Jertfelnicia ortodoxa în anii comunismului*

Prejudecăţi şi mistificări curente

Din păcate, un gen imund de propagandă antiortodoxă (şi pînă la urmă – cu sau fără voie – antinaţională), provenind din anumite medii de secesiune confesională (îndeosebi greco-catolicii) sau intelectuală (îndeosebi aşa-numiţii “postmodernişti”), cu contribuţia unei părţi însemnate a vechiului exil românesc, a reuşit să acrediteze în multe conştiinţe superficiale sau neavizate, mai ales după 1989, ideea fixă că Biserica Ortodoxă Română ar fi fost, prin aproape toţi slujitorii şi diriguitorii ei, o simplă unealtă obedientă şi chiar monstruoasă a regimului comunist, faţă de care n-ar fi schiţat nici o opoziţie semnificativă, în timp ce alte confesiuni creştine, în frunte cu romano-catolicii şi greco-catolicii, ar fi rezistat eroic, umplînd închisorile şi dînd cohorte de martiri.

M-a pus pe gînduri, bunăoară, altercaţia pe care am avut-o relativ recent cu un prieten apropiat, botezat ortodox şi declarat “om de dreapta”, care dezvoltase (într-un eseu pe care pînă la urmă a avut decenţa de a nu-l publica) o întreagă critică internă a Ortodoxiei româneşti contemporane, bazîndu-se pe o afirmaţie radicală şi veninoasă a nefericitului Onisifor Ghibu (altminteri personalitate intelectuală de prim rang): “În epoca de teribile încercări inaugurată de ocupaţia comunistă, Biserica Ortodoxă Română, care nu a dat în întreagă această epocă nici un singur luptător eroic şi nici un singur martir, ci a scos la suprafaţă numai profitori şi trădători, îngrijaţi să se salveze numai pe ei înşişi, gata spre «slava lui Stalin» afişată chiar în localul aşa-zisului Sfînt Sinod al patriarhului roşu Justinian, Biserica Ortodoxă Română, ca organizaţie, s-a dovedit cea mai slabă şi mai meschină dintre toate Bisericile din cuprinsul ţării, abandonînd aproape toate poziţiile sale de onoare de pînă aci şi împărţindu-şi activitatea între servilismul odios faţă de regimul comunist şi între un ritualism sterp, care, în ultimă analiză, nu este decît un pseudo-creştinism” (O. Ghibu, Chemare la judecata istoriei, Ed. Albatros, Bucureşti, 1992, p. 186). În faţa unei asemenea probe de rea-credinţă (autorul) şi de credulitate amnezică (prietenul meu) îţi trebuie multă stăpînire de sine… L-am întrebat pe prietenul cu pricina dacă nu cumva s-ar fi cuvenit ca ziarist – nu evreu, nu mason, nu comunist, nu greco-catolic, nu sectant, ci român ortodox şi “de dreapta”! – să aibă principialitatea ca, mai înainte de a colporta asemenea abjecţii, să încerce un minimum de informare profesională, iar nu să se lase furat de inflaţia “zvonisticii” curente. Dar, dincolo de orice demers documentar, să nu fi auzit el, om citit şi umblat, nici măcar de cazurile de mucenicie ortodoxă anticomunistă de care a auzit mai toată lumea: de otrăvirea arhiereului Irineu Mihălcescu, de moartea în temniţă a poetului-călugăr Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil) sau a Maicii Mihaela de la Vladimireşti, de anii grei de închisoare ai unor mari duhovnici ca Arsenie Boca (sprijinitor, între altele, al legendarei rezistenţe armate anticomuniste din Munţii Făgăraşului), Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc sau Iustin Pârvu, ai marelui teolog Dumitru Stăniloae sau ai viitorului ierarh Bartolomeu Valeriu Anania, de cazul părintelui Calciu (21 de ani de detenţie, inclusiv Piteştiul!), sau de cel al lui N. Steinhardt (botezat în închisoare, apoi călugărit la începutul anilor ‘80), sau de cel al preotului Ilie Lăcătuşu, fost deţinut politic, descoperit nu demult cu moaştele întregi şi bine-mirositoare? Auzise, desigur, dar… “nu se gîndise”! Acum, “gîndindu-se”, şi-a amintit că ştia că “pînă şi blîndul părinte Galeriu a făcut vreun an de puşcărie”… Or, chiar şi numai prin aceste cîteva nume şi ar fi trebuit să se sesize, lucid şi onest, împotriva minciunii sfruntate a lui O. Ghibu că B. O. R. “nu a dat în întreagă această epocă nici un singur luptător eroic şi nici un singur martir, ci a scos la suprafaţă numai profitori şi trădători, îngrijaţi să se salveze numai pe ei înşişi…”! Ce se întîmplă oare, sub presiunea unui anumit tip nou de manipulare ideologică, importat din Occident, cu “luciditatea” şi “onestitatea” atîtora dintre intelectualii noştri (şi, în ultimă instanţă, cu bunul simţ românesc)?!

Adevărul probat documentar

Să vedem însă ce spun datele statistice efective, atîtea cîte s-au putut inventaria deocamdată. Prietenului meu îi stătea la îndemînă, încă din 1998, cu răceala şi precizia documentului pur, dicţionarul statistic intitulat Biserica întemniţată. România: 1944-1989, alcătuit de Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu şi Flori Stănescu (şi apărut sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, fără limitări confesionale, ceea ce dă posibilitatea unor comparaţii foarte relevante), unde se află înregistrate 2544 de persoane, între care 2398 de preoţi (ortodocşi – 1725; greco-catolici – 226; romano-catolici – 165; protestanţi şi neoprotestanţi – 90; de alte religii – 36). Deşi neincluşi în corpul dicţionarului, sînt menţionaţi în studiul introductiv şi 31 de ierarhi ortodocşi scoşi din scaun (sechestraţi sau exilaţi, unii morţi în împrejurări pe cît de obscure, pe atît de suspecte, ca Irineu Mihălcescu sau Nicolae Popoviciu), peste 1500 de cazuri de personal ecleziastic epurat, precum şi 60 de monahi despre care se ştie cu certitudine că au sprijinit mişcarea naţională de rezistenţă. Un caz aparte este cel al deţinuţilor politici preoţiţi după ieşirea din închisoare, printre care aflăm nume ilustre: N. Steinhardt, Constantin Voicescu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa (acesta din urmă rearestat în 1979, pentru protestul său deschis împotriva ateismului oficial şi a dărîmării bisericilor, şi eliberat abia în 1984, iar în 1985 constrîns să părăsească ţara) etc.

Mai nou, au apărut cel puţin încă trei lucrări mai mult decît lămuritoare: George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană (Ed. Nemira, Bucureşti, 2004), Adrian Nicolae Petcu (coord.), Partidul, Securitatea şi Cultele: 1945-1989 (Ed. Nemira, Bucureşti, 2005) şi mai ales Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, E. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 2007, volum de aproape o mie de pagini, realizat, sub formă de dicţionar, de un colectiv multiconfesional de specialişti, în frunte cu tînărul istoric Adrian Nicolae Petcu (cercetător CNSAS). În recentul martirologiu sînt înregistraţi, conform actualului stadiu al documentaţiei, cei morţi în închisori sau ca urmare directă a prigoanei anticreştine. “Lucrarea de faţă cuprinde un număr de peste 240 de martiri creştini care şi-au dat viaţa pentru Hristos în timpul persecuţiei comuniste, atee. Dintre aceştia, menţionăm că sînt 207 martiri ortodocşi (din care 96 cu biografii întocmite), 30 de martiri romano-catolici şi 4 protestanţi evanghelici sgreco-catolicii – cu victime destul de numeroase – nu şi-au definitivat materialul pînă la ieşirea acestei prime ediţiit. Din punct de vedere socio-profesional, majoritatea sînt clerici (preoţi şi episcopi), profesori de teologie, avocaţi, un general de divizie, studenţi, călugări şi călugăriţe...” (Studiul introductiv, pp. 39-40).

Da, prietene, vor fi existat şi ierarhi manipulabili, şi preoţi nevrednici, şi monahi compromişi; nu pretinde nimeni că Ortodoxia românească n-a avut uscăturile ei, numai că pădurea nu se judecă prin uscături. Miile de deţinuţi şi sutele de morţi, zecile de ierarhi înlăturaţi din scaun (ba chiar lichidaţi) sau de monahi subversivi (copleşind cu mult, cum era şi firesc, numărul celor de alte confesiuni adunaţi la un loc) nu reprezintă tot Ortodoxia?! Mai degrabă se poate spune că majoritatea covîrşitoare a ortodocşilor în sînul naţiunii române a făcut ca Biserica strămoşească să aibă, proporţional, şi mai mulţi virtuoşi, dar şi mai mulţi păcătoşi decît minoritatea catolică sau decît confesiunile de dată recentă, uneori cu totul nesemnificative numeric. Faptul că “virtuoşii” sînt cu cerbicie ignoraţi, iar “păcătoşii” tendenţios invocaţi, ţine de lipsa de rectitudine a adversarilor. În orice caz, Paul Caravia avea toată dreptatea să conchidă, în studiul introductiv al Bisericii întemniţate: “Se vede că Biserica nu a fost numai contemplativă, ci şi luptătoare” (p. 30).

Memorialistica mărturisitoare

Există astăzi o uriaşă literatură memorialistică despre închisorile comuniste, iar ea este plină de figuri exemplare de preoţi sau călugări ce au înfruntat, în numele lui Dumnezeu şi al poporului român dreptcredincios, “fiara roşie”, majoritatea fiind condamnaţi cu sentinţa formală de “uneltire împotriva ordinii sociale”. Ba mai mult: mulţi dintre aceşti slujitori ai Bisericii au scris ei înşişi cutremurătoare relatări despre anii de luptă anticomunistă şi de detenţie. Înşir în continuare, în ordine alfabetică, o parte dintre aceste cărţi mărturisitoare (cerînd iertare că nu le-am putut înregistra pe toate): Ioan Bărdaş, Calvarul Aiudului. Din suferinţele unui preot ortodox, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999; Dimitrie Bejan, Oranki. Amintiri din captivitate, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995 (despre perioada prizonieratului la ruşi, ca preot militar; ulterior a făcut închisoare şi în ţară, din 1950 pînă în 1964), şi Viforniţa cea mare, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1996; Liviu Brânzaş, Raza din catacombă. Jurnal de închisoare, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, şi Martor într-un proces moral, Ed. Brad, 2000; Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Şapte cuvinte către tineri, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, sau Războiul întru Cuvînt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001; Nicolae Ciolacu sMonahul Nectariet, Haiducii Dobrogei. Rezistenţa armată anticomunistă din munţii Babadagului, Col. “Omul Nou”, Hallandale sFloridat, 1995; N. Crăcea, Dezvăluiri legionare, 5 vols., sîn regie propriet, Bucureşti, 1994-2001; Mina Dobzeu (botezătorul lui N. Steinhardt), Trei strigări împotriva lui Antihrist. Istoria adevărată a pustnicului de la Brădiceşti, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999; Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric, Ed. Agora, Iaşi, 1998 (ed. a II-a completată, Ed. Scara, Bucureşti, 2000); Părintele Marcu de la Sihăstria, Mărturisirea unui creştin, sMînăstireat Petru Vodă, 2007; Zosim Oancea, Datoria de a mărturisi. Închisorile unui preot ortodox, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995 (reed.: Ed. Christiana, Bucureşti, 2004); N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991 (numeroase reeditări ulterioare).

Mulţi dintre aceşti prigoniţi şi-au reluat activitatea slujitoare după 1964, cînd închisorile politice au fost lichidate. Securitatea a continuat să-i urmărească, mai mult sau mai puţin discret, dar nu le-a putut curma, cu mici excepţii lăturalnice, zelul şi vrednicia. Ei au lucrat, sub oblăduirea lui Dumnezeu, ca mari duhovnici, sau mari predicatori, sau mari cărturari; unii au ajuns ierarhi, alţii arhimandriţi, alţii parohi exemplari, iar ţara este plină de ctitoriile lor, putînd fi consideraţi nişte adevăraţi răscumpărători ai vremurilor.

Lor li s-au adăugat o mulţime de alţi preoţi care n-au trecut prin închisori, dar care au înfruntat vremurile cu o rectitudine discretă, lăsînd o amintire de neşters în minţile şi inimile credincioşilor. Sînt de neuitat, cu neostentaiva lor subversivitate întru Hristos, figuri precum cea a părintelui Athanase Negoiţă (ce a fost deopotrivă un mare orientalist), care niciodată, în vremea comuniştilor, n-a folosit cunoscuta formulă liturgică de rugăciune “pentru conducătorii Republicii Populare – sau Socialiste – România, pentru sănătatea şi mîntuirea lor, Domnului să ne rugăm”, înlocuind-o firesc, curajos şi invariabil cu “şi pentru conducătorii ţării noastre, ca să le îndrepte Dumnezeu paşii numai pe căile cele bune”, sau care sărea mereu, sub privirile complice ale credincioşilor, peste balastul ideologic impus de regim pastoralelor patriarhale…

Mă opresc aici, cu regretul de-a nu fi putut pomeni decît în parte şi în treacăt de numeroşii păstori sufleteşti vrednici şi jertfelnici pe care Dumnezeu i-a dăruit neamului românesc în ultimii 60 de ani, adevăraţi cruciaţi ai secolului XX împotriva terorii bolşevice. Biruind cu strălucirea lor beznele atîtor nevrednicii mărunte, ei dau adevărata măsură a Ortodoxiei româneşti contemporane şi îşi aşteaptă, rugători în ceruri, harnicul iconar de mîine.

Răzvan Codrescu

_________________

* Comunicare susţinută la Simpozionul “La început a fost Cuvîntul...”, ed. a III-a: “Biserica şi Mass-media”, în dimineaţa zilei de 9 mai 2007.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!