Etica ortodoxă sau etica protestantă? (III)

Iraţionalitatea protestantă şi raţionalitatea "dreptei judecăţi"

Protestantismul ca factor de ocultare a raţiunilor umane

În fine, un alt pasaj din acelaşi scriitor bisericesc ne previne şi despre falsitatea aparentei "noutăţi" a calculului economic capitalist modern, de care vorbeşte Weber, şi care ar diferenţia vechiul capitalism prădalnic sau aventurier de cel modern-protestant, raţionalizat.

"În orice meserie sau profesiune, precum am spus, repetă Părintele Moise, există mai întâi un scop apropiat, adică un plan sau o încordare neîncetată a minţii într-o direcţie pe care trebuie s-o ai în vedere cu toată strădania şi stăruinţa, ca să poţi ajunge la îndeplinirea ţelului propus (s. n.)."

Aşadar, planul contabil şi calculul raţional al lui Weber nu e deloc nou. A crede că negustorii protestanţi au "descoperit" calculul raţional al afacerilor şi că au fost singurii care şi-au dat seama de importanţa stăruinţei şi încordării în derularea afacerii înseamnă a fi naiv. Se poate spune că protestantismul şi toată mişcarea capitalismului modern au ascuns psihologia adâncă a Sfinţilor Părinţi, pentru a ajunge la simplificarea "contabilă" a vieţii. Care capitalist avea nevoie de psihologia acestor Sfinţi Părinţi? În loc să vedem în protestantism un factor de înnoire sufletească şi religioasă a lumii, noi credem mai degrabă că este cazul să vedem în el un factor de ocultare (învechire, părăsire, lăsare în desuetudine) a multor valori sufleteşti raţionale, tocmai prin accentul unilateral pus pe aspectele economice. Protestantismul, în variantă economică, are aşadar, un rol frenator al raţiunii umane şi nu unul accelerator.

Iată, expus cu claritate, chiar calculul raţional al afacerii, în varianta lui Ioan Casian:

"Nici pe negustor nu-l părăseşte dorinţa de a-şi procura mărfuri pentru a obţine câştiguri cu care să-şi adune avere, fiindcă zadarnic ar dori un câştig dacă nu şi-ar alege şi calea prin care să ajungă la acesta." Care să fie "noutatea" cu care vin în acest plan negustorii protestanţi, când, aşa cum se vede clar din cele de mai sus, oamenii bisericii ştiau exact ce înseamnă planul afacerii, metoda (calea de urmat – termenul metodologie este grec la origine!) spre a face avere.

Acest calcul de care vorbeşte Weber nu depăşeşte deloc ceea ce Sfinţii Părinţi numesc "dreapta judecată", un calcul care, fără a fi contabil, este mult mai raţional şi mai eficient în echilibrarea forţelor sufleteşti ale omului, căci este acel calcul sufletesc ce vrea să evite excesul (hybris-ul) din toate activităţile umane. Dimpotrivă, calculul contabil capitalist este creator de hybris şi de dezechilibre sufleteşti (şi, în cele din urmă, economice) căci nu se supune unei analize a forţelor minţii şi sufletului, deci unei analize morale, ci doar uneia matematice, contabile reci, a cifrelor. Raţionalizarea de care vorbeşte Weber pe tot parcursul operei sale este un proces de iraţionalizare prin matematizare, eficientizare şi ordonare a lumii.

Pentru a argumenta mai bine afirmaţiile de mai sus, trebuie să ne referim, fie şi pe scurt, la problema dreptei judecăţi. Aceasta nu este totuna cu raţionalizarea lumii, de care vorbeşte Weber, deşi, aparent, funcţiile lor sunt similare. Altfel spus, omul modern confundă cu mare uşurinţă raţionalizarea cu binele şi echilibrul lumii. Moştenitori docili ai epocii iluministe, în care regina vieţii sociale era Raţiunea, credem că suntem apăraţi de vicisitudinile istoriei dacă devenim fiinţe din ce în ce mai "raţionale", iar lumea socială se "raţionalizează" progresiv. Nimic mai fals decât această opinie. Ceea ce Weber şi alţi autori ca el nu au întrezărit este tocmai contrapartea iraţională şi inumană a raţiunii sau a raţionalizării vieţii sociale. Deja cu Ferdinand Tönnies ştim că societatea, din ce în ce mai raţională, este în acelaşi timp din ce în ce mai abstractă şi mai inumană. Birocraţia raţională a lui Weber merge cu siguranţă în direcţia biropatologiei. Aşadar, raţionalizarea lumii este, pe o latură a ei, o primejdie evidentă. Care este răspunsul autorilor creştini la această provocare? Răspunsul se numeşte "dreaptă judecată", sau "dreaptă socotinţă" sau "chibzuinţă". Este o forţă sufletească de o fineţe remarcabilă. În orice caz, nu este un impuls psihologic uşor de înţeles, nici uşor de educat sau de învăţat de către cineva. Oamenii pot fi extrem de bine "dotaţi" cu virtuţi (dragostea de aproapele, milostenia, smerenia, retragerea din lume, liniştea sufletească), dar, dacă dintre ele lipseşte dreapta judecată, puterea celorlalte este mult diminuată. Dreapta judecată este calea de mijloc a vieţii omului, măsura dreaptă în toate, care, "ferindu-l de extreme, îl învaţă pe monah să meargă întotdeauna pe calea de mijloc, care este cu adevărat împărătească". Această virtute cardinală ţine o cumpănă dreaptă a fiecărui comportament, luptând împotriva exceselor de tot felul. În cazul concret al monahilor, excesele puteau lua fie forma abundenţei de hrană, a păcatului carnal, al gândurilor rele, dar şi forma opusă, a mortificărilor prea dure, ce le puteau periclita viaţa – există, aşadar, excese prin "plus" şi excese prin "minus". Dreapta judecată le elimină şi pe unele, şi pe celelalte.

Xenofon, de pildă, ne previne în tratatul său economic de faptul că oamenii apţi pentru viaţa economică nu sunt numai cei care se dedică total acestei activităţi (cumva ca în scenariul protestant), ci şi cei care o fac cu cumpătare sau moderaţie. Ne-am referit la cumpătarea economică tocmai în acest sens şi am arătat că, spre deosebire de protestantism, care depăşeşte limitele fireşti în urmărirea scopurilor economice – de unde şi aparenţa de asceză – activitatea economică este la fel de "rentabilă" şi în domeniul cumpătării, al mediocrităţii bune (în sens literar). Dreapta judecată este extrem de greu de "surprins" concret. Totuşi, cele mai importante trăsături ale sale sunt, după Părintele Moise, ascultarea sfatului bătrânilor (sau a tradiţiei, deci interzicerea luării pe cont propriu a deciziilor capitale cu privire la viaţa personală şi la educaţia proprie) şi mărturisirea tuturor gândurilor rele. Nu intrăm acum în amănunte legate de aceste elemente de identificare, care interesează mai degrabă psihologia credinţei decât psihologia economică. Toate aceste elemente de mare complexitate spirituală lipsesc din filosofia de viaţă a omului economic protestant. Iar această lipsă nu este altceva decât o lipsă de măsură!

Aşadar, dacă vom privi, aşa cum este corect din punct de vedere teologic-ortodox, activităţile economice de îmbogăţire, dorinţa de câştig, pofta de acumulare de bani ca manifestări din sfera păcatului, vom înţelege că, oricât ar fi de "coafate" de spiritul raţionalizator al protestantismului, valenţele economice ale capitalismului modern sunt patologice (în sensul originar al cuvântului). Păcatele sau patimile (pathe – care înseamnă "patimă" sau "boală") sunt tocmai forţele sufleteşti care acţionează împotriva mântuirii omului şi spre călăuzirea lui exclusiv lumească, în veac. Aceste păcate sunt opt la număr, după Ioan Casian, şapte după Evagrie din Pont, cel care, a şi "inventat" această listă. Dacă înţelegem în acest fel demersurile economice ale omului modern, ca raţionalizări ale unor energii lipsite de folos mântuitor, vom admite cu necesitate că ele sunt atinse de o "boală" spirituală, deci sunt păcate (pathe). Să nu uităm că ţinta demersurilor monahismului creştin este aşa-numita apatheia, o stare de linişte supremă şi de îndumnezeire a omului rupt de energiile brutale ale lumii concrete. O "apatie" care nu înseamnă deloc defetism sau absenţa oricărei activităţi (lenea însăşi este un păcat în registrul ortodox!), ci o stare de echilibru între contemplaţie şi activitate din care omul se alege cu apropierea de Dumnezeu şi cu eliminarea afectelor ce-l pot tulbura pe această cale. Aceasta este situaţia nu numai în cazul lui Ioan Casian, a lui Evagrie din Pont sau a lui Vasile cel Mare, dar şi a lui Maxim Mărturisitorul, precum şi a altor Sfinţi Părinţi. Se poate spune fără teamă că întreaga Tradiţie bisericească valorizează în acest spirit activitatea economică a omului.

Iată ce scrie marele teolog Dumitru Stăniloae pe marginea concepţiei despre patimi sau păcate a lui Maxim Mărturisitorul: "Patima este astfel ceva iraţional. Totul pe lume este raţional, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, având temeiul într-o raţiune divină; numai patima este iraţională. Suprema ei iraţionalitate se arată în faptul că, deşi omul pătimaş îşi dă seama tot mai mult că lucrurile finite nu pot răspunde aspiraţiei lui după infinit, iar această constatare îl umple de plicitiseală şi descurajare, totuşi el continuă să se lase purtat în momentul următor de patima sa egocentrică, de parcă prin ea ar absorbi infinitul (...)".

(va urma)

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!