Aromânii. Radacinii si interese*

De câtiva ani (1997), se sarbatoreste la Bucuresti “Ziua aromânilor”, în amintirea “iradelei imperiale” din 5/22 mai 1905, promulgata de sultanul Abdul Hamid al II-lea, prin care aromânii erau si ei recunoscuti ca nationalitate distincta (evident româneasca) în Imperiul otoman.

Istoricul problemei

La acea vreme functionau în Balcani, în Imperiul otoman, peste o suta de scoli si zeci de biserici finantate de statul român. În fapt, prin aceasta iradea se legifera o stare de fapt, existenta învatamântului românesc la aromânii din Balcani, existând precedentul de la 5 septembrie 1878, ordinul viziral al lui Savfel Pasa prin care se prevedea libera exercitare a învatamântului si a cultului în limba româna.

Iradeaua (decret) a fost obtinuta de statul român astfel: J. Lahovari, ministru român al Afacerilor Straine, si Mihai Vladescu, ministrul Instructiunii Publice, au convenit la Constantinopol numirea a doi inspectori, Nicolae Tacit si A. Balamaci, pentru scolile si bisericile românesti din Macedonia, care pâna la 1905 erau considerate ca functionând particular, fiind practic tolerate. Autoritatea otomana din Ianina, în persoana lui Osman Pasa, a interzis accesul celor doi inspectori si a ordonat închiderea scolii din Metova si a bisericii din Baiasa. În urma ultimatului adresat de statul român, care a ameninta cu ruperea relatiilor diplomatice, sultanul a promulgat celebra iradea.

Rezultatul practic al acestei iradele a fost dezastruos pentru comunitatile aromâne din Balcani pe care statul român le sprijinea cultural. Aceasta iradea a provocat prigoana nationala, comandouri de teroristi (antarti) greci trecând la executarea de asasinate în rândul fruntasilor aromâni (peste 400 de victime), ceea ce a condus la ruperea relatiilor diplomatice între Grecia si România (1906-1911).

De fapt, revolutia Junilor turci, din 1908, avea sa produca pentru aromânii din imperiul otoman o stare favorabila, doi reprezentanti ai aromânilor, Nicolae Batzaria si Filip Misa ajungând în Parlamentul turc. În perioada 1908-1912, aromânii au sansa de a accede în functiile publice, a urma cursurile universitare în imperiu, a-si organiza comunitatile etnice în eforii si a se exprima în Congrese nationale. Razboaiele balcanice duc însa la dezmembrarea Imperiului otoman, aromânii intrând în componenta Greciei, Albaniei, Bulgariei si Regatului Sârbo-Croato-Sloven. La Pacea de la Bucuresti (1913), care punea capat razboaielor balcanice, ministrii de externe ai Greciei, Bulgariei si Regatului Sârbo-Croato-Sloven dadeau asigurari, prin scrisorile schimbate cu Titu Maiorescu (ministru de Externe), ca vor respecta drepturile minoritatilor aromâne, protejând scolile si bisericile. Ceea ce în fapt nu s-a mai întâmplat, cu exceptia Greciei (pâna în 1947).

Numerosi aromâni din statele balcanice au cerut patriei-mame, România, sa-i primeasca în Cadrilater, dupa anul 1925. Astfel, peste 25.000 de persoane, au primit cetatenie, pamânt si credite pentru a se repatria, garant al lor fiind Societatea de Cultura Macedo-Româna. La cedarea Cadrilaterului (septembrie 1940), s-a realizat schimbul de populatie cu bulgarii din Dobrogea de Nord, românii (peste 130.000) fiind stramutati în judetele Tulcea si Constanta.

În statele balcanice, aromânii (care se considerau de nationalitate româna, existând si o factiune grecomana) au pierdut drepturile etnice, dupa 1945, astazi, nefiindu-le recunoscute decât în R. Macedonia (existând doua pareri, una ca sunt români, alta ca sunt armâni).

La 14 iunie 1997, Parlamentul European vota Recomandarea 1333 (recomandare si nu impunere), ramasa fara urmari, prin care se cerea statelor balcanice sa creeze conditii pentru afirmarea cultural-lingvistica (nu nationala) a aromânilor, cu respectarea Cartei Europene a limbilor minoritare.

Situatia actuala

Începând înca din 1994, mai amplu din 2005, s-a încercat, din partea unor asociatii aromânesti din România, acreditarea ideii ca aromânii trebuie sa devina minoritate nationala. Cazul ar fi asemanator cu al sasilor plecati în Germania sau al evreilor plecati în Israel, care ar cere, în patriile lor, sa devina minoritari.

Evident, exista si alte asociatii aromâne, mai vechi ca reprezentare, cum ar fi Societatea de Cultura Macedo-Româna, care au protestat vehement la aceasta idee.

Înca din 1994, în revista “Dimândarea”, nr. 3, Zahu Pana, într-un articol intitulat “Nostalgia robiei sau abject oportunism”, atragea atentia asupra unei asociatii intitulate “Comunitatea Aromânilor din România”, care la acea vreme avea aderenta, dupa spusele autorului, doar la câteva familii din jurul familie Barba, stabilite la Freiburg (Germania), portavocea unei “societati fantoma – Uniunea Culturala Aromâna”. În publicatia “Cuvântul”, nr. 30, din 27 iulie 1993, autor Irina Tudor, se atragea atentia ca “principalul vinovat de aceasta psihoza (“etnie minoritara”) ar fi Vasile Barba, licentiat în Drept, fost profesor de economie politica la Institutul de Silvicultura din Brasov, stabilit de 6-7 ani în Germania. Dl. Barba a venit de mai multe ori în România, cerând ajutor pentru «fratii aromâni». Ba chiar, la un moment dat, obtinuse un ajutor financiar din partea Fundatiei Culturale Române, pentru a scoate la Freiburg un buletin trimestrial în dialectul aromân”. Iar Zahu Pana comenta: “Acest buletin se numeste «Zborlu a nostru» si are drept scop sa distruga orice legatura între scrierea româneasca si scrierea în dialect, întrebuintând un alfabet absurd, sârbo-nemtesc, antiromânesc în spirit”. În 1997, profesorul Gheorghe Zbuchea publica într-o lucrare dedicata aromânilor ca “Esenta actiunii promovate, în acest caz (se refera la organizatia Uniunea pentru limba si cultura aromâna n.n.), a fost si este recunoasterea, atât în tarile de origine, cât si pe plan international, a identitatii etnice distincte a aromânilor precum si acordarea de drepturi culturale garantate”. Iar acad. Petar Atanasov, de la Scopije, relata ca “s-a încercat fara succes o standardizare a aromânei în conditiile în care dialectul are sase variante locale, unele situate în tai diferite si supuse unor împrumuturi de termeni moderni si necesari din limbi diferite”.

Lucrurile au stagnat pâna la 16 aprilie 2005 când, la adunarea anuala a Comunitatii (Fara) Aromânilor din România (CAR) s-a votat un document numit “Vrearea aromânilor”, prin care se cerea explicit statului roman ca aromânii sa fie recunoscuti ca minoritate nationala in România. Din acest moment a început propaganda acestei asociatii pentru împlinirea scopului propus. Alte asociatii aromâne au protestat vehement împotriva acestui demers. Actiunile si demersurile diversioniste ale CAR au fost publicate în revista “Armânamea”, sprijinita financiar chiar de Ministerul Culturii. Presedintele CAR, militant fervent pentru transformarea aromânilor în minoritate nationala, este deputatul PD Costica Canacheu.

Personalitati marcante ale aromânilor din România, oameni de stiinta si academicieni, chiar si Academia Româna, s-au pronuntat în privinta absurditatii ca aromânii sa fie considerati minoritari în tara lor.

Si Vasile Barba revenea într-un articol din “Curierul National”, la 18 martie 2006, exprimând ideea ca speranta de supravietuire a aromânilor sta tot în statul român: “Eu sunt azi în vârsta si privesc cu mare teama la evolutia destinului aromânilor. Peste tot în Balcani soarta lor este îngrijoratoare: o splendida cultura apune încet, fara sa trezeasca regrete nimanui. Nu am ce face si trebuie sa-mi pun sperantele tot în România. Ea este, daca nu patria noastra natala, precum în cazul daco-romanilor, în schimb singura noastra patrie pe acest pamânt. Iar istoria si cultura noastra sunt depozitul vechi – si, credem noi, stimabil - al însesi originilor si culturii sale.”

În timp ce în tarile de origine, europene, sau aspirante de a se integra în Uniunea Europeana, aromânii sunt asimilati etnic, pare evident ca se doreste ca statul român sa fie pus în defensiva, spre a nu mai acorda un sprijin cultural comunitatilor de aromâni care doresc si solicita acest lucru. Întrucât, daca în România aromânii ar fi minoritari, în Balcani ei, evident, ar fi greci, albanezi, bulgari si macedoneni.

Nu putem sa nu semnalam asemanarea de continut între “ideea moldovenista” si cea “armâna”, precum si faptul ca se încearca confiscarea de catre o grupare a simbolisticii si idealurilor culturale si nationale ale românitatii balcanice si transformarea în contrariul lor, cum este cazul iradelei imperiale, considerata astazi drept motiv de “zi nationala”, a poeziei lui Costa Belimace (Parinteasca Dimândare), “imn national”, a jertfei nationale a românismului balcanic ca fiind o chestiune “circumstantiata de epoca”. Citez din Vrearea aromânilor: “România a fost de la începutul existentei sale ca stat national un sprijin pentru armâni, în forme astazi depasite, circumstantiate de epoca. Strategia de supravietuire a strabunicilor nostri, care, la sfârsitul secolului al XIX-lea, sacrificau propria identitate pentru a gasi protectori puternici, era si ea circumstantiata de epoca. Strategia noastra de salvare si dezvoltare a limbii, a culturii aromâne este cea de afirmare a propriei identitati si de participare la concertul multicultural European si universal”. Ciudata logica, stiut fiind faptul ca, fara sprijinul material si cultural al statului român, aromânii ar fi disparut (ca aromâni) din peisajul balcanic. Enigma si miracolul istoric al supravietuirii aromânilor poate fi gasita si în românismul nord-dunarean, cum de altfel, si aromânii si-au adus obolul la cultura nationala dând personalitati ca Andrei Saguna, Emanoil Gojdu, Evanghelie Zappa, Jean Mihail, Elie Carafoli, George Murnu, Theodor Capidan, Tache Papahagi s.a.

Marele lingvist Tache Papahagi s-a înselat profetind ca: “Acest al douazecilea secol va fi secolul stingerii aromânilor, cunoscuti mai mult sub numele de macedo-români: treptat, treptat va disparea graiul acestei populatii romanice, care – fara ecouri în viata istorica si politica a Europei – a îndeplinit anumite misiuni în evolutia generala a popoarelor conlocuitoare din Peninsula Balcanica.”

Evident, cheia nu este transformarea aromânilor în minoritate în patria adoptiva, ci acolo unde ei sunt autohtoni.

Si amintim ca Emanoil Gojdu lasa averea sa pentru înfiintarea Fundatiei care-i poarta numele (confiscata de statul maghiar) prin urmatoarele rânduri din testament: “Ca fiu credincios al Bisericii mele, laud dumnezeirea, caci m-a facut român; iubirea ce am catre Natiunea mea ma îmboldeste a starui în fapta, ca înca si dupa moarte sa erump de sub gliile mormântului, spre a putea fi pururea în sânul Natiunii mele”

Dr. Emil Tîrcomnicu

_________________________

* Preluat de la agentia Romanian Global News

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!