Note despre Rotonda plopilor aprinsi

În primele doua paragrafe ale cuvîntului înainte la Rotonda plopilor aprinsi (1983) (1), Valeriu Anania explica astfel titlul cartii sale: “Mi s-a dat mai întîi bucuria de a avea prieteni literari mult mai în vîrsta decît mine si apoi tristetea de a fi ramas prea devreme singur.// Singuratatea mea este aceea a luminisului strajuit de lujere înalte, opt si mai multe de opt, cu frunza vesnic fosnitoare. Cînd jos la mine e noapte, vîrfurile ard împrejur si freamata, într-un amurg prelung, sub luna plina si uneori, în aurorele polare. Amintirea e rugul cel nemistuit al omului razlet”.

Întîmpinat astfel, cititorul prepuielnic – si care cititor român tînar nu si-a pierdut deja inocenta sub asaltul unui Ion fractalic sau al vreunui Valmont de cenaclu?! – ar putea crede ca îl asteapta doua sute de pagini de aromiri paseiste si motaieli patericale (confundate în general cu “veghea” din “privegheati si va rugati”), de prosternari confucianiste la mosii literari si de peripatetism prin “coclauri si pîrloage”. Pe scurt, banuind ca are în fata un “pasunist”, cititorul cu “degete mici” ar putea da repede si fara sa semnalizeze în marsarier, iar cititorul îmbrobodit, fie si numai în propria-i barba, ar putea fi ispitit sa-si mai arunce în spate o “boanda” înainte de a “pasi” cu obligatorie “sfiala” pe “potecile luminate de luna” ale cartii.

Din fericire, si cei care întorc spatele, si cei care-si dau, a isihasm de la Islaz, ochii peste cap, gresesc. Departe de a fi “pasunista”, cartea lui Valeriu Anania este o lectie de urbanitate, de civilitate mai bine zis, pentru ca ma gîndesc aici la “cetatea lui Dumnezeu”, la Raiul ai carui “cetateni” ne rugam sa ajungem si la toate acele zidiri intime, exterioare si ceresti a caror refractie nu e “orasul furnicar”, ci orasul cu gradini si clopotnite. Ma gîndesc la orasul fruct, cu zidurile, strajuind nepieritorul, în mijloc, la cetatea ale carei creneluri au fost de mult interiorizate pentru a lasa loc “mahalalei celeste” de care scria Mihai Ursachi, dar pe care a locuit-o parca si Valeriu Anania cît timp a ucenicit pe lînga Arghezi, într-un Bucuresti vechi în care cerul se povîrnea odata cu istoria peste garduri si salcîmi si în care “lumea larga” era departe si nici n-o cata nimeni: “Lumea din jur de Martisor era bîntuita, pîna la margini, de razboi, saracie si moarte. Unele imperii se clatinau a prabusire, altele luau muntele pieptis si se gateau sa-l încalece. Soldatii, de toate felurile, împînzisera meridianele si puteau fi vazuti oriunde, pîna si pe maidanul de peste drum de Vacaresti, unde cantonasera lînga gardul poetului. Seara, cînd ofiterii erau dusi într-ale lor, ostasii se asterneau pe lînga taciunii camuflati, îsi fumau ratia de tigari si cîntau încet, pe sub mustata, fara sa stie ca urechea vecinului îi adulmeca de dincolo de gradele si ca scriitorul citeste lumea mai mult din cîntecele lor decît din ceea ce publicau ziarele si vesteau posturile de radio”.

Avem, în aceste rînduri, motivul pentru care, în România, postmodernismul nu va fi niciodata mai mult decît o minuscula celula de partida academica. Pentru ca postmodernismul presupune o modernitate – definita prin dogmatism stiintific, pozitivism, urbanizare, îmburghezire, progresism, reificare – împotriva careia se produce o “insurectie a cunostintelor subjugate” (apud Michel Foucault). Or, românii, si întreg corpusul lor socio-cultural, au trait mai tot timpul ca niste “cunostinte (2) subjugate”, sub zodia Cancerului. Românii nu au avut timp sa-si construiasca o modernitate în toata puterea cuvîntului, si de aceea succesul postmodernismului la noi va fi cam cît cel al marxismului la americani: sectar, de scurta durata, si fara a reusi sa înlocuiasca varianta neaosa prin ideologia de import. Întregul maidan românesc, cu dragoste sau fara, “mahalaua celesta Ticau”, groapa lui Barbu, ciulinii Baraganului, eroii Blocadei lui Pavel Chihaia – evoluînd în afara orizontului catre care tind, pe o plaja periferica a unei mari minore – nu pot deveni brusc repere ale modernitatii contestabile de pe pozitiile “fragmentarului” si “crizei de autoritate auctoriala” postmoderne.

*

Îmi vin în minte aici eroii nuvelelor Poteca de argint, Orbul, Friguri, Datoria si Fuga în paradis din volumul lui Pavel Chihaia Înfaptuiri pontice (Ex Ponto, Constanta, 2005). Daca nuvelele respective, împreuna cu tot restul volumului, merita o discutie mai larga, nu ma pot opri sa nu le citez aici ca exemplu de scriitura a “omului sub vremi”, a destinelor care au stiut a trai demn la periferie, într-o margine din care au facut centru nu prin abandon moral, mila de sine, si spirit vindicativ (3), ci prin trairea de fiecare clipa a adevarului care “pe toate le misca”. Un destin asemanator, de tinerete clandestina si de reînflorire tîrzie, l-a avut si Nicolae Stroescu-Stînisoara, congener si prieten si al lui Pavel Chihaia, si al lui Valeriu Anania (trecut si el prin puscarie politica), care povesteste în romanul sau cu cheie Vremea încercuirii încercarile prin care a trecut, în libertate conspirativa fiind. Cînd ai în fata destine si sub ochi pagini marturisind despre glisajul semiotic ridicat la rangul de arta a supravietuirii – precum în clandestinitatea lui Pan M. Vizirescu, a lui Nicolae Stroescu-Stînisoara, a lui Alexandru Paleologu (“Craifaleanu”), sau a lui Pavel Chihaia – îti dai seama ca nu poti substitui haiduciei premoderne patetismul de import al victimizarii postmoderne, experimentul nominalist. Nu e un centru institutional, nu e întreg burghez, nu e o institutionalizare a comoditatii în paginile sus-pomenite. Istoria, literara si cotidiana, a românilor e facuta nu din consecvente si învîrtosari institutional-conceptuale, ci din trairea cu noblete a marginalului – considerat buna postura de comentariu, reflectie, bîrfa –, din generatii dupa generatii de “crai de Curtea-Veche”, de fanti de mahala si de tarani care practica evazionismul fiscal ca o forma de atletism spiritual.

*

Singurii care militeaza pentru institutii, dictionare si sisteme sînt tocmai postmodernii, care dovedesc astfel ca sînt consumati de o patima a faptuirii care e mai degraba moderna decît relativist postmoderna. În societatea româneasca, istoricizata tîrziu si sovaielnic, nu are rost o revolta sincron-programatica împotriva centrului, a “gîndirii tari”, a istoriei, pentru ca asta e deja structura organica, de rezistenta, a românilor. Nu are rost sa inventam labirinturi livresti si periferii psihedelice de vreme ce scepticismul, marginalitatea, goticul mahalalei, inadecvarea cunoasterii la obiectul cunoscut, zgomotoasa gîlceava a semnului cu semnificatul si semnificantul sînt deja lucruri traite cotidian. Perpetua fuga, vertijul dogmatic între antic si modern, între clasic si romantic, modern si postmodern, apolinic si dionisiac, sînt doar abuzul de ratiune sau de instinct, excesele firii descumpanite. Ceea ce e organic unit nu poate fi livresc deconstruit, si ceea ce e organic despartit – precum barbatul cu femeia – nu poate fi decît tainic reunit. A încerca sa maruntesti prin sado-masochism textual ceea ce e întreg la nivel natural, si a încerca sa unesti prin magie naturala ceea ce poate fi restaurat numai la nivel supranatural e o lipsa de buna-cuviinta.

Or, tocmai aceasta buna-cuviinta e ceea ce numesc eu “civilitate” la Valeriu Anania. Însusirea aceasta se manifesta mai ales în arta portretului, acolo unde, operînd cu criterii firesti si supra-firesti – duhovnicesti, daca-mi dati voie – memorialistul stie, nu “exact” – pentru ca acesta e un cuvînt chimic –, ci mai degraba “bine”, unde sa taie, unde sa lege, unde sa uite si unde sa ierte. Personajele, asa cum ies ele din mîna lui Valeriu Anania, nu sînt noi, de o albeata clorotica specifica tezismului literar pios, dar nici de o negreata arsa în vipii savonarolice ori în baltita fiere salierica, ci mai degraba vii. Valeriu Anania nu manipuleaza figura celor evocati, ci convietuieste cu ei, si ne învata si pe noi a convietui cu valorile. Si aceasta e o alta trasatura a civilitatii de care vorbeam, si care se manifesta si în conditii de marginalitate, de periplu “prin cenusa imperiului”, pe muchea împaratiilor despre care ne da marturie si urmatoarea gravura de peregrinari de Halima: “Am prînzit la staretia noua, o casa care acum nu mai exista, lînga poarta cetatii, împreuna cu cîtiva calugari batrîni. Arghezi mînca fara pofta, cu gîndurile la ai lui cei de demult. Îsi amintea cîte un nume, întreba de el si raspunsurile erau cam aceleasi, atunci cînd batrînii nu ridicau din umeri: A murit demult. A plecat la Sfîntul Munte si nu s-a mai întors. Si el a murit. L-au taiat hotii în padure. S-a stramutat la Caldarusani si e-ngropat acolo. Poetul devenea din ce în ce mai trist, pe masura ce-si da seama ca e ultimul supravietuitor din generatia lui monahala”.

În paginile lui Valeriu Anania nu întîlnim o lume facuta, precum frumusetile lui Arghezi, din “bube, mucigaiuri si noroi” – desi poate ca si aceasta formulare e prea mult judecata în context simbolist, si nu în cel al hirsutei asceze stîlpnice, al kenozei paterical-franciscane –, ci din marginalizati, ruine si fragilitati interioare. De la “ruinele” scheletelor si cadavrelor studiate de Victor Papilian cu constiinta ca “în fiecare dintre ele a locuit un suflet omenesc”, pîna la nemarturisitele caderi ale lui Gala Galaction care anunta ca: “Adevaruri cutremuratoare se vor descoperi dupa moartea mea…”, de la lacrimile – “senile” le numeste Serban Cioculescu – si adastarea nocturna ale lui Arghezi peste rînduiala tunderii în cinul monahal, la ochii halucinati ai lui Anton Holban marturisindu-le elevilor sai spaima de moarte, de la rezerva orgolioasa a unui Lucian Blaga fragezit de anii de persecutie politica, la megalomania nestrunita a lui Ion Luca, toate marturisesc pentru o lume fragila, dar neînvîrtosata, frematînd, cautînd, traind ceea ce a gasit deja (4), o lume pe care tînarul Anania o cauta si o iubeste, dar pe care sexagenarul arhimandrit (la vremea publicarii primei editii) încearca parca, smerit si iubitor, empatic si cu umor, dar si cu fermitatea pe care o da harul, sa o mîngîie izbavitor în amintire.

Mircea Platon

______________________

1. Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinsi, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005, editia a cincea, cu o patrunzatoare prefata de Dan C. Mihailescu si o utila cronologie de arhid. Stefan Iloaie. Rotonda plopilor aprinsi apare ca al treilea volum al unei integrale a operei literare a lui Valeriu Anania, integrala initiata de poetul Mircea Petean.

2. Si ma gîndesc aici si la “cunostintele” pe care trebuia sa le ai în comunism ca sa supravietuiesti. Eram, unii pentru altii, niste “cunostinte” virtual utile.

3. Ovidiu Hurduzeu, în esentialul sau îndreptar de rezistenta spirituala Sclavii fericiti (Editura Timpul, Iasi, 2005, editie revazuta si adaugita), defineste omul postmodern, rindeluit de corectitudinea politica, drept un “individ «diminuat» ce se percepe în chip de victima, supravietuitor si persoana vulnerabila”. Nu e nimic din aceasta atitudine nombrilista si chiar infantila în atitudinea martirilor si rezistentilor nostri anticomunisti.

4. Iata, de exemplu, cum descrie Valeriu Anania efectul pe care l-au avut prelegerile lui Daniil Sandu Tudor asupra scriitorilor adunati în jurul sau, la Antim: “Se pare ca atunci si acolo a avut Voiculescu revelatia unei alte dimensiuni a spiritului si de acolo si-a deprins noile sale lecturi si meditatii, cu efecte radicale în poezia lui de mai tîrziu. Mai mult, cred ca el a fost, pîna la urma, singurul beneficiar al acelui început de initiere isihasta; Ion Barbu s-a speriat si a fugit, Al. Mironescu si Ion Marin Sadoveanu s-au refugiat într-un ritualism aproape bigot, ceilalti s-au pastrat în limitele onorabilitatii”.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!