Biserica de dupa gratii*

Regimul comunist a gîndit simplu si crud reorganizarea societatii românesti: distrugerea elitelor si sustinerea unora noi, formate din “oameni noi”. Biserica nu putea scapa de la epurare.

Ma voi referi în continuare doar la Biserica Ortodoxa Româna, nu din motive confesionale, ci de documentare. Istoria Bisericii Ortodoxe sub comunism este o preocupare mai veche a mea si am colectat si prelucrat, de-a lungul vremii, toate informatiile pe care le-am putut gasi din surse publice, pentru a-mi face o imagine cît mai completa asupra acestei istorii. N-am pretentia ca ale mele concluzii au valoare stiintifica, decît în masura în care ele se sprijina pe cercetari laborioase facute de istorici profesionisti.

În vara anului trecut, cu mijloace jurnalistice, am cautat, pus cap la cap, sintetizat si exprimat într-un documentar toate datele disponibile pîna în acel moment în privinta represiunii comuniste asupra Bisericii.

Documentarul a fost publicat initial în ziarul “Cotidianul”.

Intelectualitatea, Biserica, Armata au fost epurate drastic, iar burghezia - cum am zice astazi “mediul de afaceri” - si partidele politice au fost zdrobite.

Biserica era cu atît mai primejdioasa cu cît, prin însasi existenta sa, nega dogma comunista atee.

În privinta Bisericii Ortodoxe, comunistii au început, în anul 1948, prin a mazili ierarhii incomozi. Majoritatea au fost înlocuiti din functii, unii au fost arestati, altii au fost pensionati si au primit “domiciliu obligatoriu” la anumite manastiri, altii au murit în conditii suspecte. Peste 2.400 de preoti ortodocsi de mir si un numar înca necunoscut de calugari au fost arestati. Dintre acestia, cel putin 200 - gasiti în documente pîna în aceasta faza a cercetarilor istorice - au murit în temnita sau imediat dupa eliberare, ca urmare a conditiilor de detentie. Prin teroare, comunistii si-au asigurat colaborarea sau cel putin lipsa de opozitie a arhiereilor ramasi în scaun si a celor nou-numiti.

Cel mai mare dusman: BOR

Dupa zece ani de masuri luate împotriva Bisericii, tot de ea se temeau comunistii cel mai tare.

La 6 octombrie 1958, ministrul de Interne Alexandru Draghici avertiza, într-un raport catre Comitetul Central al PCR, ca singurul dusman intern al “statului de democratie populara” este BOR, în frunte cu patriarhul ei de atunci, Justinian Marina, si cu cei doi vicari ai sai, Antim Nica si Teoctist Arapasu, actualul patriarh al Bisericii. Draghici cerea: “Desfiintarea seminariilor monahale si interzicerea frecventarii cursurilor Institutului Teologic de catre calugari si calugarite; pe viitor, intrarea în monahism sa se faca numai cu avizul împuternicitilor regionali pentru culte; interzicerea cu desavîrsire a înfiintarii de noi manastiri sau schituri; numarul de manastiri fiind prea mare, sa fie redus la jumatate; interzicerea elementelor tinere în manastiri, fixîndu-se limita de vîrsta de la 50 de ani în sus”.

În 1959, Securitatea si Departamentul pentru Culte au redus cu doua treimi numarul manastirilor si al calugarilor, pe motiv ca asezamintele monahicesti ascundeau partizani din munti si elementele reactionare. Peste 5.000 de calugari si calugarite au fost scosi din manastiri si siliti sa traiasca “în lume”. Unele manastiri au fost evacuate prin forta armata. Între 1959 si 1960 au fost arestati sute de preoti pe motiv ca raspîndesc misticismul, predica împotriva materialismului dialectic sau se opun orînduirii socialiste.

Valurile de represiune

Istoricul Adrian Nicolae Petcu, care s-a ocupat din partea BOR pentru întocmirea fiselor preotilor ortodocsi din Martirologiul recent editat de Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, a facut o periodizare a represiunii comuniste asupra slujitorilor altarului. Potrivit acestuia, represiunea Bisericii începe la sfîrsitul lui martie 1945, sub pretextul desfascizarii tarii. Numerosi preoti, alaturi de oameni de cultura, acuzati cel mai adesea fara temei de apartenenta la miscarea legionara, erau trimisi în lagarele speciale de la Caracal, Slobozia, Tg.-Jiu si Lugoj.

Alte arestari în mediul preotesc au mai fost operate în preajma alegerilor din noiembrie 1946 si în timpul procesului lui Iuliu Maniu, atunci cînd majoritatea clericilor ortodocsi au refuzat sa-l condamne pe Maniu în predicile care le rosteau la altar. În mai 1948 a fost declansat un alt val de arestari masive în rîndurile preotilor considerati “legionari”. Arestarile aveau sa continue în 1949.

La 4 septembrie 1952, dupa eliminarea “deviationistilor” Ana Pauker, Teohari Georgescu si Vasile Luca, Dej afirma ca trebuiau arestati 12.600 de “dusmani ai poporului”. În noaptea de 15/16 august 1952 - celebra “noapte a Adormirii Maicii Domnului” -, la ordinul ministrului Afacerilor Interne, au fost arestati multi preoti cu functii în Biserica înainte sau dupa 1948. Majoritatea au fost trimisi în colonii de munca pentru cel putin 24 de luni. Multi au fost masati la Poarta Alba, în celebra “brigada a hotilor”, si la Coasta Gales, unde au si murit o mare parte dintre ei.

O etapa distincta a represiunii a fost vînatoarea preotilor care ajutau grupurile de rezistenta anticomunista din munti. Ei cadeau pe masura ce erau lichidate grupurile de rezistenta. Amintesc în treacat cazurile unor preoti morti în închisoare în urma acestei actiuni prelungite: Dumitru Mihailescu din Dobrogea, arestat în anul 1949 pentru ca îl sprijinise pe Gogu Puiu, conducatorul rezistentei din Dobrogea; Nicolae Manescu, Nicolae Andreescu, Ion Dragoi si Ion Constantinescu, pentru ca i-au ajutat pe fratii Arnautoiu, erau arestati, anchetati, umiliti si detinuti, primul decedînd în 1961 în Penitenciarul Botosani, iar ceilalti executati prin sentinta la Jilava în 1959.

Dupa ’64, opozitie minima, represalii sporadice

Ultimele arestari în masa în preotime s-au consumat dupa revolutia de la Budapesta (1956), pe fondul epurarilor din partid si al retragerii trupelor sovietice din România.

În mediul bisericesc, presiunile din parte politicului erau foarte mari, pe fondul cererilor repetate de diminuare a vietii monahale, refuzate de fiecare data de patriarhul Justinian, pentru care a cunoscut un scurt exil la Dragoslavele si doua încercari de otravire din partea credinciosilor regimului comunist, dupa cum avea sa afirme parintele Ilie Cleopa dupa 1990. Refuzurile patriarhului s-au soldat cu încercari de scoatere din scaun a acestuia si prin arestari masive.

Represiunea brutala, cu anchete sîngeroase, umilinte si reeducari, se va încheia în 1964, cînd detinutii politici vor fi eliberati, în contextul relativei destinderi pe care regimul comunist o va adopta pîna spre sfîrsitul anilor ‘70. Dar au mai fost arestati preoti pe motive politice si dupa aceea. De pilda, parintele Gheorghe Calciu, care a îndraznit sa se opuna regimului în anii ‘80.

Preot = anticomunist, iar anticomunist = legionar

În România, acuzatia cea mai la îndemîna contra preotilor a fost cea de legionarism. Ea se sprijinea pe militantismul religios al miscarii legionare si pe realitatea ca o parte dintre preoti fusesera legionari. Documentele din arhivele Securitatii arata ca, în timpul represiunii carliste împotriva legionarilor, în 1938, fusesera arestati 34 de preoti, iar în decembrie 1942, sub cea antonesciana - 115. Dar acest numar este extrem de mic daca tinem cont ca BOR avea peste 10.000 de clerici. Comunistii se ghidau însa dupa logica exprimata fidel în timpul anchetarii, din anul 1959, a marelui teolog Teodor M. Popescu: “Esti legionar pentru ca esti teolog si fiind teolog esti anticomunist, iar a fi anticomunist înseamna a fi legionar”.

Comunistii s-au folosit de legislatia lui Carol al II-lea

În privinta încadrarilor juridice, regimul comunist s-a folosit, cel putin la început, de legislatia penala care îi viza pe legionari din timpul regelui Carol al II-lea. Este vorba despre Codul penal din 1936, cu celebrul articol 209 privind “uneltirea contra ordinii sociale”, alaturi de Înaltul Decret Regal nr. 856/1938, care se referea la siguranta ordinii în stat. În aceste articole erau încadrati “dusmanii poporului”, unii dintre ei fiind acuzati si înainte de 1944. Acestei legislatii, comunistii aveau sa-i adauge în Codul penal articolul 193, privitor la “activitatea intensa contra clasei muncitoare”, într-o exprimare vaga ca si încadrarea juridica, dar mai ales hotarîrile guvernamentale privitoare la coloniile si lagarele de munca, dar si cele privitoare la “banditii din munti” si “socializarea agriculturii” cu cotele si sabotajul.

De ce-au murit în puscarii

Istoricilor le este dificil sa stabileasca exact cauzele adevarate ale mortii în temnita a celor mai multi detinuti politici. Întîi, pentru ca Securitatea nu era riguroasa, iar diagnosticele erau deseori mincinoase - dupa cum s-a vadit în unele cazuri, probate cu martori. În al doilea rînd, mai ales în cazul deceselor survenite în coloniile de munca, acestea erau înregistrate si mai tîrziu - chiar si cu ani întîrziere -, iar cauzele erau fictive. Multe decese surveneau în anchete, din cauza torturilor. De pilda, Sandu Tudor, potrivit unor marturii, a murit din cauza unei hemoragii provocate de o bataie primita de la un gardian. Alti preoti au fost executati cu sau fara judecata. Altii si-au dat duhul în timpul muncii fortate la care erau supusi, fie în colonii de munca, fie în închisori. Bolile, mai cu seama TBC, au ucis si ele pe capete. Au fost cazuri de martiri care au decedat dupa iesirea din închisoare, dar din cauza privatiunilor si torturilor la care au fost supusi sau a bolilor contactate în detentie.

Ierarhi lichidati

Cercetarile din ultimii ani ale unor tineri istorici dezvaluie ca cel putin sapte ierarhi ortodocsi au fost ucisi de catre comunisti. Regimul s-a temut de o actiune fatisa împotriva arhiereilor, care erau legati de popor. Si a ales sa-i lichideze în taina, în loc sa-i trimita în puscarie.

De exemplu, episcopul Grigorie Leu al Husilor, care, dupa ce i se desfiintase eparhia (1949), pentru atitudinea sa fatis anticomunista, avea sa fie otravit. La fel a fost eliminat episcopul Nicolae Popovici - scos din scaun în septembrie 1950, pentru atitudinea anticomunista în predici -, otravit în potirul euharisitic, în anul 1960. Desi era fin al lui Petru Groza, Sebastian Rusan, mitropolit al Moldovei, nu ezita sa se manifeste împotriva regimului atunci cînd acesta se amesteca în treburile Bisericii. A fost si el otravit în martie 1956, pentru ca în august, paralizat complet, sa treaca la cele vesnice.

Claudiu Târziu

_________________________

* Acest text a fost prezentat în cadrul simpozionului “La început a fost Cuvîntul...”, organizat de Arhiepiscopia Tomisului în perioada 10 – 12 mai a.c., pe tema raportului dintre Biserica si mass-media.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!