“LEUL ARDEALULUI”

Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, a împlinit în primăvara aceasta 86 de ani. O vîrstă pe care o onorează şi o sfidează deopotrivă. O onorează prin înţelepciune, prin autoritate, prin rotunjimea operei (atît teologice, cît şi literare). O sfidează prin robusteţe, prin luciditate, prin dinamism (atît pastoral, cît şi creator). Sînt oameni pentru care cărunteţea nu-i decît o a doua tinereţe, mai echilibrată şi mai consistentă: vlădica de la Cluj se numără printre ei, ca o imagine vie a duhului care prisoseşte asupra vremii.

Dincolo de prestanţa sa teologică şi arhierească, Părintele a fost şi rămîne un mare cărturar şi un creator harismatic (poet, dramaturg, prozator), răscumpărînd fără emfază şi cu sacră vrednicie complexele pe care uneori clerul ortodox le resimte în faţa culturii şi a provocărilor modernităţii. O dată în plus, înaltul ierarh – împărtăşit în tinereţe din spiritul de aprofundare mistică, dar şi de emulaţie culturală al “Rugului Aprins” – s-ar cuveni să fie un model asumat pentru tinerele generaţii de teologi ortodocşi. Dacă vrem să putem înfrunta eficient, pe limba noastră, cultura modernă, cu sofisticatele ei superbii, trebuie să avem priceperea de a o face cu ea cu tot, fără a-i ignora, adică, nici problematica, nici mijloacele. Altminteri riscăm să ne definim prin proverbul cu “vulpea” şi cu “strugurii acri”…

Este regretabil şi în acelaşi timp simptomatic pentru vremurile proaste pe care le trăim că o personalitate atît de marcantă şi de complexă poate să rămînă destul de superficial cunoscută în afara cercurilor teologice şi tradiţionaliste, familiarizate cu literatura şi problematica religioasă. Şi este încă şi mai regretabil că o presă decerebrată şi semianalfabetă, înstrăinată de Dumnezeu şi de Biserică, s-a străduit să-i creeze mai degrabă o popularitate cu semn negativ, îndeosebi după evenimentele şi frămîntările bisericeşti din iarna şi primăvara anului trecut (alegerile mitropolitane şi reorganizarea teritorială a Ardealului ortodox).

În pofida acestei campanii furibunde, ce a angajat şi complicităţi indigne din lumea bisericească, timpul a dovedit deja că n-a fost vorba de nici o “sciziune” sau “secesiune”, ci – la propunerea unui grup de 7 episcopi locali, în frunte cu Î. P. S. Bartolomeu – de o simplă reorganizare teritorială internă a Bisericii Ortodoxe Române, unice şi indivizibile, căruia Sf. Sinod îi este garant de unitate şi de autoritate. În această nouă reîmpărţire teritorială, scontată de mai mulţi ani şi impusă de raţiuni pastoral-misionare, dar adoptată cu o anume precipitare conjuncturală, Mitropolia cu sediul la Sibiu, păstorită de Î. P. S. Laurenţiu Streza, are în subordinea sa 583 de parohii, 617 biserici şi 575 de preoţi (acoperind judeţele Sibiu, Braşov, Covasna şi Harghita), iar noua Mitropolie cu sediul la Cluj-Napoca (de departe, cea mai importantă metropolă transilvană de azi), păstorită de Î. P. S. Bartolomeu Anania, are 2205 parohii, peste 2000 de biserici şi aproape 2000 de preoţi.

Episodul s-a consumat, consfinţindu-se în cele din urmă îndreptăţirea demersului primenitor, dar s-au creat în contextul respectiv câteva precedente reprobabile, care trebuie semnalate cu o anume îngrijorare.

Este vorba, mai întâi de o campanie demagogică fără precedent în istoria Bisericii noastre (cu retorica găunoasă şi patetică despre un presupus “diktat de la Cluj” şi despre o presupusă “rupere a Ardealului lui Şaguna”), prin care s-au transferat în viaţa bisericească practici imorale şi chiar perverse din recuzita politicianismului laic, interesele (personale sau de grup) ajungând să eclipseze fără scrupule principiile morale sau deontologice.

Este vorba, apoi, de enormitatea – iarăşi fără precedent – de a putea trece prin mintea cuiva (în speţă a domnului/tovarăşului Antonie Iorgovan, mai ieri comunist sadea, iar astăzi ditamai juristul şi parlamentarul, pe care s-au grăbit să-l susţină decerebrat mulţi alţi mărunţei isterizaţi de “secesiune”) că Biserica ar putea fi chemată în faţa Justiţiei laice pentru ceva ce ţine strict de organizarea ei internă, fără nici o atingere – directă sau măcar tangenţială – cu ordinea de stat sau cu Constituţia “moşită” de iorgovanii democraţiei noastre “originale”.

În fine, încă şi mai grav decât cele de mai sus rămâne faptul că s-a creat precedentul unei insubordonări ostentative faţă de autoritatea Sf. Sinod (pe care tradiţia îl pune sub tutela Duhului Sfânt) nu dinspre cine ştie ce adunătură de poporeni ignoranţi, ci chiar dinspre nişte reprezentanţi ai clerului ortodox (profesori de Teologie, preoţi şi chiar vlădici!), care nu s-au sfiit să se poarte – mutatis mutandis – asemenea acelor pseudo-călugăriţe itinerante care au tulburat ani întregi, abuzând de numele Vladimireştiului, slujbele şi adunările bisericeşti, cu lozinci maniacale împotriva Părintelui Patriarh. Acest puseu de protestantism înlăuntrul ortodoxiei va trebui atent “exorcizat”, căci el este adevărata ameninţare actuală a “Ardealului lui Şaguna”.

E vremea acum, când lucrurile s-au reaşezat oficial şi definitiv, să fie lăsate la o parte tensiunile inutile şi orgoliile lezate ale unor grupuri de interese, trecându-se creştineşte la treabă – căci, după un deceniu de derivă instituţională, pe fondul bolii de care a suferit răposatul mitropolit Antonie, este multă treabă de făcut pe toată întinderea Ardealului, pentru bunul mers al întregii ortodoxii româneşti.

Se întîmplă însă că, pe fondul de mai sus, “călugărul Anania” a fost atacat nu doar ca om al Bisericii şi în raport cu prezentul, ci şi ca fost deţinut politic, cu raportare mistificatoare la pretinsele “păcate ale tinereţii”. Astfel, Î. P. S. Bartolomeu Anania – pînă deunăzi “leul Ardealului”, “marele scriitor şi cărturar ortodox”, s-a pomenit devenind peste noapte nu doar vrăjmaşul “Ardealului lui Şaguna”, ahtiatul de putere şi privilegii, Antihristul în straie arhiereşti, ci şi “legionarul”, “torţionarul de la Aiud”, “securistul”, “masonul”! Delirul denigrator al presei (în care a excelat din nou fostul lăutar al Cenaclului “Flacăra”, Ion Zubaşcu, antiortodoxul monomaniacal de pînă mai ieri al României libere) se vădeşte în tot penibilul lui fie şi numai din simpla alăturare a acestor etichete contradictorii: oricît s-ar strădui un om într-o viaţă, e cam greu să fie atît de multe lucruri la un loc!

Între altele, în apărarea fostului deţinut politic Valeriu Anania s-au pronunţat în Puncte cardinale două voci unanim respectate pînă azi în mediile de dreapta: inginerul Traian Popescu (“Macă”), în numărul pe luna martie 2006, şi istoricul Demostene Andronescu (redactor-şef adjunct al publicaţiei), în numărul pe luna aprilie a aceluiaşi an, la rîndul lor foşti deţinuţi politici (dar şi poeţi marcanţi ai închisorilor comuniste), trecuţi inclusiv prin “reeducarea” de la Aiud. Dacă d-l Traian Popescu punea problema în termeni mai generali şi cu accent pe mărturia personală, d-l Demostene Andronescu (desigur şi în virtutea profesiei sale) proceda mai punctual, analizînd sursele denigrării (preluate necritic şi tendenţios de d-l Zubaşcu, fie din aluziile parşive ale unui Ion Pacepa, fie din elucubraţiile “urechiste” ale unui Aurel Sergiu Marinescu) şi aducînd contraargumente pertinente, dacă nu chiar zdrobitoare, susţinute numai în fundal de propria sa experienţă concentraţionară de 12 ani (dintre care ultimii 7 petrecuţi chiar la Aiud). Astăzi, cînd au început să fie publicate, ca o amară şi nobilă spovedanie, chiar memoriile din acei ani ale viitorului arhiereu, se pot cîntări mai bine atît contextul istoric respectiv, cît şi cazul său personal, relevîndu-se adevărata statură morală a unui om care va fi avut şi omeneştile lui slăbiciuni, dar care n-a trădat niciodată nici Ortodoxia, nici românismul, nici ierarhia valorilor eterne.

Ceea ce se cade să rămînă în conştiinţa publică românească de azi şi de mîine este traseul unei vieţi de vrednicie slujitoare şi creatoare, de om al Bisericii, dar şi de om al Cetăţii, a cărui operă (scrisă şi nescrisă) amendează prin ea însăşi turpitudinile şi circumspecţiile unei lumi încă ulcerate de experienţa comunistă şi neocomunistă.

Născut pe meleaguri vîlcene, la 18 martie 1921, viitorul monah a primit la botez numele de Valeriu. Părinţii săi, oameni simpli, au fost Vasile Anania şi soţia sa Ana (n. Mărgăritescu). Clasele elementare le-a făcut în comuna natală (Glăvile), după care a urmat Seminarul Central din Bucureşti (1933-1941), cu cursuri de diferenţă şi bacalaureat la liceele “Dimitrie Cantemir” şi “Mihai Viteazul” (1942-43).

Tuns în monahism la Mănăstirea Antim din Bucureşti (2 februarie 1942) şi hirotonit ierodiacon (15 martie, acelaşi an), a făcut studii superioare de Teologie la Bucureşti şi Sibiu (unde a obţinut licenţa în 1948), dar şi de Medicină şi Muzică la Cluj (rămase incomplete). A fost diacon la mănăstirile Polovragi şi Baia de Arieş, stareţ la Topliţa, iar din 1948 a îndeplinit diferite funcţii pe lîngă Patriarhie şi Institutul Teologic din Bucureşti.

În 1958, cînd a fost arestat de comunişti, era director al Bibliotecii patriarhale. Condamnat abuziv la 20 de ani de muncă silnică, execută 6, eliberîndu-se în urma decretului general de graţiere din 1964, după ce trecuse prin aresturile Securităţii şi penitenciarele de la Jilava, Piteşti şi mai ales Aiud.

Pe relativul fond de destindere politică şi culturală de după 1965, a îndeplinit, ca reprezentant oficial al B. O. R., diferite funcţii în cadrul Arhiepiscopiei ortodoxe misionare din Statele Unite, unde a ţinut conferinţe în mai multe oraşe şi a publicat în presa emigraţiei române (Credinţa şi Noi din Detroit, Destin din Madrid). În 1967 a devenit ieromonah şi arhimandrit. A călătorit în mai multe ţări din Orient, cu delegaţia oficială a B. O. R. (1969). Întors în ţară, a fost director al Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (1976-1982), după care a ales să se retragă la Mănăstirea Văratec, spre a lucra masiv la revizuirea traducerii româneşti a Sfintei Scripturi (reînnodînd tradiţia Septuagintei).

La 21 ianuarie 1993 este ales Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, fiind înscăunat la 7 februarie în catedrala arhiepiscopală din Cluj (pe care o va restaura între 1997-2000). Pe lîngă restaurarea catedralei arhiepiscopale (ale cărei mozaicuri îţi taie răsuflarea prin frumuseţea lor), sub arhieria sa s-au restaurat numeroase alte biserici şi s-a iniţiat construirea a aproape o sută de lăcaşuri noi. Pe de altă parte, revistei Renaşterea (din ce în ce mai consistente cu trecerea anilor, iar astăzi fără îndoială cea mai vie publicaţie bisericească de la noi) i s-a adăugat, începînd de la 1 mai 1999, postul de radio omonim.

În ziua Înălţării Sfintei Cruci, la 14 septembrie 2000, a avut loc slujba de sfinţire a mausoleului de la Rîpa Robilor din Aiud (“Mormîntul celor fără de morminte”), săvîrşită de Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania, împreună cu un sobor de preoţi ortodocşi şi greco-catolici, toţi trecuţi pe la Aiud şi prin alte temniţe comuniste. În cuvîntul rostit cu acel prilej, Î. P. S. Sa a spus, între altele: “Iată, am venit să sfinţesc acest prestol realizat prin grija deosebită a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Sibiu. s...t Şi am făcut sfinţirea după ritualul întreg, socotind că este bine ca această masă să nu fie doar un simbol, un jertfelnic pe care să se oficieze doar parastase, ci, cel puţin din cînd în cînd, să se săvîrşească pe ea şi Sfînta Liturghie. Pentru aceasta este nevoie de o sfinţire specială. În piciorul Sfintei Mese am aşezat Sfinte Moaşte ale unui martir – în acest loc al martirajului – şi documentul care s-a citit în faţa frăţiilor voastre, şi care rămîne aici, sub pecete, atît cît va dura acest jertfelnic şi cît va dura acest monument. s...t În numele lui Dumnezeu şi în numele morţilor noştri, vă mulţumesc tuturor celor ce aţi jertfit şi aţi ridicat acest monument memorial, celor ce aţi zidit acest jertfelnic pe care astăzi s-a săvîrşit, pentru întîia oară, Sfînta Liturghie a Sfîntului Ioan Gură de Aur”.

Din luna martie a anului 2006 a devenit Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

În ceea ce priveşte vasta şi variata operă scrisă, debutul absolut şi l-a făcut în revista Ortodoxia (cu poezia “Pămînt şi cer”), încă din 1935, continuînd apoi cu contribuţii diverse la Vremea, Dacia Rediviva (unde a fost redactor principal la o vîrstă foarte fragedă), Gândirea, Convorbiri literare, Glasul Bisericii, Telegraful român, Gazeta literară (ulterior România literară), Luceafărul, Tribuna, Magazin istoric, Renaşterea (unde a folosit uneori pseudonimul Vartolomeu Diacul) etc. Ca dramaturg a debutat în 1938, cu scenariul radiofonic în versuri Jocul fulgilor. Cu un poem dramatic (prefaţat de Tudor Arghezi) va debuta şi editorial: Mioriţa (1966), ce s-a şi jucat la Bucureşti şi Piteşti (1969-1970; în intervalul 1969-1974 i-au mai fost puse în scenă piesele Meşterul Manole şi Steaua Zimbrului). Au urmat volumele: Meşterul Manole (1968), Du-te vreme, vino vreme! (1969), Geneze (poezii, 1971), Steaua Zimbrului (1971), Poeme cu măşti (teatru în versuri, 1972), File de acatist (Detroit – 1976; Bucureşti – 1981), Istorii agrippine (poezii, 1976), Străinii din Kipukua (roman fantastic-parabolic, 1979), Greul pămîntului. O pentalogie a mitului românesc (poeme dramatice, 2 vols., 1982 – Premiul Uniunii Scriitorilor), Rotonda plopilor aprinşi (memorii şi evocări, 1983), Anamneze (poezii, 1984), Cerurile Oltului. Eseuri teologice (1990), Amintirile peregrinului Apter (proză scurtă, 1991), Imn Eminescului, în nouăsprezece cînturi (1992), Pro memoria. Acţiunea catolicismului în România interbelică (1992), Cartea deschisă a Împărăţiei. O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni (2005) ş. a. Deşi nepublicată în volum, nu trebuie uitată lucrarea “Poezie religioasă românească modernă”, apărută în Altarul Banatului, nr. 4-6/1992, pp. 14-28 şi 7-9/1992, pp. 33-50 (vezi şi “La poésie religieuse moderne en Roumanie”, în Contacts, nr. 2/1993). La toate acestea se adaugă, ca o încununare deopotrivă literară, teologică şi erudită, seria de volume succesive cu noua versiune românească a corpusului biblic – începînd cu Noul Testament, versiune revizuită, redactată şi comentată de… (1993) – editate fie de Institutul Biblic, fie de Fundaţia Anastasia, şi în cele din urmă articulate în monumentala ediţie jubiliară a Sf. Sinod: Biblia sau Sfînta Scriptură. Versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe numeroase alte osteneli, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001.

Fie ca Înalt Prea Sfinţia Sa să-şi rotunjească în tihnă opera exemplară, să aducă pe mai departe în Sf. Sinod al B. O. R. duhul forţei primenitoare şi să-şi păstorească turma întru mulţi ani, sub semnul “tinereţii fără bătrîneţe şi vieţii fără de moarte”!

Răzvan CODRESCU

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!