Pacea democratica si optiunea României în secolul XXI

Traind într-o civilizatie a razboiului, ultimele decenii au fost presarate cu dezvoltarea unor teorii care ne indicau, dramatic, conflictul permanent în care traieste omenirea. Razboiul rece, razboiul hegemonic post-bipolaritate, contra terorii, razboiul contra statelor totalitare sunt jaloanele mari care ne-au însotit viata în ultima parte a secolului XX si-n secolul XXI. Cinic vorbind, pacea pare a fi exclusa din existenta noastra efemera iar Zeul Marte ne înregimenteaza pe toti în dispute ideologice, etnice, energetice sau religioase.

În toata aceasta avalansa de teoretizari ale razboiului, prefigurarea unui viitor pasnic, fundamentat doar pe pace, stabilitate si dezvoltare, este o minima speranta la care trebuie sa ne uitam cu atentie maxima. Ideea unei paci permanente între democratii a plecat de la Immanuel Kant care, în eseul “Despre pacea eterna” din 1795, schita o teorie a pacii între statele care aveau o anumita forma de organizare în interior si respectau reguli decente în arena internationala. La finalul sec XX, Rudolf Rummel si Michael Doyle au dezvoltat aceasta viziune, sustinând posibilitatea unui pacifism linistitor (partial sau absolut) într-o lume dominata de democratii.

Argumentatia din spatele acestei teorii nu e una complexa si tocmai simplitatea ei îi da anumite sanse de reusita. Asadar, se presupune ca nu poate exista conflict major într-un sistem international organizat democratic, în forma unei comunitati de state cu valori, institutii comune si aceeasi cultura politica. Pozitiile teoreticienilor pacii democratice au fost atacate de neorealisti, care au adus propriile argumente în sprijinul ideii ca si democratiile fac razboi si ca mai ales ele încep conflictul cu un stat nedemocratic (SUA - Iugoslavia, SUA - Irak, SUA - Afganistan). Indiferent de profunzimea disputei teoretice, e vizibil chiar si pentru cei ce nu sunt experti în relatii internationale ca spatiul compact democratic a generat dezvoltare economica durabila, un control al pornirilor belicoase si e pe punctul de a se unifica într-o civilizatie liberala, cu respect pentru drepturile indivizilor si ale popoarelor.

Din nefericire, pacea se obtine prin intermediul unei securitati înarmate. E adevarat ca democratiile mentin forte militare minime la granitele dintre ele dar, în schimb, sunt obligate de realitatea dura sa îsi înarmeze limes-urile civilizationale si politice, de la periferia lumii democratice. Sa creeze o retea de baze si de puncte de avertizare la contactul cu statele autoritare si totalitare.

Se pare ca aceasta a fost si optiunea României: sa atraga includerea într-un sistem de securitate, coordonat de democratiile occidentale. Bineînteles, realist vorbind, aceasta decizie nu garanteaza paradisul si stabilitatea absoluta. Dar permite Bucurestiului sa paraseasca zona gri, lipsita de garantii ferme, si sa treaca dintr-un spatiu aflat la capriciile unei mari puteri, în calea fluxurilor internationale destabilizatoare, într-o arie (partial) protejata. Prin aceasta decizie, România îsi rezolva unele vulnerabilitati istorice si îsi poate construi un viitor stabil, predictibil. Desigur, preluând alte riscuri.

Imposibila neutralitate

Scapam de problemele imediate, în local, dar ne asumam si ne racordam la amenintarile din global. Soarta noastra începe sa depinda de hegemonul care ne asigura, pe moment, stabilitatea. Târgul numit securitate contra fidelitate este unul perfect onorabil si cu aceasta ocazie, statul român, aflat la portile Orientului, opteaza, nu usor, între a fi partea vidului de securitate sau a nucleului militarizat. Este o alegere grea, dar facuta sub tirania geografiei. Geopolitica si destinul care ne-a plasat în aceasta parte de lume ne obliga la o decizie încarcata de responsabilitate. Realist vorbind, pentru momentul actual, nu exista alternativa.

În acest context, prezenta bazele americane în Dobrogea a suscitat o mica polemica în societatea româneasca. Ceea ce pentru unii e o decizie rationala, în care un stat mic are neaparat nevoie de un aliat puternic pentru a supravietui într-o zona turbulenta, pentru altii este doar un moment de exteriorizare necontrolata a unui presupus orgoliu national. Multi naivi, dominati de stari emotive, viseaza la idealul utopic al unei Elvetii neutre la portile Orientului si considera ca alianta cu Vestul mai mult ne sporeste insecuritatea decât ne asigura stabilitatea. Probabil acestia nu au învatat nimic din idealismul lui Titulescu, care credea ca printr-un simplu act de hârtie poate opri invaza bolsevica, si nici din alte momente ale istoriei moderne ce aratau ca eram, dureros, la cheremul vecinilor brutali. Sau poate ca cei care, atât de frumos declamativ, opteaza pentru o autonomie în relatiile internationale, sunt doar cei carora le e dificil sa înteleaga ca securitatea nationala va însemna, pentru totdeauna, nu un cadou picat din cer, ci decizii mature si responsabilitati profunde si, mai întotdeauna, dificile.

Cu siguranta ca bazele americane din Dobrogea vor atrage atentia Rusiei, Iranului, Chinei si a retelelor de teroristi care lovesc, oriunde, în interesele americane. Dar crede cineva ca în lipsa lor eram lasati sa traim în vreun paradis terestru? Sa nu uitam de acelasi blestem al geografiei. Colaborarea la Marea Neara înca e doar un mit. Ea nu a existat niciodata si de mii de ani acest spatiu a fost o zona a alteritatii totale, a diversitatii etnice conflictuale si a ispitelor de cucerire teritoriala. Marea Neagra poate deveni o arie a prosperitatii si a cooperarii doar din momentul în care regimuri democratice autentice s-au instalat riveran, optând pentru închiderea sincera a surselor de razboi local si alegând calea cooperarii economice. Acum, însa, marea e doar un loc ce fluidizeaza fluxurile de instabilitate (instabilitate politica, droguri, crima organizata) si îi face pe riverani mai vulnerabili. La intersectia unor civilizatii atât de diverse, marea înca nu e o punte idealista de cununi de flori. În acest moment, de dincolo pot veni prea multe pericole si prea putine beneficii.

Asadar e un pacat daca, sub presiunea fatala a geografiei, alegem sa ne securizam granitele? Suntem ridicoli daca spunem ca înca nu-i vedem pe micii oameni de afaceri români urcând degajati în ferrzboat pentru a investi în Azerbaidjan, Georgia si peninsula Crimeea? E atât de dificil sa vdem ca tarmurile Marii Negre sunt întesate de baze militare (Sevastopol, Trabzon, Bezmer, Novo Selo, Batumi) si ca pentru propria siguranta se impun unele si în Dobrogea? Poate ca ne e mai usor sa vedem dezavantajele prezentei americane în România – care exista, fireste – decât avantajele uriase ce ne pot schimba, concret, în bine, viitorul. Poate e greu sa acceptam ca destinul nostru e conditionat de un mare aliat, poate e dificil sa realizam ca trebuie sa fim alaturi de el si la bine si la greu, dar, cu maturitate, e cazul sa întelegem ca 20 de milioane de români nu au cum sa supravietuiasca absolut independent, într-o lume în care se ciocnesc colosii globali.

Bazele americane din Dobrogea – avantaje si dezavantaje

Le-am oferit americanilor baze la Constanta, Babadag si Fetesti, plus terenuri de antrenament la Smârdan si Cincu. Pe viitor, poate facilitati la Tropaisar, Bacau si Otopeni. Parerile românilor sunt diverse, dar toate îndreptatite. Patronii unor restaurant din Babadag s-au referit la americani ca fiind “pasnici, bucurosi, apropiati si fara probleme”, adaugând apoi atitudinea viitoare “îi vom primi ca pe orice client, cu bratele dechise, fara nici o reticenta”. Nu numai ei au dreptate, dar si cei care sunt nemultumiti ca documentul ce prevede instalarea de baze SUA accepta exceptii de la regimul inspectiei aeronavelor, navelor si autovehiculelor americane care ne tranziteaza tara. Orice acord este unul negociat bilateral. Iar rezultatul e discutabil, în functie de abilitatea în negocieri a reprezentantilor României. Documentul final e discutabil, dar principiul aplicat acolo – nu e.

Ce ne ofera prezenta americana la gurile Dunarii? Foarte multe. Prea multe pentru a fi doar amintite într-un articol restrâns. De la satisfacerea frustrarilor acumulate istoric dupa 1945 – când imploram venirea americanilor –, pâna la câstiguri concrete si pragmatice. Câstigam credibilitate politica în lumea larga, garantam securitate pentru investitii financiare importante, suntem obligati sa dezvoltam aparatul nostru militar pâna la compatibilitatea cu al lor. Apoi, e un truism sa amintim ca bazele americane genereaza dezvoltare regionala. Militarii Washington-ului vor investi în infrastructura, servicii, contracte cu furnizori locali, producatori de materiale de constructii, energie, combustibil, etc. Sunt alocate 60 de milioane de dolari doar în prima faza, pentru 2007. În România pot veni 10.000 soldati ai SUA, plus membri ai familiilor lor si impactul social al unei astfel de comunitati nu trebuie neglijat.

Evident, cei mai pesimisti pot vedea totul ca o interventie în politica nationala a României si o amenintare la adresa suveranitatii noastre. De aici, sunt anticipate o serie de probleme catastrofice care, chipurile, ar rani prea mult orgoliul national. Pe lânga unele detalii (americani care ar mai comite infractiuni minore), cel mai realist efect ce trebuie amintit este urmatorul: da, Dobrogea va fi un punct ce va aparea pe hartile adversarilor Americii. Vom iesi din umbra anonimatului si vom intra într-o situatie în care securitatea si insecuritatea se vor întrepatrunde aparent riscant. Dobrogea va fi o baza care va permite avioanelor americane sa zboare fara escala si sa atinga tinte din Orientul Mijlociu, Africa de Nord sau Asia Centrala. Ne temem de acest lucru? E prea mult pentru o tara mica? Poate ca da. Dar daca ne dorim securitate, dezvoltare economica si integrarea în marea familiei a civilizatiei democratice, atunci trebuie sa acceptam ca, macar pentru câteva decenii, suntem în avanposturile luptei pentru democratizarea lumii. Geopoliticul e nemilos si geografia nu e negociabila. Daca dorim sa vedem pusa în practica acea frumoasa teorie a pacii democratice, la proportii globale, nu putem pretinde ca suntem plasati lânga Islanda si ca tot ce se petrece la Marea Neagra si în Orientul Mijlociu nu ne intereseaza.

Pacea, pazita cu arma

Avem porturi la Marea Neagra si nu ne e indiferent daca în deceniile viitoare pe acolo va circula un flux comercial prosper sau doar instabilitate cronica si crima organizata. De aceea avem nevoie de securitate maxima. E clar ca Statele Unite, care vreme de un deceniu au ignorat Europa, concentrându-se asupra Orientului Mijlociu, se reîntorc acum pe batrânul continent, dar pe alt aliniament. Aproape ca Europa începe sa semene cu ceea ce era în timpul Razboiului Rece: cea mai militarizata zona a lumii. Doar ca acum granita civilizatiei euro-atlantice nu mai trece prin Germania, ci prin Varsovia, Bucuresti si Sofia. Poate ca o Europa de Est militarizata, dotata cu baze americane si cu instalatii ale scutului antiracheta, înseamna asumarea de riscuri noi, o data cu micsorarea vulnerabilitatilor traditionale. Poate ca aceasta optiune va declansa o mica “dilema a securitatii”, unde competitorii-vecini se vor întrece într-o noua cursa a înarmarilor (pe care Rusia nu are cum sa o câstige tot din aceleasi vechi motive: economice). Dar, în final, cu totii vor întelege ca pacea democratica se extinde doar pas cu pas, o data cu instalarea de regimuri pluraliste mature spre extremitatile Europei si în inima Asiei.

Am fi naivi daca nu am vedea ca aceste lucruri sunt si în avantajul direct al Americii. Da, actualul hegemon face eforturi pentru a-si prelungi pozitia de primus inter pares. Dar, interesele majore ale Americii coincid azi cu interesele Europei si cu ale noastre. Avem valori comune si pe ele le aparam. Celor care cred ca aceste lucruri, greu câstigate în timp, sunt vesnice, le putem spune ca se pot însela. Oricând se poate naste o noua configuratie de putere care sa aduca un alt hegemon (sau alianta hegemonica) care, la rândul sau, sa propuna valori noi pe care sa se sprijine viitorul sistem global. Si multe alternative pot fi de cosmar. Numai optimistii incurabili cred ca lumea poate fi vreodata structurata perfect echitabil. Din contra, pesimistii vad chiar un viitor sumbru în lipsa unui hegemon liberal. E doar o impresie ca democratia a învins. Daca cineva nu vegheaza la continuitatea ei, chiar si înarmat, atunci lumea noastra poate decade în haos si barbarie, într-o stare prelungita de violenta în care nu se vor regasi deloc valorile pe care le afisam cu mândrie astazi. Asadar, oricât de firav ar fi visul pacii democratice, e unicul pe care îl avem. Si în fiecare moment trebuie sa veghem ca el sa nu se piarda.

Paul Nistor

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!