INVITATIE ÎNTR-O ALTĂ ROMÂNIE

O căutam temătoare în tot ceea ce mă înconjura, încercând să-i decriptez urmele, să-i simt plinătatea şi forţa, îi căutam prezenţa unică şi protectoare, încercam să descifrez identitatea în care să regăsesc însemnele creştine ale neamului meu. O căutam în icoane, în firul de lumină strecurat printre crengile grele şi întunecate ale stejarilor bătrâni, o căutam în susurul izvoarelor nestăvilite de stâncile semeţe ridicându-se spre cer. O căutam în sufletul ars de o realitate ce nu mi-o puteam însuşi...

Şi totuşi Dumnezeu, bun şi răbdător, îmi urmărea paşii, uneori greşiţi, alteori dibaci, dar niciodată opriţi de arcadele deziluziilor prăbuşite în mine. Îndrăzneala căutării mi-a fost răsplătită.

Era o vară pierdută în praful drumului ce şerpuia spre un sătuc ascuns printre văile împădurite ale urşilor[1]. Mergeam la un Preot mult preţuit, însoţind mătuşele mele, ţărănci din Cotu Vameş, care aveau o încredere nezdruncinată în rugăciunea acestui "Om al lui Dumnezeu", cum spuneau ele. Le ştiam cam habotnice, cu plecăciunile lor cam prea adânci (după părerea mea), în faţa slujitorilor bisericeşti. Aveam o anume neîncredere pentru aceşti funcţionari ai instituţiei clericale. Însă crescusem cu bătrâni în jur. De mic copil am deprins felul lor de a gândi, iar cuvintele lor aveau înţelepciune şi un umor presărat cu multe zicale şi proverbe pline de tâlc. Ei ştiau să arate discret, dar ferm ridicolul, impostura, minciuna şi câte alte podoabe ale vieţii noastre triumfătoare. La biserică mergeam cu bunica mea în fiecare duminică şi la toate sărbătorile, era o corvadă consimţită, nu puteam să o las singură la cei 80 de ani ai ei. Şi aşa, vrând nevrând, am căpătat o tainică necesitate a acestui ritual, dar neîncrederea în preoţii din jur rămânea neclintită.

Am ajuns, în sfârşit, în sat. Aici nişte ţărani ne-au îndrumat la Bisercă, unde Părintele, deşi în vârstă, primea oamenii şi duminica după amiază, să le asculte păsurile. Curios a fost să aflu că mulţi dintre săteni erau fini de botez sau de cununie ai Părintelui. Am simţit în cuvintele oamenilor un respect deosebit pentru acest paroh. Un bătrân şi-a scos pălăria cu un gest de plecăciune, când am pomenit numele Părintelui Moraru, iar femeia care am rugat-o să ne îndrume la el, a lăsat căldările cu apă şi a venit cu noi, mândră să ne arate unde se afla Părintele lor drag.

Era pentru prima dată când vibraţia harică a sfinţeniei mă întâmpina; faptele acestui Preot mărturiseau iubirea creştină de Dumnezeu şi de oameni. Aşa am ajuns la Părintele Evmenie Moraru. Era un om mic de statură cu vorba molcomă şi aşezată, răspândea în jur o aură de bunătate nemai- întâlnită de mine până atunci. Făcuse dintr-un sat de "Golani", care îşi merita numele, un sat de oameni gospodari. I-a determinat pe sătenii în mijlocul cărora a fost trimis să-i păstorească, se lase năravurile fumatului şi băuturii, apoi, cu duhul blândeţii, i-a învăţat să muncească, să cultive pământurile, să îşi rostuiască viaţa după îndemnurile creştine.

Un dar providenţial şi hotărâtor a desăvârşit munca preotului. Un grup de tineri studenţi entuziaşti şi generoşi, au venit în satul acesta. Organizaţi riguros într-o tabără de muncă, ei au adus materiale de construcţie şi au ridicat, muncind din răsputeri, o biserică şi un cămin cultural pentru trăitorii de aici. Astfel satul a căpătat altă faţă, seminţele credinţei în Dumnezeu, semănate de tânărul preot, au rodit şi mai bine. Şi aşa, uşurel, învăţând frica de Dumnezeu, au căpătat înţelepciune devenind gospodari şi aşezaţi în vatra lor. Mai presus de toate îşi iubeau nespus Părintele lor salvator.

Am intrat şi eu în Biserică şi Părintele m-a invitat să stăm puţin de vorbă. Şi am tot venit câţiva ani buni, până la plecarea sa la cele sfinte. Am bătut acele drumuri de multe ori cu mare drag şi mare folos. Părintele Evmenie Moraru făcuse 8 ani de închisoare grea, fără să fi fost judecat. Motivul pentru care a suferit bătăi şi torturi atâţia ani, a fost refuzul său îndârjit de a depune mărturie împotriva acelor tineri trimişi de Dumnezeu, care i-au ridicat biserica în satul său. Cum ar fi putut să faca aşa ceva.!.. Şi nu a făcut-o. Acest respect pentru tinerii omenoşi şi generoşi fraţi ai săi întru Hrisos şi spre binele aproapelui, era o comoară pe care o ţinea Părintele Moraru ca o Sfântă a Sfintelor în sufletul său. Era sfios şi onorat când mi-a vorbit despre aceşti români. M-a îndemnat să caut adevărul despre neamul meu. Părintele mi-a arătat un tip de români, parcă dintr-o ALTĂ ROMÂNIE,

Mi-a dezvăluit că acolo, a fost păstrat acel miez românesc sănătos de înaltă ţinută şi demnitate, a cărui forţă apără comoara creştină curată a sufletului neamului. Oameni cu fapte măreţe, de mare generozitate, şi putere de dăruire l-au păstrat cu orice preţ. Această Românie a fost interzisă, a fost sugrumată şi îngropată, a fost torturată şi umilită până dincolo de hotarele tenebrelor, dar a rezistat şi există. Părintele m-a trimis în căutarea ei. Bătrânul înţelept şi vrednic slujitor al lui Dumnezeu mi-a mai spus să nu iau seama la minciunile şi murdăriile clădite în jurul ei. Strălucirea-i este întreţinută de flacăra jertfei şi ocrotită de sângele martirilor.

Şi astfel, cu această lumină a speranţei, am plecat în căutarea României mele.

Şi Bunul Dumnezeu mi-a călăuzit paşii spre poiana îngerilor de la Petru Vodă. Aici Părintele Iustin Pârvu mi-a deschis poarta străjuită de Steagul tricolor parcă desprins din cer şi susţinut de crucile strălucind alături de aura sfinţilor martiri români. O găsisem. Sufletul mi s-a înfiorat de o emoţie copleşitoare. Lacrimi aşezate şi sănătoase mi-au spălat privirea şi sufletul. Părintele Iustin m-a poftit cu generozitate în adevărata mea ţară, creştină şi luminoasă ca "soarele sfânt de pe cer". Şi astfel, spăsită am păşit in această Românie... Aici am avut onoarea şi privilegiul să o cunosc pe Doamna Aspazia Oţel Petrescu (printr-un alt bun şi drag român, domnul Gheorghe Stănescu)[2].

Este o cinste şi totodată o misune grea să conturez în câteva cuvinte un portret ca al Doamnei Aspazia Oţel Petrescu, ale cărui umbre şi lumini se întind de la abisurile întunecate ale răului cu care s-a luptat, până la aripile diafane şi luminoase ale îngerilor care au fost trimişi să îi susţină crucea atât de mare, pe care a purtat-o cu vitejie şi demnitate, în numele lui Iisus Hristos şi al Neamului nostru Românesc, răstignit odată cu ea şi cu toţi fraţii şi surorile sale întru vrednică mucenicie. Ei ne-au dăruit un tezaur spiritual românesc de o nepreţuită valoare. Să ne ajute Dumnezeu să-l merităm!

Doamna Aspazia Oţel Petrescu este un destin de baladă. S-a născut sub semnul "Doinei" lui Eminescu şi a crescut sub aripi de Arhangheli păzitori de neam.

Descendentă după tată dintr-o familie de răzeşi, străbunicul Nicolae Oţel a fost Căpitan de răzeşi, primar şi ctitor al bisericii Satului Cremenea (Cremenciuc) de pe malul Nistrului, aşezat la hotarul de răsărit al ţării. "...Bunicului, sătenii îi spuneau în continuare, Căpitan Toader, pe lângă faptul că era consilier judeţean la Soroca, pe lângă averea ce o deţinea ca fruntaş al satului, era respectat pentru caracterul său dârz, drept, hotărât şi curajos. Casa bunicului era situată chiar pe malul Nistrului în faţa vadului, unde moşii şi strămoşii săi au tot stat de veghe."[3] Mama, Maria Axani, era o aprigă bucovineancă care a făcut "parte din prima promoţie de învăţătoare românce în Bucovina integrată în România Mare ", care au beneficiat printre îndrumători şi "mari (...) luptători pentru umire: profesorul Tofan şi Părintele Bejan"[4] cu diploma obţinută la Viena. A revenit alături de soţul ei, Ioan Oţel, în vatra strămăşească a Bucovinei să lumineze prin învăţătura în limba română "cea dulce ca mierea", generaţiile de români văduviţi de limba lor şi de educaţia şi instruirea românească creştină. Maria Oţel (Axani) era fiică unui vajnic luptător pentru Unire - Nichita Axani, <<Semnătura [lui] ca primar al comunei Mahala se află pe Actul de proclamare a Unirii cu Patria Mamă. Era o personalitate puternică (...)"Un adevărat plăieş dintr-o stampă voievodală">>[5]

Micuţa Aspazia a crescut legătată de tainica îngânare a rugăciunii şi de iambii eminescieni, Luceafărul înlocuindu-i abecedarul[6]. Vocaţia pedagogică a părinţilor, dragostea lor pentru comorile culturii româneşti, creştine şi universale, atmosfera de studiu bine organizată i-au descoperit copilei comorile studiului, cu mult înaintea altor copii. Astfel legendele, basmele, literatura şi poezia în mod special, ca şi muzica au devenit pasiune şi nu mai puţin o vocaţie a cuvântului înfiorat de har şi frumuseţe.

"Copilă fiind" a cutreierat pădurile Bucovinei şi luncile Prutului, absorbind într-un mod aproape mistic frăţia tainică a pământului românesc cu spriritul trăitorilor săi: "Frumuseţea locurilor era cu adevărat covârşitoare şi nouă nu ne era frică de nimic. Pentru că intram cu o anumită evlavie în imensul templu format din copaci, ierburi şi flori, nu ni s-a întâmplat niciodată nimic rău." Această copilărie fericită a continuat la Liceul Ortodox de fete "Elena Doamna" din Cernăuţi, cu studiu asiduu într-o atmosferă uşor austeră, dar frumoasă şi interesantă. Serbările speciale de Crăciun şi de Paşti erau pregătite cu minuţiozitate şi rigoare plecând de la tinuta vestimentară, dansurile, gimnasita ritmică şi culminând cu colindele, piesele de teatru şi recitările la care eleva Aspazia Oţel era neîntrecută. Ceremonialul căpăta o şi mai mare ţinută prin prezenţa şi binecuvântarea Mitropolitul, I.P.S. Tit Simedrea, "un prelat cărturar, mult respectat de bucovineni.(...) Atingerea harică a prelatului era primită cu evlavie şi cu emoţie pe creştele (noastre) uşor precate"[7].

Azpazia a avut o copilărie şi adolescenţă de o bogăţie şi frumuseţe ademenitoare într-un Cernăuţi aristocratic, intelectual şi evlavios, evadările în natura bogată şi darnică a plaiului bucovinean, viaţa patriarhală din sânul familiei sale. Părinţii săi erau dascăli cu misiune de apostoli; ei au sfinţit locurile pe unde au trecut întemeind gospodării de invidiat, deschizând drum spre o viaţă civilizată şi luminată prin satele acestui ţinut de basm al românilor. În această atmosferă tânăra Aspazia împreună de fratele ei, Anatolie, se îndreptau spre un destin de excepţie, eminamente fericit. Dar nu era să fie aşa...

Ce cuvinte pot descrie acel an 1940? An cu conotaţii sumbre pentru istoria noastră, "când zvonurile şi semnele că se petrecea ceva, că asupra locuitorilor din nordul şi estul ţării plana o mare primejdie…"nesiguranţa frontierei noastre de nord-est. (...) Prin luna iunie a acelui an tot oraşul (Cernăuţi) a fost cuprins de o atmosferă deprimantă. Aproape nimeni nu se mai gândea la muncă, toată lumea scrutând cu înfrigurare ziua de mâine şi purtând pe buze una şi aceeaşi întrebare: "Ce ne facem dacă… ?"[8]Şi calvarul s-a declanşat, Protocolului secret Ribbentrop-Molotov" a pus în mişcare tancurile sovietice şi cu ele calvarul românilor din acest teritoriu românesc (cu un scurt răgaz între 1941 şi 1944).

Printre aceşti români plecaţi în bejenie se afla şi Aspazia Oţel. Acum profeţia plină de îngrijorare a bunicului Oţel începea să prindă un dureros contur: "Era o zi de Paşti, încărcată de frumuseţe şi evlavie. Sunau clopotele atât de frumos în aerul sonor de primăvară şi era atăta sărbătoare în toată firea, că simţeai că ţi se înduioşează inima de atâta sfinţenie. Pe malul celălalt [al Nistrului] însă, în Mihalovca, satul paralel cu al nostru, uruiau tractoarele şi revoluţionarii roşii munceau de zor să dărâme clopotniţa de pe biserică. Cu cartuşierele încrucişate peste piept şi cu căciulile lor cu urechi prinse pe creştet, păreau chiar nişte demoni întărâtaţi şi pentru ochii noştri de copil, toată scena era apocaliptică. Bunicul s-a oprit o clipă în poarta bisericii, a privit extrem de încruntat acest tablou înfricoşător. A tăcut un timp, apoi ne-a strâns uşor mânuţele şi ne-a spus îngândurat:

La gândul că mi-a fost dat să adâncesc această faţă a bolşevismului, frigul din jurul meu mi s-a părut mai intens. "[9]

Tânăra şi frumoasa bucovineancă, studentă la Litere în Cluj, unde o adusese crivăţul refugiului, şi-a urmat destinul. Primise prin obârşie şi prin educaţie pe umerii ei fragezi responsabilitatea apărării ţării şi a comorilor ei: tradiţia strămoşilor, cultura, demnitatea şi onoarea, cinstea, destoinicia şi mai presus, credinţa în Dumnezeu. Aşa a învăţat de la părinţi, de la bunici, de la unchii, mătuşele şi prietenii neclintiţi în Basarabii ori Bucovine sfâşiate în Siberii însângerate, în apărarea vetrei strămoşeşti de la "Nistru pâan laTisa", de la verii căzuţi seceraţi la graniţe furate, ale căror ultime cuvinte au fost: "Dacă vei apuca vreodată să vorbeşti cu vreo unul din ai mei, să le spui că am murit cu faţa la Cer şi cu ochii la România." [10]

Şi Aspazia, la rândul ei, a înfruntat iadul închisorilor comuniste 14 ani, neclintită. Virtuţile morale şi profesionale, talentul cultivat prin studiu şi muncă riguroasă, disponibilitatea sufletească a bunului samarinean, conştiiţa jertfelnică a binelui şi dreptăţii, responsabilitatea nu numai individuală, ci asumată pentru întreg, sunt trasăsuri definitorii ale personalităţii Doamnei Aspaziei Oţel Petrescu.

Am primit de la Domnia sa o notiţă mică scrisă cu litere mărunte elegant rotunjite. Aici este redat simplu crezul aceste românce de excepţie şi a generaţiilor ce au făurit şi apărat cu sângele şi viaţa lor România Mare. Este poate ceea ce numea Părintele Iustin Părvu "Forma cea mai înaltă a geniului românesc. Profunzimea ei este atât de mare încât nimeni nu o poate patrunde, rationalul nu o incape"[11]:

"Şi ocroteşte Doamne ţara aceasta, neamul acesta, organizaţia şi pe omul acesta şi le dă lor putere să se ridice până la înălţimea iubirii şi dreptăţii Tale. Ai milă Doamne de toţi mucenicii noştri şi primeşte jertfa celor dragi nouă" [12]

Şi să vrem comandante să dăm ţării acesteia o femeie mare, o femeie care nu şovăie, care închinându-se pe ea, închină tot: minte, inimă, voinţă, neamului ei. Îndrăzneşte tot pentru el şi moare pe redută cu gândul mereu înainte.

Să rup din mine bucuriile pământeşti şi să smulg din dragostea omenească şi pentru Invierea Neamului meu şi să fiu totdeauna gata pentru moarte."

Acum câţiva ani, cu sfială am păşit în faţa Doamnei Aspazia Oţel Petrescu cu ruşinea ignoranţei mele şi a tuturor generaţiilor oarbe şi surde la calvarul Românilor din cealaltă Românie..,. Aflasem în parte odiseea întunericului prin care trecuse. Citisemn sau aflasem câteva din mărturiile românilor trecuţi prin cercul de foc al închisorilor politice. Dar o femeie angajată în linia întăia a rezistenţei româneşti anticomuniste imi era greu de închipuit. Şi totuşi am îndrăznit.

M-a întâmpinat o doamnă cu trăsături armonioase, cu un păr de un alb neobişnuit de strălucitor şi cu o privire pătrunzătoare uşor severă. M-a poftit cu amabilitate şi înţelegere să intru...

[1] Spre satul „Stejarul", fost „Golani", imediat înainte de Valea Ursului, un sat aşezat peste dealuri împădurite pline de căprioare şi urşi.

[2] - Domnul Gheorghe Stănescu, frate de suferinţă cu părintele Iustin Părvu în închisorile neamului prigonit şi bun prieten cu Doamna Aspazia Oţel Petrescu. S-a născut pe 4 iulie 1926, la Negru Vodă, judeţul Constanţa; student în paralel la Faculştatea de Filosofie şi Litere şi Facultatea de Drept în Bucureşti; este arestat pentru apartenenţa la un grup FDC (Frăţia de Cruce) din Constanţa; judecat în lipsă şi condamnat în 1949, este prins în 1952 şi trece prin închisorile Constanţa, Peninsula – Valea Neagră, Aiud, mina Cavnic, Gherla, Jilava, Iaşi. Înfiinţează, în Râmnicu-Vâlcea în 1994, o Filială a Fundaţieie culturale „Memoria"; realizează un serial radio şi TV intitulat „Restituiri din istoria confiscată". Un om de mare nobleţe, cu o bogată cultură şi o rară jovialitate s-a dăruit cu generozitate unor ţeluri înalte şi redescoperirii adevărului istoriei noastre recente,pentru a reda generaţiilor care vin, zestrea de demnitate şi dreaptă credinţă. Personalitatea domniei sale face obiectului unui material aparte.

[3] - Aspazia Oţel Petrescu, Adusu-mi-am aminte !, Bacău, Editura Rovimed Publishers, 2008, pp.181-182.

[4] Ibidem, p.135.

[5] Idem, p. 136.

[6] La 5 ani ştia pe de rost întregul poem. Il învăţase din locuşorul ei de după tablă din clasa unde mama, preda la copiii mai mari poezia eminesciană.

[7] Idem, p.79.

[8] Epifanie Cozarescu, „Dureroasa părăsire a Cernăuţilor în 1940", în volumul Paramedicalia, Bucureşti, Editura pentru Ştiinţă S.I.T., 2007, pp.3-4.

[9] Idem, p.186.

[10] Este vorba de Ionică Leahul, fiul surorii mamei, care în 6 – 7 februarie 1941, a încercat să treacă frontiera în convoi cu toţi tinerii satului, în Lunca Prutului, la Cotul Ostriţei şi a fost împuşcat alături de alţi 200 de tineri din sat. „După câteva luni au revenit românii noştri, i-au dezgropat pe cei împuşcaţi şi ne-au chemat, pe cei care i-am văzut ultima oară, să-i recunoaştem" Bunica l-a recunoscut pe Ionică după o poală de cămaşă din costumul naţional cusut de ea, ce mai rămăsese întreagă.

[11] Sunt cuvinte rostite cu evlavie si har, cu lacrima sufletului, ofrandă adevărului, de Părintele Iustin Pârvu, în 15 August 2000, la Manastirea Petru Vodă.

[12] Rugăciune a camaradei Nicoleta (Nicoleta Niculescu, Comandanta Cetăţuilor de fete Legionare).