Cu Pazi prin amintire

Drumul înapoi, în amintire, pe care-l fac destul de des, în ultimul timp este o luptă cu neuitarea. E un trecut care-mi aparţine şi în care găsesc, uneori uimită, o altă existenţă a mea. Acel trecut nu este o lume de fantasme, ci una dureros de reală, din care atunci când mă trezesc nu am gustul amar al învinsului, ci recapăt starea de spirit de atunci, retrăind momente greu de înţeles pentru cei care n-au cunoscut lumea malefic construită de opresorii noştri, apoi transfigurată şi înfrumuseţată de noi, cu sufletul. În acea viaţă cenuşie mă simt ca şi când pescuiesc câteva perle într-un ocean cu ape otrăvite.

Eram la Mislea, în perioada "fericită" a muncii în ateliere, având perspectiva apropiată izolarea noastră în celule reci, cu gratii şi obloane groase la geamuri, în vestita închisoare a Ciucului… Deci, în acea perioadă am cunoscut-o pe Pazi. Ne întâlneam în ateliere, în dormitoare, în curte în orele libere. Ne întâlneam în rugăciunile pe care le făceam în comun, ne întâlneam în cântec, în poezie, în muncă. Ne întâlneam în tristeţi şi-n bucurii şi la un moment dat mi se părea că o cunosc de totdeauna. Îmi plăcea vocea ei caldă, privirea ei luminoasă, hotărârea ei sinceră. Dar datorită unei întâmplări i-am cunoscut mai bine sufletul, deschis ca o carte.

Episodul de care vorbesc a fost descris de Pazi în cartea ei "Strigat-am către Tine, Doamne" – dar eu voi reda doar starea mea de spirit de atunci.

În răstimpul dintre "două schimburi" ne întorceam de la ateliere. Obosite, trăgeam în piept lumina culorilor de toamnă. Era o toamnă superbă, un sfârşit de octombrie tulburător. Frunzele castanilor aveau nişte culori incredibile... şi-n acea zi uluitor de frumoasă aniversam nişte ani tineri, care aveau să rămână risipiţi în acea "Cetate a cheilor", nemiloasă şi crudă. Când am ajuns în dreptul mesei mele am încremenit de uimire. Gamela mea aştepta "terciul" într-un decor de frunze de castan, de toate nuanţele de galben şi roşu. Era un adevărat aranjament floral creat de mâna măiastră a unei colege, imprudentă, dar mare artistă.Din păcate, privirea mea n-a putut să se bucure mult de acest dar, pentru că trei ofiţeri victorioşi, dintre care unul era "politrucul" şi noua directoare au apărut ca din pământ, trezindu-mă din vis. Ştiam că mă aşteaptă izolatorul. Pazi, fără să fie implicată, dar în calitate de "şefă de atelier" a trebuit să împartă cu mine "bucuria" şi ne-am trezit la "neagra", în acea atmosferă greoaie, încărcată de substanţa umedă, cenuşie a semnelor primitivismului. Cineva spunea : "Viaţa de fiecare zi şi moartea nu se explică, se constată". Un mare adevăr. Părăsite în întunericul celular, fără geamuri (celulele comunicau printr-un culoar îngust şi negru) ne simţeam acolo zidite de vii, în acea toamnă aurie, când undeva în pădurile duse, frunzele viscoleau peste căprioare şi cerbi.

Şi totuşi, datorită lui Pazi greul a devenit uşor şi frumos. Un cântecel, pe care îl cântam noi destul de des i-a dat sărbătoare acelei clipe: "Frumoase zile de tinereţe/ Numai o dată sunteţi în noi". De fapt anii noştri erau în plină primăvară, chiar dacă foamea, frigul şi oboseala erau chinuitoare. În izolator zilele se confundau cu nopţile, nopţile se confundau cu veşnicia. Nici nu ştiu cum au trecut. Datorită lui Pazi. Le-am încărcat cu poezie (ştia multe versuri de Lucian Blaga, Minulescu, Goga), iar rugăciunile pe care le spunea erau ca un cântec. Nici o clipă nu mi-a reproşat că datorită mie suferă. Aşa i-am cunoscut sufletul. Când ne-au scos, parcă ieşeam din pământ. Lumina era prea puternică, frumuseţea toamnei prea dureroasă, dar sufletele noastre parcă erau atinse de o aripă de înger. Eram patru fete într-o cameră mică şi faptul că Pazi era cu noi am ştiut, din nou, că "greul îmi va fi mai uşor".

Închisoarea Ciucului era cumplită. Pe marea poartă de la intrare, cu ochii minţii noi vedeam inscripţia de pe poarta infernului lui Dante: "Lasciate ogni speranza, voi che ’ntrate". Pazi a vorbit mult despre viaţa noastră de acolo, în cartea sa. Vreau să reamintesc că nu am renunţat să luăm legătura, una cu alta, prin limbajul morse şi chiar prin scrisori. Eu comunicam cu o prietenă dntr-o celulă, aflată în cealaltă aripă a închisorii. Cu mari riscuri am ajuns în posesia scrisorii, când am ieşit la "Programul zilnic". Când am intrat în celulă am citit repede biletul, care, surprinzător, era scris pe o bucată de hârtie (de sac de ciment). De obicei scriam pe pânză. Un pumn în perete m-a anunţat percheziţie. L-am pus în buzunarul de la zeghe şi ne-am trezit afară, pe sală, cu faţa la perete, în timp de două miliţience "masacrau" sufletele. Am reacţionat ca un automat. Am scos biletul, l-am făcut bucăţele, cu gândul să-l înghit. O mână în dreapta mea s-a întins discret, şi-am auzit o şoaptă : "Dă-mi şi mie." Apoi toate măinile şi-au cerut porţia. Am dus "mizeria de hârtie" la gură şi am început să mestecăm, Era oribil. Nu ştiu cum am reuşit să înghiţim. Am scăpat cu "faţa curată" la percheziţia corporală. A fost un gest de solidaritate pe care eu nu pot să-l uit. Doamne, ce s-ar fi întâmplat dacă l-ar fi găsit? Anchete, pedepse nesfârşite.

După ani de zile, am întrebat-o pe Pazi la telefon dacă îşi mai aduce aminte scena. A stat puţin pe gânduri. Da, aproape uitase. Pentru ea a fost ceva firesc. Apoi a zis : "Da, acum parcă simt gustul de hârtie îmbibată în ciment!" Dar emoţiile? Când alunec în amintire, imi place să mă gândesc la "clipele frumoase". Paradoxal au existat. Şi acolo o întâlnesc mereu pe Pazi, străduindu-se să schimbe urâtul în frumos. Altfel ar fi fost mult mai grea crucea noastră.

EUGENIA DAMIAN

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!