şi o etapizare gândită, planificată a reeducării, inclusiv a momentului declanşării acesteia. Mai mult, această declanşare brutală a experimentului arată că este vorba de o schimbare la fel de bruscă şi brutală, este un semn al terorii de care este impregnat fenomenul reeducări, teroarei vizibilă în fiecare etapă a sa.

"Nimeni nu mai mişcă!" are prin urmare scopul de a realiza, în sensul lui Berger şi Luckman, "distragerea atenţiei de la realitatea cotidiană" pentru a deschide o zonă nouă de semnificaţii şi a crea, sub tensiune, modificări radicale în realitate. În acest scop se creează separări ale deţinuţilor în timp şi spaţiu. O funcţie esenţială în această separare radicală a realităţii lumii deţinuţilor (realitatea lor "supremă", în sensul lui Berger şi Luckmann) de noua realitate pe care reeducatorii vizează să o instituie în viaţa lor o deţine tocmai limbajul care intervine în programul de reeducare pentru a provoca un prag mai abrupt şi o tensiune nouă faţă de "simpla" separare în timp şi spaţiu. "Toate zonele personale de semnificaţie se caracterizează prin distragerea atenţiei de la viaţa cotidiană. Deşi există, desigur, abateri ale atenţiei în cadrul vieţii cotidiene, trecerea spre o zonă personală de înţelesuri este de un gen cu mult mai radical. Sub tensiune pot avea loc modificări radicale."

Noile coordonate ale realităţii. Spaţiul şi timpul închisorii

În procesul de reeducare separarea, izolarea deţinuţilor în timp şi spaţiu este esenţială pentru "succesul" acţiunilor. Observăm însă că în cadrul regimului penitenciar comunist există proceduri generale (deci şi în afara reeducării brutale) de haotizare a ordinii principial existente în realitatea vieţii deţinuţilor prin confiscarea oricărui instrument de măsurare a timpului şi prin izolarea în spaţiu - care, paradoxal, chiar şi în cadrul unei închisori – loc în care izolarea este "implicită", poate fi de diferite grade. Toate închisorile deţineau un "izolator" sau diferite camere cu apă pe jos, fără pat etc. unde ajungeau deţinuţii recalcitranţi (închisoarea din închisoare). Sinistra "cameră 4-spital" de la Piteşti, "loc" sau fragment de spaţiu în care iadul însuşi a căpătat actualizare (este acolo performat sau "pus în scena" realităţii de instrumentele răului), o traumă vie în memoria deţinuţilor trecuţi prin reeducare, era şi ea un spaţiu mai izolat de celelalte celule.

Această sechestrare a timpului (acţiune "concretizată" în închisoare prin confiscarea ceasurilor la propriu, precum şi prin acţiuni simbolice de confiscare a sărbătorilor în toată perioada comunistă şi de înlocuire a acestora cu sărbători comuniste) precum şi aceste proceduri de manipulare a gradelor(a cercurilor) de izolare în spaţiu în cadrul închisorii arată intenţia de a suspenda ordinea şi realitatea vieţii deţinuţilor şi de a le stabili noi coordonate spaţial-temporale.

Desigur deţinuţii iau măsuri de a preveni destabilizarea realităţii lor şi încearcă să reacţioneze permanent pentru a preveni descărcarea de sens a lumii, lucrul cel mai grav care se poate întâmpla pentru modul de a exista specific umanului. Este semnificativă în acest sens mobilizarea deţinuţilor pentru a măsura în continuare timpul. După ritmul zi/noapte, ei trasează linii pe pereţi sau, atunci când nici acest lucru nu este posibil, încearcă să afle de la noii veniţi ce dată e. Problema devine esenţială în stabilirea datelor sărbătorilor, pentru a cunoaşte când trebuie să postească, să înveţe Colinde sau să săvârşească Sfânta Liturghie, slujba Învierii, slujba din noaptea de Crăciun.

Analog putem urmări cum, în privinţa spaţiului, deţinuţii instituie proceduri de resemnificare, de investire cu un alt sens decât cel pe care îl aveau închisorile în sistemul de referinţă al puterii politice. Ei transfigurează închisoarea – care avea drept scop anihilarea rezistenţei anticomuniste într-o "comunitate carcerală" de rezistenţă(Ilie Bădescu). Are loc prin urmare o investire a închisorii cu un sens şi o funcţie cu totul opusă celei pe care o intenţionau agresorii lor.

Mărturiile deţinuţilor atestă în acest sens faptul că închisorile comuniste au fost transformate în adevărate "universităţi". Marile personalităţi încarcerate ţin prelegeri şi conferinţe, au loc dezbateri pe diverse teme filosofice, politice, istorice, culturale, religioase.

Însă redefinirea spaţiului închisorii - ca operaţie subversivă radicală prin care victimele se opun descărcării de sens a lumii - este mai vizibilă în experienţa lor religioasă. Închisoarea devine locul marilor întâlniri şi al marilor trăiri religioase. Rezistenţa organizată a deţinuţilor anticomunişti se mobilizează într-o permanentă, sisifică, muncă de construcţie a sensului, întrucât agresorul dovedea o energie inepuizabilă (a cărei "sursă" o putem bănui...) în a concepe continuu, noi şi noi proceduri prin care să distrugă orice "ţesătură" a sensului ar încerca deţinuţii pentru a rezista. Ne aflăm pe un câmp de bătălie, într-un război a cărui miză ne vizează pe noi toţi: poate nici nu realizăm în mod conştient câtă nevoie avem să cunoaştem cum putem rezista noi, cei de azi, în faţa încercărilor contemporane nouă de descărcare a lumii de sens!

Prin urmare nici nu realizăm câtă nevoie avem de mărturiile experienţelor trăite în temniţele comuniste. Ele trebuie privite într-un strat profund de semnificaţii; am greşi enorm dacă am căuta în ele relatări ale unor incidente obişnuite (x l-a bătut pe y sau pe z etc.) într-o încercare "obiectivistă" de "stabilire a faptelor", pentru că sunt cu totul altceva: documente spirituale despre rezistenţa în faţa unei agresiuni cu totul nespecifice, un "holocaust al sufletelor", cum o defineşte unul dintre cei trecuţi prin reeducare.

Ar trebui, în plus, să avem o perspectivă "holistă" asupra acestor mărturii, să ne interesăm de întreaga istorie a vieţii, să citim în ele biografii spirituale. Ne interesează ce se întâmplă cu victimele şi persecutorii lor "până la sfârşit". În mărturiile victimelor găsim de pildă relatări despre convertiri neaşteptate ale unor torţionari, în clipa dinaintea morţii. Aceste "evenimente" nu au o explicaţie în sistemul de referinţă al persecutorilor, ele "scapă" planului iniţial al acestora. Au însă o explicaţie în "sistemul de referinţă" al victimelor: în reeducare se confruntă două viziuni despre lume ireconciliabile. Or dacă însăşi torţionarii sfârşesc prin a-L mărturisi pe Hristos (în ultima clipă, ca tâlharul de pe cruce), convertirile torţionarilor sunt documente despre biruinţa viziunii victimelor, ale biruinţei Lui Hristos.

În acest sens spunem că avem nevoie de o interpretate nouă a documentelor fenomenului reeducării. Ele sunt semnificativ diferite (adică prin semnificaţiile implicate de actori) de documentele obişnuite care sunt redactate de pildă la secţia de poliţie atunci când are loc un incident oarecare, iar autorităţile în drept trebuie să stabilească vinovaţii. Faptele la care se referă documentele fenomenului reeducării au un sens în destinul spiritual al celor implicaţi, torţionari şi victime deopotrivă, cum vedem în relatarea părintelui Calciu despre "un preot şi torţionarul lui, aflaţi în închisoarea de la Târgu Ocna, care au murit amândoi în aceeaşi seară, după ce preotul – bătut crunt de cel din patul alăturat, pe toată durata interogatoriilor – a mers la el şi l-a mângâiat pe cap, spunându-i că-l iartă pentru ce a făcut fiindcă era tânăr şi nu ştia ce face."

În evocarea unei zile de Paşte din închisoarea Aiud, semnificaţiile date de martor sunt proiectate direct în relatarea biblică a "dimineţii Învierii": "La ora şapte dimineaţa, gardienii închisorii se schimbau. Eram total izolat de ceilalţi deţinuţi, într-o celulă fără geamuri, fără pat (în afară de o scândură care ziua era ridicată şi lipită de zid), supus unei exterminări lente. În momentul în care uşa celulei se deschidea, deţinuţii erau obligaţi să se întoarcă cu faţa la perete şi să stea aşa, până auzeau uşa celulei închizându-se. În ziua aceea de slavă a lui Iisus, nu m-am întors cu faţa la perete, ci l-am privit pe gardian în ochi – era unul dintre cei mai cruzi, spaima secţiei de izolare – şi i-am spus: Hristos a înviat! Vorbele mele l-au lovit în faţă ca un bici. M-a privit o clipă cu uimire, s-a întors spre coridor unde erau ceilalţi gardieni din schimb, s-a întors spre mine din nou şi mi-a răspuns: Adevărat a înviat! La rândul meu, am fost şi eu lovit de răspunsul său, dar în alt chip: ştiam, simţeam că nu el mi-a răspuns, ci un înger al lui Dumnezeu. Era îngerul care a vorbit femeilor mironosiţe în dimineaţa Învierii, atunci când veniseră la mormânt să ungă trupul Domnului: "Nu vă temeţi, căci ştiu că pe Iisus cel răstignit căutaţi. Nu este aici, ci S-a sculat precum a zis. Veniţi de vedeţi locul unde fusese pus"(Mt. 26: 5-6). Celula mea fu inundată de o lumină pe care o mai văzusem în copilărie, atunci când aveam opt ani. Zidurile dispărură, atmosfera sumbră şi umedă a celului se schimbă, bucata de scândură brută care, noaptea, era patul meu deveni strălucitoare. Am rămas mult timp sprijinit de zidul umed al celulei, copleşit de o fericire indescriptibilă. Prin gura torţionarului meu, îngerul Domnului îmi anunţa adevărul Învierii lui Hristos."

Claudia Buruiană

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!