Este timpul cel care dezvaluie o opera într-un spectacol?

Arta ca rugaciune

“Ortodocsii nu îndumnezeiesc, nici nu fac idoli din sfintele icoane, ci, prin ele îsi înalta mintea catre persoanele reprezentate si le cinstesc si le saruta din dor si din iubire fata de acestea din urma.” (1) Apreciem – cultural – pictura bizantina - formalizata -, dar simtim energia subtila si înaltputernicia chipurilor emaciate care ne privesc cu infinita dragoste. Si le vorbim. Lor – celor din primele secole puse în ordinea lui Hristos de scitul Cel Smerit (2) –, noi – cei de astazi – vopsiti la piele si împietriti la inima. Când reusim sa ne lepadam mastile, ei raspund în plan sensibil adevarului grait.

Poate ca la fel facem si cu scrisorile, fotografiile, eventual tablourile sau chiar cu înregistrarile audio-video în care au fost i/e-mortalizati cei mai iubiti de noi semeni ai nostri. Hic et nunc se petrece comunicarea (cred ca îi iubim cu prevalenta pe cei cu care împartasim acelasi sistem de valori si mai cred ca adevarat este doar ceea ce pasreaza vie legatura cu sacrul – Hristos este via, noi suntem mladitele, iar diavolul un tolerat care din trufie si-a taiat legatura cu Dumnezeu, având acum asupra noastra numai puterea pe care noi i-o permitem cu un motiv sau altul – acesta în opozitie cu un sistem conjunctural de valori – practic, idoli ai contingentului, asa cum astazi sunt banul si sexul). Comunicarea ca expresie si substanta a adevarului. În acest proces al comunicarii, timpul nu dispare (nu este anulat), nici nu se suspenda (nu se opreste, asa cum Goethe, metafizic-imperativ, i se adresa Clipei: “…verweile doch, du bist so schön”, ci este suntat: la fel ca în calatoriile SF, timpul este ocolit prin “gaura de vierme”(3).

Cred ca si cu toate celelalte forme de arta lucrurile se petrec aidoma: de la Iliada la Hamlet sau Don Quijote, de la Requiem-ul lui Mozart la George Enescu al carui Oedip nu si-a gasit înca locul meritat în istoria muzicii si de la icoanele lui Andrei Rubliov la Sacrificiul, cel din urma film semnat de Andrei Tarkovski – marcând aici si exemplare puneri în scena sau ecranizari ale pieselor lui Cehov sau întorcându-ne la Dostoievski –, câmpul semantic al textelor poetice este, cu fiecare generatie, actualizat selectiv si organizat printr-o sintaxa întotdeauna consonanta cu un sistem de valori care apartine Adevarului, celui unuia singur. “Pentru ca Dumnezeu a facut cerul si pamântul si tot ce exista, cum ne spune Sfânta Scriptura: La început a facut Dumnezeu cerul si pamântul (Facerea 1,1).” (4). În articolul I din Simbolul Credintei, Îl numim pe Dumnezeu Tatal, Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamântului , vazutelor tuturor si nevazutelor. “Psalmistul îl lauda pentru puterea atottiitoare: Ca în mâna Lui sunt marginile pamântului si înaltimile muntilor ale Lui sunt. Ca a lui este marea si El a facut-o si uscatul mâinile Lui l-au zidit. (Ps. 94, 4-5). (…) La creatiune iau parte toate cele trei persoane ale Sfintei Treimi. Despre partasia Cuvântului la facerea lumii ne marturiseste Sf. Apostol Pavel, zicând: Ca în El (Fiul) au fost facute toate, cele din ceruri si cele de pe pamânt, cele vazute si cele nevazute (Coloseni 1,16) .” (5) Fiul este Cel (…) de o fiinta cu Tatal, prin care toate s-au facut. “Chiar si timpul s-a facut prin Iisus Hristos, dupa cum zice Apostolul: Prin care si veacurile s-au facut (Evrei 1,2), iar în alt loc spune: Întru El s-au facut toate, cele din ceruri si cele de pe pamânt, cele vazute si cele nevazute, fie scaunele, fie domniile, fie începatoriile, fie stapânirile. Toate s-au facut prin El si pentru El. Si El este mai înainte de toate si toate prin El sunt asezate (Coloseni 1, 16-17). (…) El le sustine si în El vietuiesc toate.” (6)

As îndrazni, aici, o scurta paranteza. Acest sistem al nostru de referinta este cel crestin ortodox. Nu trebuie înteles ca alte sisteme de referinta - crestin catolic, mozaic, musulman, budist, animist etc. – nu au acces la Adevar.

Arta, indiferent de epoca si locul în care a fost creata, ramâne valabila si poate fi citita de oricare generatie cu o singura conditie: sa aiba, dintru început, un “prezent autentic”, adica sa aiba viata în sine, sa fie nutrita de radacina ei divina. Dar nu oricui îi este dat sa citeasca: “Prezenta creatiei shakespeariene este doar aparenta; prezenta ei adevarata, cea spirituala, nu este de la sine înteleasa si e supusa mutatiilor de tot felul. Nu oricine este în stare – în orice moment – sa readuca opera teatrala în prezentul ei autentic.” (7) Consider ca mutatii de tot felul se petrec în câmpul semantic, determinate de interese conjuncturale ale epocilor în care apare interesul pentru aceasta lectura, iar prezentul autentic este dat de sintaxa guvernata de Adevar (tesatura însasi a operei, semnificat si semnificant în manifestare simultana, vas si continut, actualizare smerita a Cuvântului. În eseul Ecoul timpului, regizorul Alexa Visarion îl aduce în discutie pe Franz von Baader si teoria timpului la care el a ajuns acum 200 de ani, teorie la care cu smerenie îndraznesc sa subscriu: “Baader – spune Alexa – nu distinge doua modalitati primare de existenta a temporalitatii, ci trei (carora, de altfel, le corespund tot atâtea modalitati ale spatiului si materiei!): anume «timpul adevarat», «timpul aparent» si «timpul fals». (…) Franz von Baader ar fi invocat cu siguranta faptul ca teoria sa despre timp îsi are «temeiul» propriu-zis în Sfânta Scriptura si Crez. Caci fagaduita înviere a carnii fagaduieste totodata ca o data cu trupul ce învie transfigurat, vor fi transfigurate si spatiul, si timpul: «un nou cer si un nou pamânt».”(8)

Nu pot decât sa cred ca opera de arta (textul poetic), tesatura sintaxei sunt vas si continut, actualizare smerita a Cuvântului. Dumnezeu-Cuvântul este iubire. “A exista însa numai în trecut este, în gândirea profunda a lui Baader o nefericire, este, cum spune el, modul de existenta temporala a «infernului». «Infernul se instaleaza atunci când ajungi sa nu mai poti iubi.» (F.M. Dostoievski) Iar timpul… timpul este iubire calatoare.” (9) Iadul, descris de sfintii parinti, este locul în care nu te vezi fata catre fata - astazi am spune: nu exista comunicare.

Asadar, Dumnezeu a facut lumea, un fir din parul capului nostru nu se clatina fara stirea Lui, El este Alfa si Omega si toate se afla sub stapânirea si în planul Lui. Nu intervine în liberul nostru arbitru, avem dreptul alegerii, dar Dumnezeu stie. Deci, am putea spune ca mersul lumii – timpul – pentru Dumnezeu este simultan – cu acces în fiecare clipa la oricare dintre punctele aflate pe sulul desfasurat. Exista oameni daruiti de Dumnezeu (proorocii, înduhovnicitii înaintevazatori, rari oameni de stiinta si artisti) carora le este permis, si lor în diferite grade, accesul adevarat la evenimente trecute, prezente si viitoare din timpul aparent. Cum spune Baader, citat înca o data de Alexa Visarion: “Prin urmare tot ce este în eternitate, adica tot ce a primit viata deplina (deplina si desavârsita) – caci acesta este sensul adevarat al expresiei: viata eterna - trebuie sa fie recunoscut ca existent permanent în prezent, ca si în trecut si în viitor si, prin aceasta, odihnindu-se permanent în miscarea sa si miscându-se permanent în linistea sa.” (10)

Ce face artistul prin opera? El numeste lumea. Zideste o forma care sa cuprinda sentimente si idei comune majoritatii oamenilor. Dar numai opera lui – a artistului numit Shakespeare, Cervantes sau Eminescu – numind acele sentimente si idei traieste o data în momentul în care a fost creata si de fiecare data la fiecare lectura. Pentru ca, scrie teologul ortodox Alexander Schmemann în Pentru viata lumii – Sacramentele si Ortodoxia,

“A numi un lucru înseamna, cu alte cuvinte, a-L binecuvânta pe Dumnezeu pentru el si prin el. Si, în Biblie, a-L binecuvânta pe Dumnezeu nu este un act «religios» sau «cultic», ci chiar mod de viata. Dumnezeu a binecuvântat lumea, l-a binecuvântat pe om, a binecuvântat ziua a saptea (adica timpul), si aceasta înseamna ca a umplut tot ce exista cu iubirea si bunatatea Sa, le-a facut pe toate, adica, foarte bune. Asa încât singura reactie naturala («si nu supranaturala») a omului, caruia Dumnezeu i-a dat aceasta lume binecuvântata si sfintita, este de a-L binecuvânta si el pe Dumnezeu, de a-I multumi, de a vedea lumea asa cum o vede Dumnezeu si - în acest act de recunostinta si adorare – de a cunoaste, a numi si a stapâni lumea.” (11) Este, ca si Biserica însasi, “o leitourgia, o slujire, o chemare la a lucra în aceasta lume dupa modelul lui Hristos (…)” (12) Cunoasterea (si cea artistica) este infinita, ca si Dumnezeu, iar arta adevarata este experiere – iara nu experiment.

Cred cu tarie ca un specatacol se defineste prin timpul pe care îl dezvaluie, slujind, în fara de numar moduri, opera unui artist. Ceea ce se întâmpla si cu filmele lui Andrei Tarkovski. O liturghie continua, traind un prezent continuu. (Pentru ortodocsi, Sfânta Împartasanie nu simbolizeaza, ci este trupul si sângele Mântuitorului.) Lui Tarkovski, arta îi este rugaciune. De la actiune la pocainta, de la pocainta spre jertfa. “Toate acestea pun cu o extraordinara acuitate o problema care a fost dintotdeauna cardinala pentru fiinta umana: cea a sensului vietii. Ea si-a pastrat si îsi pastreaza semnificatia; nu se poate modifica în functie de o conditie sau alta, supuse trecerii timpului. Ea se pune cu atât mai pregnant si este mai exact constientizata de oameni, cu cât în viata se manifesta mai brutal fortele raului, care tind sa instaureze în lume haosul sângeros si absurdul.” – scrie Evgheni N. Trubetkoi în eseul Contemplare spirituala în culori. (13)

Marina Roman

___________________________

1. Nichifor Theotokus (1736-1805), Arhiepiscop de Astrahan si Stavropol –unul dintre cei mai de seama teologi greci moderni – în Chiriacodromion, Cartea pericopelor evanghelice din duminici, Moscova, 1796, vol. 2, p. 533. Citat de Constantine Cavarnos în Ancorati în Dumnezeu – Viata, arta si gândirea monahala în Sfântul Munte Athos, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti 2005, p. 54

2. Reprezentant al vietii monahale de la Dunarea de Jos este Dionisie cel Mic sau Exigul (sau Cel Smerit) apare la un secol dupa Sfântul Ioan Cassian. S-a nascut pe la anul 470 si despre originea sa ne da amanunte chiar el, atunci când spune: “Scythia îngrozitoare prin frig si prin barbari, dar care totdeauna a ridicat oameni plini de caldura si minunati prin blândetea tinutei lor. Ca asa este, eu o stiu, zice Dionise, nu numai printr-o cunoastere directa, de la nasterea mea…, ci si prin experienta, întrucât acolo, într-o comunitate terestra expusa tuturor relelor, s-a produs renasterea, cu harul lui Dumnezeu prin botez, a unui numar de oameni dintre care unii sunt fericiti parinti cu care aceasta regiune se slaveste ca de o fertilitate duhovniceasca deosebita…, oameni pe care am fost învrednicit sa-i vad ducând o viata cereasca într-un trup fragil”. Fericitii parinti de care vorbeste Dionise cel Mic sunt, foarte probabil, monahi, între altii “calugari sciti”, cu care a fost în legatura si pentru care intervine la Roma. El adreseaza într-o Prefata la una dintre traducerile sale din opera Sfântului Chiril al Alexandriei, cuvinte de multumire unui episcop, Petru, care i-a daruit hrana duhovniceasca în timpul copilariei. Daca acest episcop este unul din “calugarii sciti” înseamna ca Dionisie a primit educatia de la acesta într-o manastire din Scythia Minor. Catre anul 500, Dionisie se afla deja la Roma, unde va duce o existenta laborioasa si exemplara pâna la sfârsitul vietii sale, survenit în anul 545. Colindase întreaga lume crestina, însusindu-si o frumoasa cultura, dar si o experienta de viata duhovniceasca deosebita. Teolog, interpret si critic, monahul Dionisie este cel care a calculat si fixat cronologia erei crestine care, cu mici modificari, este valabila pâna astazi.

3. Wormhole. În fizica, gaura de vierme este o “scurtatura” prin spatiu si timp. O gaura de vierme are cel putin doua guri care sunt conectate la o singura iesire. Când gaura de vierme poate fi traversata, calatoria prin una dintre guri spre cealalta trece prin acea iesire. – Wikipedia, the Free Encyclopedia

4, 5 si 6. Citate din Învatatura de credinta ortodoxa, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti 2000, p. 56 si 76

7. Alexa Visarion, Ecoul timpului în volumul Spectacolul ascuns, UNATC 2002, p. 21

8. ibid. p. 30 si 31

9. ibid. p. 33

10. ibid. p. 31

11. Alexander Schmemann, Pentru viata lumii – Sacramentele si Ortodoxia, Ed. Institutului Biblic sI de Misiune al Bisericii ortodoxe Române, Bucuresti 2001, p. 13

12. ibid. p. 26

13. Evgheni N. Trubetkoi, 3 eseuri despre icoana, Ed. Anastasia, Bucuresti 1999, p. 9

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!