Mitropolitul Bartolomeu: “Omul liber nu târaste umbre dupa el”

Personalitate complexa, în care harul preotiei si cel al scriitorului se vadesc deopotriva, aspru si deseori incomod, ÎPS Bartolomeu al Clujului lasa o ampreta puternica pe viata Bisericii noastre din ultimii 17 ani. Cu prilejul închinarii acestui numar din ROST, am gasit de cuviinta sa-i rotunjim potretul si printr-un dialog pe probleme de actualitate, dar si pe subiecte care l-au avut în prim-plan si au nascut polemici. De la scandalul politic din ultima vreme, integrare europeana si ecumenism, pâna la viata literara, “dosariada” preotilor si cum a încercat Securitatea sa-l recruteze ca informator.

- Parinte Mitropolit, sunteti initiatorul hotarârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind interzicerea preotilor de a face politica. Totusi, prin unele gesturi publice pe care le-ati facut recent, i-ati determinat pe unii comentatori sa va acuze ca faceti politica. E adevarat ca politica înseamna întâi de toate implicarea în viata cetatii. Care este politica preotilor nostri?

- Preotul (ca si ierarhul sau) nu trebuie sa faca politica, pentru ca el este pastorul tuturor enoriasilor sai, fara nici o discriminare. Or, acestia au optiuni politice diferite, iar diferentele – asa cum stim si, din pacate, vedem – nasc deseori pasiuni, rivalitati, încrâncenari si chiar ura. În acelasi timp, însa, preotul este si cetatean al patriei, orasului sau satului sau, elector cu drept de vot, factor al pacii si stabilitatii sociale, precum si participant activ la tot ceea ce priveste binele obstesc, inclusiv apararea principiilor democratice, care cu anevoie îsi croiesc drum prin era postcomunista. Aceasta e politica lui.

Democratia, vazuta prin ochii totalitarismului

- Exista glasuri, mai ales dintr-o “anumita parte a intelectualitatii”, sa zic asa, care critica interventiile publice, pe lânga anumite institutii ale statului, facute de Sinodul Mitropolitan al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului, ca fiind politice. Ce anume credeti ca-i îndeamna la asta?

- Din câte stiu, nu e vorba de “o parte a intelectualitatii”, ci de o parte a politicienilor (printre care pot fi, desigur, si intelectuali), iritati de prezumtia ca recentul nostru demers l-ar sprijini pe presedintele suspendat Traian Basescu. Nimic mai fals. Asa cum am precizat si pentru agentia de stiri Mediafax, noi am protestat împotriva unui abuz legislativ al parlamentului, pe care l-am calificat drept imoralitate politica, cerând Curtii Constitutionale sa-l sanctioneze (ceea ce, de altfel, s-a si petrecut, dar nu neaparat ca efect al Apelului nostru, ci prin coincidenta dintre insertia acestuia si agenda Curtii). Demersul nostru nu a vizat o persoana, ci un principiu. În ceea ce priveste reactia taberei anti-Basescu, nu cred ca e un fruct al ignorantei, ci mai degraba al unei cauze mai profunde, si anume forma mentis, de care nu sunt ei vinovati. Marea majoritate a politicienilor nostri de astazi sunt crescuti si scoliti în sistemul totalitarist. Chiar când sunt sinceri în adoptarea democratiei, ei nu o pot concepe decât în vechile tipare mentale. Asa se explica, pe de o parte, usurinta cu care o parte din ei au încercat sa legifereze domnia bunului plac si, pe de alta,violenta verbala cu care resping un demers corectiv din partea celor care i-au ales. Toate acestea decurg din mentalitatea ca, odata ajunsi la putere, au dreptul sa faca ce vor, fara sa dea socoteala nimanui. Electoratul nu mai conteaza.

Noi, semnatarii Apelului, am precizat ca o facem nu atât ca ierarhi ai Bisericii, cât mai ales în calitate de membri ai corpului electoral din opt judete transilvane. Argumentul nu a contat: – Oamenii Bisericii sa-si vada de treburile lor, pe mitropolitul de la Cluj nu-l priveste ce facem noi!.... Ba ma priveste, domnule deputat, ma priveste, domnule senator. Domnia ta esti acolo si prin votul meu, pe care ti l-am dat în virtutea programului politic cu care m-ai convins în campania electorala. Daca observ un derapaj de la acest program, am dreptul sa ma simt înselat si sa-ti atrag atentia. Iata însa ca daca eu si colegii mei am facut-o decent, fara sa jignim pe nimeni, domnia ta ne raspunzi prin invective si injurii. Crestinul din mine te-a iertat de pe acum, dar cetateanul se va cumpani bine în fata viitorului buletin de vot.

- Unii ziaristi cred ca prin interventia Sfintiilor Voastre în cazul suspendarii presedintelui Basescu le-ati sugerat oamenilor cum sa voteze. Pâna la urma, este de datoria preotului sa le dea o directie enoriasilor, sau macar sa le-o sugereze?

- Nu e adevarat, preotii nu au primit nici un fel de instructiuni în acest sens. Dimpotriva, în aceeasi declaratie pentru Mediafax am precizat ca Mitropolia noastra nu va deveni agent electoral al nimanui si, ca atare, vom respecta dreptul si libertatea fiecarui cetatean de a vota dupa cum îi va dicta constiinta. Nici nu ar fi nevoie de preoti; un instructaj asupra modului de vot îl face, eficient si la o scara incomparabil mai larga, televiziunea publica.

- De ce credeti ca ierarhii din alte Mitropolii nu s-au raliat gestului facute de Sinodul Mitropoliei Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului de a responsabiliza clasa politica?

- Nu s-au “raliat” pentru ca nici nu i-am poftit. Dar nici fratii nostri nu ne-au dat semne ca s-ar delimita. La noi nu functioneaza principiul solidaritatii sindicale. Biserica Ortodoxa Româna are o administratie descentralizata, fiecare eparhie si fiecare eparhiot bucurându-se de autonomie, inclusiv la nivel mitropolitan. Cred însa ca zbuciumata istorie a Transilvaniei i-a facut pe ardeleni mult mai veghetori decât sunt fratii lor din celelalte provincii.

- Nu s-a cuveni ca institutiile statului sa aiba un dialog mai profund cu Biserica? De pilda, n-ar fi mai bine daca Parlamentul ar solicita opinia Bisericii atunci când ar pregati o lege cu impact social, moral sau cultural important?

- Cu câtiva ani în urma l-am vizitat, ca oaspete, pe presedintele parlamentului landului Württenberg, în Germania, si am avut placuta surpriza sa-l cunosc si pe pastorul acreditat de Biserica pe lânga acest for legislativ, tocmai pentru consultarile de care vorbiti. Asa ceva nu se concepe la noi, deoarece parlamentul, prin acea forma mentis de care vorbeam mai sus, considera ca-si este suficient siesi si ca nu are nevoie de consultanti. Asa se face ca azi dupa amiaza voteaza o lege si mâine dimineata îsi da seama ca a scrântit-o.

“Dintr-o istorie a Bisericii nu poate lipsi capitolul dosarelor de la Securitate”

- Schimbam subiectul, dar ramânem în sfera gravului. “Dosariada” s-a mai potolit. A ramas însa o chestiune în discutie care revine mereu si mereu: dosarele de la Securitate ale preotilor. În opinia Înalt Prea Sfinitiei Voastre, este justificat acest interes al presei si al oamenilor politici, în primul rând?

- În primul rând, însasi Biserica ar fi trebuit sa fie interesata de dosarele slujitorilor ei, preoti si ierarhi, asa cum a facut-o cea catolica din Polonia. Toti suntem cetateni ai aceleiasi patrii, toti traim sub autoritatea acelorasi legi, toti împartasim aceeasi soarta cu a poporului, si nu vad de ce am pretinde exceptarea noastra de la deschiderea dosarelor, de la legea lustratiei sau de la aceea a controlului averilor. Pe de alta parte, e adevarat ca o seama de politicieni au vânturat cu mare zel afirmatia ca un preot care a acceptat sa devina informator al Securitatii si-ar fi tradat secretul profesional al spovedaniei, ceea ce este absolut inadmisibil. Sub o astfel de circumstanta si sub o asemenea prezumtie, eu însumi am pledat în Sfântul Sinod pentru exceptarea clerului. Daca exceptia va fi cândva anulata, articolul de lege respectiv trebuie sa cuprinda, neaparat, prezumtia de nevinovatie a duhovnicului.

- Ati fost unul dintre ierarhii care au sustinut ideea înfiintarii unei comisii de istorici a BOR, care sa cerceteze în detaliu istoria Bisericii noastre sub comunism. Va cauta aceasta comisie si prin dosarele de la Securitate?

- Da, am sustinut ideea înfiintarii unei astfel de comisii, dar, fiind foarte prins cu multe alte treburi si raspunderi, nu m-am implicat nici în desemnarea persoanelor, nici în alcatuirea proiectului general, nici în regulamentul de functionare, lasând totul pe seama Patriarhiei, mandatata în acest sens. Desigur, dintr-o istorie a Bisericii sub comunism nu poate lipsi capitolul “dosarelor”, cu conditia ca studiile si concluziile sa fie exhaustive, sub semnul exclusiv al adevarului si obiectivitatii. Nu cum a facut-o Comisia Tismaneanu! Absenta mea se datoreaza si suferintei fizice din ultimele luni.

Bariere în calea unitatii crestine

- Înaltarea Catedralei Mântuirii Neamului – mereu amânata, marsurile homosexualilor, campania pentru scoaterea icoanelor din scoli, intentia de eliminare a religiei din programa scolara, disputele pe teme imobiliare cu greco-catolicii, cazul Tanacu, atacurile la nivel mondial asupra credintei crestine ( aparitia în marile posturi a cartii Evanghelia dupa Iuda sau a filmului chipurile “documentar” despre Mormântul lui Iisus etc) – s-au înmultit provocarile la adresa Bisericii? Daca da, care sa fie pricina?

- Nu e nimic nou. De doua mii de ani, începând cu epoca apostolica, Biserica lui Hristos nu a dus lipsa de dusmani. Si nici nu va duce. E posibil ca în vremile noastre sa întrezarim preliminariile venirii lui Antihrist.

- Parca e totusi o intensificare a atacurilor. Cauza poate fi chiar în pântecele lumii crestine. Iata, Parintele Arsenie Boca, unul dintre marii nostri duhovnici, spunea despre “ecumenism” ca este erezia ereziilor. Ce parere aveti?

- A spus-o pentru cei care cred ca ecumenismul e un fel de hora a unirii cu finalul “pupat toti piata endependenti”. Ignorând sau ocolind posibila formula a unei unitati în diversitate, ei se bulucesc cu inconstienta spre mult mai lejera solutie a unitatii prin confuzie. Ceea ce, desigur, este o erezie. Or, idealul refacerii unitatii primordiale a Bisericii e o problema mult prea serioasa spre a fi abordata cu usurinta si iresponsabilitate. Lansat de catre protestanti la începutul secolului trecut, ecumenismul a început a se defini de abia în 1910 prin formularea celor trei directii operative: evanghelic, diaconal si doctrinar, dar a ramas un bun al protestantismului pâna în 1920, când Athenagora I, patriarhul ecumenic al Constantinopolului, a lansat o enciclica prin care i-a chemat pe toti crestinii la unitate. Acesta este, de fapt, începutul Miscarii Ecumenice, devenita mai târziu, pâna în zilele noastre, Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Bisericile Ortodoxe au raspuns pozitiv, devenind membre ale Consiliului. Biserica Catolica a stat în rezerva pâna în 1959, când papa Ioan al XXIII-lea a înscris problema unitatii bisericesti pe agenda Conciliului Vatican II.

- Exista vreo posibilitate de refacere a unitatii Bisericii crestine?

- Dorinta de unitate e generala (în fond, ea este o porunca a Domnului), dar întâmpina nu putine dificultati de ordin doctrinar si practic. Ortodocsii si protestantii nu vor admite niciodata primatul papal, catolicii si ortodocsii nu vor fi niciodata de acord cu hirotonia femeilor la protestanti si anglicani, si asa mai departe. Cel putin pentru o vreme, ecumenismul va consta în dialogul dintre cele trei mari ramuri ale Bisericii, ceea ce este, fara îndoiala, un mare câstig în raport cu adversitatile de altadata. Între Biserica Romei si Bisericile Ortodoxe exista un dialog teologic la nivel înalt, iar vizita papei Ioan Paul al II-lea în România, ca oaspete al Bisericii noastre, e un fapt istoric de importanta capitala. Arhiepiscopia pe care o conduc întretine de unsprezece ani un dialog – si chiar un parteneriat ecumenic – cu Biserica Evanghelica Luterana din Württenberg, cu rezultate foarte bune, nu doar în ceea ce priveste cunoasterea reciproca, dar si cooperarea într-o seama de proiecte umanitare. Dar împlinirea marelui ideal al regasirii crestinilor într-o singura sfânta, soborniceasca si apostolica Biserica este foarte îndepartata, asa cum afirma nu de mult, la Cluj, Cardinalul Walter Kasper, presedintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unitatii Crestinilor (citez din memorie): “Noi toti – crestinii – militam pentru refacerea unitatii Bisericii, dar în final ea va fi opera Duhului Sfânt”.

- O alta preocupare a “ortodoxului practicant” asupra careia am dori sa va pronuntati: în ce fel va fi influentata viata noastra spirituala de integrarea României în UE?

- În faza ei actuala, Uniunea Europeana înca nu si-a definit identitatea, continuând sa pluteasca în deriva printre variante si aproximatii. Cel putin deocamdata, doua sunt profilurile ei fundamentale: cel politic si cel economic. Cultura e pe undeva pe la periferie, iar religia, nici atât. Iata de ce, în zilele acestea (jumatatea lunii mai a.c. – n. red.), a avut loc la Stuttgart întâlnirea reprezentantilor a peste 250 de miscari crestine romano-catolice, ortodoxe, protestante si anglicane, sub lozinca “Împreuna pentru Europa”, cu scopul de a-i face pe liderii politici sa-si aminteasca de radacinile crestine ale batrânului continent si de amprentele pozitive ale crestinismului în cultura si civilizatia europeana. Evenimentul a fost salutat de toti conducatorii ecleziastici, în frunte cu Papa Benedict al XVI-lea si Patriarhul Bartolomeu I. Mentionez participarea Arhiepiscopiei Clujului prin formatia corala Psalmodia Transylvanica a Facultatii noastre de Teologie, care, pe lânga piesele prezentate în nume propriu, a fost încorporata si în marele ansamblu muzical (orchestra-cor) ca parte a programului urmarit de peste zece mii de spectatori. Asadar, nu poate fi vorba de o influenta a Uniunii Europene (cel putin în actuala ei configuratie) asupra vietii noastre spirituale, ci, speram, invers.

- Oricât ar fi de mare distanta dintre politica, administratie bisericeasca si arta, îmi permit sa mut din nou discutia, cu nadejdea ca ai nostri cititori vor iesi îmbogatiti din urmarirea acestui dialog. Asadar, treburile arhieresti va mai lasa timp pentru literatura? Mai cititi literatura nebisericeasca? Mai scrieti?

- Din 16 decembrie 1990, când am început munca la noua versiune a Bibliei (aparuta în 2001 ca editie jubiliara a Sfântului Sinod) nu am mai scris nici macar o pagina de literatura personala, considerând ca toate cartile mele nu sunt altceva decât un lung exercitiu, de sase decenii, pe brazda limbii române, în vederea a ceea ce Dumnezeu îmi rezervase pentru amurgul vietii. Asadar, vreme de unsprezece ani nu am mai citit nimic altceva decât ceea ce era în legatura directa cu munca mea, atât asupra textului biblic, cât si pentru alcatuirea celor peste opt mii de note infrapaginale care îl însotesc. E de la sine înteles ca am ramas mult în urma cu lecturile mele zilnice, iar recuperarea o fac încet, pe apucate, deseori prin mijlocirea recenziilor din reviste. Din când în când îmi rezerv voluptatea de a reciti pagini din Dostoievski, Bacovia sau Caragiale. Continui sa-mi scriu Memoriile (care însa, potrivit unei cutume, nu vor aparea decât cel mai devreme la cinci ani dupa moartea mea).

- Din tot ce ati scris, ce va este cel mai aproape de inima?

- Editura Limes, din Cluj, condusa de poetul Mircea Petean, îmi tipareste Opera Literara completa, ajunsa acum la volumul VII. Recitesc textele, intervin, amendez, ma întreb si eu daca îmi mai place ceva si-mi aduc aminte de un var al meu de la tara, barbat paralitic în urma unei boli infantile, pe care maica-sa îl iubea cel mai mult din cei noua copii pe care-i nascuse.

“Universul meu fictional este mitul”

- Aveti vreun model în literatura?

- Modelul Întâlnirii de la Vodita, al îngerului cazut.

- Daca ar fi sa faceti un clasament foarte scurt, de trei pozitii, care ar fi scriitorii cei mai importanti, din punctul de vedere al Înalt Prea Sfintiei Voastre?

- Poetul Adrian Maniu, pe care l-am cunoscut în casa lui Vasile Voiculescu, a fost întrebat odata de niste foarte-tineri confrati: “– Maestre, care este, dupa dumneavoastra, cel mai mare scriitor contemporan? – Dupa mine, toti ceilalti!”

- Când ati început sa scrieti, probabil ca aveati deja o tinta… Ati reusit sa va atingeti de imaginea initiala în opera dvs?

- Prima poezie am compus-o, instinctiv, la vârsta de zece ani, adica în clasa a treia primara. Evident, nici atunci si nici multa vreme dupa aceea nu am avut un program literar, nici nu m-am aliniat unui anume curent. Singura mea tinta a fost aceea de a scrie într-o limba româneasca frumoasa, bogata, expresiva, ceea ce cred ca am izbutit. Pe la 17 ani mi-am dat seama ca universul meu fictional este mitul. Mi l-am organizat prin lecturi si l-am abordat cu iubire, de-a lungul a peste sase decenii, prin vârful penitei.

- Este arta o usa spre Dumnezeu? Poate fi interpretata arta si ca un mod de cautare a lui Dumnezeu? Si-apoi: un artist, chiar necredincios, poate sa se apropie de Dumnezeu prin arta, poate sa-L descopere pe Domnul?

- Raspund printr-un citat din Arghezi: “Doamne, izvorul meu si cântecele mele!”

- Ar fi înca multe de discutat despre viata literara, dar e clar ca nu le putem cuprinde într-un interviu de gazeta. Asa ca va propun sa încercam sa lamurim mai multe chestiuni delicate, care va tot urmaresc.

Ati explicat de mai multe ori cum ati fost trimis de Biserica în SUA. Totusi, anumiti publicisti, mai ales dintre adversarii BOR, continua sa exprime suspiciunea în ceea ce va priveste. De aceea, va rugam sa mai aratati o data contextul în care ati ajuns în SUA, în timpul regimului comunist.

- M-am saturat sa repet la nesfârsit ca nu am fost colaborator al Securitatii, nici cu angajament, nici fara angajament, nici sub nume propriu, nici sub nume conspirativ, nici în libertate, nici în detentie, nici în tara, nici în strainatate. Pentru ca, în fond, asta e problema. Am declarat-o raspicat în numeroase rânduri, inclusiv pentru milioanele de telespectatori ai Eugeniei Voda din “Profesionistii”, emisiune reluata de nu stiu câte ori. Banuiam ca ma bucur de crezamânt ceva mai mult decât un fost general de Securitate, care, iata, dupa saisprezece ani, nu si-a descoperit dramul de onestitate în a recunoaste ca s-a înselat afirmând contrariul. Comisia Tismaneanu mi-a puricat, desigur, cele vreo saisprezece volume ale dosarului de la CNSAS si, negasind nimic, a tinut sa ma bage în racori printr-o nota de subsol, facându-mi un semn amenintator spre “misiunea” cu care am fost “trimis” în America. Ei bine, sunt primul care asteapta cu interes si desecretizarea dosarelor SIE, dar asta nu depinde de mine. Pâna atunci, cer sa fiu crezut pe cuvânt, cel putin pe considerentul ca, la vârsta si pozitia mea, nu as risca o sinucidere morala prin aceea ca spun astazi o minciuna care mâine poate fi infirmata de un document.

Viza americana, un dar de la Dumnezeu

- Cum de a acceptat regimul comunist sa lase peste granita, si mai ales în SUA, un preot misionar care avusese ani grei de închisoare politica?

- Repet: momentul politic din 1965 era cu totul altul decât cel din 1958, când Episcopia noastra din America, cu sediul în Detroit, ma ceruse oficial sa merg în serviciul ei, ca monah tânar si cultivat. Securitatea a preferat sa ma trimita la puscarie cu o condamnare la 25 de ani munca silnica. Acum, însa, guvernul comunist de la Bucuresti se desprindea de Moscova si se orienta spre Occident, în special spre Statele Unite. Eu o aflasem cu un an înainte, de la niste muncitori brasoveni urcati în trenul cu care eu si Aurel State, atunci eliberati de la Aiud, calatoream spre Capitala. Mai bine decât mine însa o stia secretarul Episcopiei Române din Detroit, care, de îndata ce a aflat ca sunt liber, a venit la Bucuresti si a facut demersurile prin Consulatul american, stiind ca guvernul comunist nu-si mai poate permite sa refuze o interventie de la acest nivel. Asa a si fost. Formalitatile au durat mai bine de un an. “Bomba” finala a fost aceea ca americanii mi-au acordat, fara s-o fi cerut, viza pe viata. Ei bine, draga domnule Claudiu Târziu, la sfârsitul lui octombrie 1965 am plecat spre America nu cu vreo sarcina de la Securitate, ci purtând cu grija la piept, asa cum îmi recomandase consulul Tapplin, un mare plic galben, sigilat, în care se afla statutul meu de rezident permanent al Statelor Unite. Era un dar al americanilor, dar eu sunt convins ca venise de la Dumnezeu. Statutul acesta a fost pavaza care m-a aparat de inevitabilele asalturi ale Securitatii, aceasta simtindu-se obligata sa ma abordeze cu prudenta si sa nu insiste mai mult decât i-am permis eu.

- Stim ca si altor fosti detinuti politici li s-a permis sa iasa în Occident, dar parte din ei sunt astazi banuiti de colaborationism. Si cei mai multi pe nedrept. Bunaoara, Noica...

- Exact, plecarea mea în America nu a fost o exceptie. În acelasi climat politic din 1965, sute de fosti detinuti politici, nascuti în America si proaspat iesiti din puscarie, au plecat în Lumea Noua cu acte în regula, si s-au stabilit acolo. Dupa mine au venit în slujba Bisericii româno-americane alti câtiva calugari fosti detinuti politici, precum arhimandritii Vasile Vasilachi, Felix Dubneac si Roman Braga, asupra carora nu exista dubii.

- Ajuns în SUA, ce ati reusit sa faceti pentru credinciosii ortodocsi de acolo?

- Pe mine m-a chemat conducerea de atunci a Episcopiei noastre canonice cu scopul ca, dupa decesul episcopului Andrei Moldovan, sa ajut la reorganizarea eparhiei. Am refuzat scaunul vladicesc, dar i-am promis noului episcop, Victorin Ursache, ca-i voi sta alaturi, ceeea ce am si facut în urmatorii unsprezece ani. În principal, am condus sectorul cultural, am editat revista si almanahul “Credinta” si am reprezentat Episcopia în mai multe foruri bisericesti internationale. Am slujit si predicat în toate bisericile Episcopiei, iar la nevoie am suplinit parohii vacante. Am activat în Conferinta Permanenta a Episcopilor Ortodocsi din cele doua Americi, si anume în Comisia Ecumenica si în Comisia de Studii si Proiecte (alaturi de celebrii profesori universitari John Mayendorff si Alexandre Schmemann), am conferentiat în mai multe centre culturale, printre care si Universitatea din Honolulu, dar am dat si lectii de religie puilor de români în sistemul Sunday School.

Disputa si împacarea cu Episcopul Valerian Trifa

- Ati avut vreun conflict sau ati simtit o stare de tensiune între Sfintia Voastra si clericii din SUA? Puteau banui, în suspiciunea generala de atunci, ca sunteti omul regimului comunist, venit cu o anumita misiune…

- Printre multele mele pacate, am si darul de a deveni un om incomod, ori de câte ori reactionez fata de necinste, viclenie, minciuna, hotie, parvenitism, prostie, rea-credinta. La rândul lor, reactiile mele au darul de a-mi crea dusmani. Nu doar acum si aici – precum se vede! –, ci si acolo, în America, unde prezenta mea l-a iritat teribil pe Valerian (Viorel) Trifa, episcopul celeilalte eparhii românesti, rupta de Biserica-Mama, precum si pe adeptii acestuia. Le încurcam socotelile si nu mi-au iertat-o. La început au încercat sa ma ademeneasca, apoi au trecut la amenintari si atacuri. Provocat, am polemizat prin presa. Trifa era un polemist redutabil, dar eu aveam scoala lui Arghezi! Nu am avut conflicte, de nici un fel, cu preotii de sub jurisdictia lui. Mai mult, preotul Vasile Hategan din Cleveland, cred ca cel mai valoros si mai apropiat de Trifa, a purtat corespondenta cu mine chiar si dupa ce s-a pensionat, pâna în ajunul mortii. Pe ceilalti sustinatori, majoritatea fugari politici, oameni de adunatura, inculti si vulgari, am preferat sa-i ignor sau sa le arunc, din când în când, o ironie. Atunci au nascocit povestea cu Securitatea, preluata cu placere si de adversarii din tara ai Bisericii, si – de ce nu? – întretinuta chiar de Securitatea însasi, ca modalitate perfida de razbunare. Acesta a fost pretul pe care l-am platit pentru hotarârea de a nu ma ralia nici unei extreme, fie de dreapta, fie de stânga, ci de a ramâne un om liber, adica omul care poate fi calomniat, dar nu santajat. Mi-am asumat aceasta libertate si am trait-o din plin, stând egal de vorba si cu Trifa de la Vatra, si cu Irinoiu de la Ambasada, si cu Uscatescu din Madrid, si cu Baciu din Honolulu, si cu Ierunca sau Boldeanu din Paris, si cu Dulea sau Gyr din Bucuresti. Desfid pe cel care ar descoperi undeva vreo nota informativa. Omul cu adevarat liber nu târaste umbre dupa el.

- Episcopul Trifa are si astazi, cel putin printre românii americani, o aura de legenda, crescuta mai ales dupa plecarea sa fortata din SUA...

Trifa era un om inteligent, dinamic, ambitios, cu foarte multe calitati, dar purtând povara unui teribil handicap: în primii noua ani a condus o episcopie fara sa fie episcop. În graba de a urca pe scaunul de la Vatra, acceptase sa fie “hirotonit” de un oarecare “arhiepiscop” Ioan Theodorovici, din Philadelphia, seful sectei ucrainene a samosfeatilor, adica a autohirotonitilor. Neavând succesiune apostolica, nu avea har. Asa se face ca în 1970 a acceptat oferta Mitropoliei Ruse din America de a-i acorda hirotonie valida, dar cu pretul trecerii Episcopiei sale sub jurisdictia Bisericii Ortodoxe din America (numele schimbat al Mitropoliei Ruse), unde se afla si astazi.

Mai târziu, imprudenta lui de a oficia un serviciu divin în Congresul Statelor Unite i-a atras deschiderea dosarului personal de la Ministerul Justitiei (Immigration), din care s-a constatat ca obtinuse cetatenia americana printr-un fals, declarând sub juramânt ca nu fusese legionar - într-o vreme când legea interzicea patrunderea “fascistilor” pe teritoriul american. Asa ceva, acolo, nu se iarta (nu fosta apartenenta politica, ci frauda morala). Înainte ca procesul intentat de Minister sa se deschida efectiv, Trifa si-a depus actul de cetatenie, a parasit Statele Unite ca apatrid si s-a stins, ca tolerat, în Portugalia.

În timp ce se pregatea sa plece, aflându-ma eu temporar în America, m-a invitat la Vatra, ne-am întretinut îndelung toata dupa-amiaza, seara mi-a oferit o cina de ramas-bun la restaurantul Weber’s din Ann Arbor si ne-am despartit împacati, în prezenta succesorului sau, arhiepiscopul Nathaniel. Acum, gândind retrospectiv, mi se pare ca destinul lui Trifa e maret în tragismul sau.

- N-ati fost tentat sa ramâneti în Statele Unite?

- În calitate de rezident permanent al Statelor Unite - cu toate obligatiile si drepturile unui cetatean american, în afara de cele politice -, dupa cinci ani de rezidenta puteam sa obtin, la cerere, cetatenia americana, dar nu am facut-o si nici nu am avut de gând. Din 1954, când am început sa construiesc piesa de teatru Greul pamântului, mi-a intrat în sânge convingerea ca doar pamântul patriei îti tine de cald.

“Securitatea a încercat sa ma recuteze de cinci-sase ori, fara succes”

- Nu demult ati dat publicitatii un fragment din jurnalul Înalt Prea Sfintiei Voastre în care aratati cum, în timp ce erati închis, Securitatea, sub presiune si cu ajutorul unui drog, a reusit sa va smulga o declaratie pentru care va manifestati regretul. Acea declaratie nu poate fi luata drept act de colaborare. Va întreb însa: Securitatea a încercat sa va determine sa deveniti colaborator? Si daca da, cum ati rezistat?

- În 1964, orice fost detinut politic stia ca dupa eliberare este obligat sa raspunda oricarei eventuale convocari din partea unui lucrator al Securitatii. Fratele meu, mai batrân si mai experimentat decât mine, m-a instruit:

– Daca te cheama, fii atent si nu te descumpani. Ei încearca sa-si recruteze informatori, dar nu pe toti fostii puscariasi, ca ar fi prea multi si nu i-ar putea stapâni. Cred ca mai mult de 5-6-10 la suta nu pot recruta. Discutiile de la aceste întâlniri au valoare de test individual, sa vada care e mai slab de înger si cedeaza usor, fie din timiditate, fie din frica, fie prin santaj. Daca însa constata, în final, ca nu le dai apa la moara, te lasa-n pace.

Asa a fost. Un telefon, un punct de întâlnire la un colt de strada, apoi condus de catre un ins tânar, în civil, stilat, într-o garsoniera conspirativa din blocul-turn, de lânga Piata Senatului, si o conversatie neangajanta, de genul:

– Cum v-ati acomodat cu starea de libertate? Cum gasiti, dupa ani de absenta, patria?

Si raspunsuri de genul:

– M-am acomodat relativ usor. Gasesc ca tara e înfloritoare, prospera, industrializata, are fabrici, uzine, trenuri electrice, hidrocentrale, sosele asfaltate, popor multumit, bla, bla, bla...

La sfârsit mi-a pus în fata o coala de hârtie si un pix:

– Stiti, eu trebuie sa raportez superiorilor mei. Scrieti aici Nota informativa si consemnati sumar doar ceea ce mi-ati spus.

Eu însa am scris: Declaratie. Subsemnatul... nascut... domiciliat... declar urmatoarele:.... Semnatura si data.

Insul a observat.

– Titlul nu este acela pe care vi l-am spus eu.

– Regret, dar eu nu semnez note informative.

A doua oara, cam peste vreo doua saptamâni, în acelasi loc, o conversatie banala, ca si prima. La sfârsit:

– Nu e absolut necesar sa scrieti Nota informativa. E de-ajuns Nota.

Eu însa am scris: Declaratie. Si toate celelalte.

A treia oara (sau a patra, nu mai tin minte), un alt ins, în alt loc (o straduta pe lânga Banca Nationala). Conversatie tot banala, nealarmanta, cu finalul:

– Nu scrieti nici Nota. Nu scrieti nimic. Începeti direct cu textul.

Atunci i-am spus, calm:

– Domnule, doresc sa stiti ca din clipa în care dumneavoastra ma chemati la telefon, eu ma consider în stare de arest. Ca atare, conversatia noastra are pentru mine caracterul si valoarea unui interogatoriu. Or, stiu din experienta ca raspunsurile la un interogatoriu se consemneaza într-un proces-verbal daca sunt semnate de ambele parti, sau într-o declaratie daca semneaza doar persoana interogata. Pe de alta parte, ca sa nu pierdeti vremea, va mai rog ceva: Sa nu încercati sa ma trimiteti pe la prieteni, cunoscuti sau colegi de detentie, ca nu voi merge.

Fratele meu avusese dreptate. M-au lasat în pace.

Am mai fost abordat peste aproximativ un an, când au aflat ca urma sa plec în America. Cules de pe strada, am fost condus cu masina într-o vila conspirativa pe undeva în zona Otopeni sau Saftica. Erau mai multi, poate patru sau cinci. stiau ca eu eram deja rezident permanent al Statelor Unite, asa ca au fost destul de precauti în avansurile pe care mi le faceau în trepte. Au râs când le-am spus ca eu nu voi face spionaj în tara straina, dar si-au dat seama ca eram imun la orice tentativa de a fi corupt prin bani, functii, onoruri sau huzur.

În perioada celor unsprezece ani de rezidenta americana, am mai fost abordat de doua ori. Prima oara, în Detroit, de un asa-zis consul de la Amabasada României.

– Stim ca duceti o lupta dreapta si ca aveti dusmani periculosi care v-ar putea lovi fatal. O legatura cu noi ar fi în folosul dumneavoastra, deoarece noi avem legaturi peste tot si putem sa va prevenim la timp.

– Va multumesc pentru grija, dar o legatura cu dumneavoastra nu poate fi decât ascunsa, secreta, conspirativa, iar onoarea ma obliga sa nu o fac într-o tara care, de la bun început, mi-a acordat încredere totala. Pe de alta parte, pe mine ma apara Dumnezeu.

A doua s-a petrecut dupa câtiva ani, în 1972, la Bucuresti, unde venisem temporar cu treburi bisericesti si literare. Erau doi. Am refuzat invitatia telefonica de a ma întâlni cu ei într-un loc necunoscut si, simplu, i-am poftit în spatiul meu din resedinta patriarhala, unde eram gazduit. Au acceptat cu mare greutate, dar au acceptat. Se uitau mereu împrejur, parca speriati de o capcana. Tema a fost aceeasi.

– Dumneavoastra sunteti un luptator pe un front important al spiritualitatii românesti, straduindu-va sa-i convingeti pe românii americani, amenintati de asimilare rapida, sa-si pastreze identitatea nationala, credinta, limba, obiceiurile, sa fie loiali patriei adoptive fara s-o uite pe cea de obârsie. Aceasta lupta însa v-a creat dusmani multi si puternici, care vor fi în stare sa va loveasca. O legatura discreta cu noi ar fi de natura sa va apere, fie si numai prin faptul ca, datorita sistemului nostru de informare rapida, va putem preveni la timp.

– Domnilor, va multumesc, dar trebuie sa va informez ca am o psihologie complexa...

– Stim.

– Pe de alta parte, e evident ca si dumneavoastra va aflati pe aceeasi pozitie de buni români, ca adica, sub comandamente diferite, ne aflam pe un front comun, cu deosebirea ca eu ma misc descoperit, la suprafata, pe când dumneavoastra lucrati sub acoperire, la adapost. Oricum, pe un front comun avem si dusmani comuni. Asa cum stiti, arma lor cea mai puternica împotriva mea este învinuirea ca eu as fi fost instruit în “hrubele Securitatii” si ca ma aflu în structurile acesteia. Ei bine, atâta vreme cât eu stiu ca învinuirea lor e o calomnie si ca adevarul este integral de partea mea, ma lupt pâna-n pânzele albe. Dar de îndata ce cugetul meu îmi sopteste ca adevarul este, cât de cât, de partea lor, launtrul meu se demobilizeaza, îmi pierd elanul si pot parasi frontul. Si acum, va las pe dumnevoastra sa apreciati daca angajamentul pe care mi-l propuneti ar fi în serviciul telului comun.

Mi-au strâns mâna si, tacuti, au plecat.

Interviu realizat de Claudiu Târziu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!