Profesoara mea de viaţă

                               Mă gândesc că dacă Îngerul meu ar fi om, ar frânge din mine o

                               crenguţă înflorită şi ar aşeza-o între filele unui album[1]

Pe doamna Aspasia Oţel Petrescu o cunosc din cărţile şi articolele pe care le-a scris, dar şi din scrisorile pe care le primesc, când şi când, de la distinsa mea profesoară de viaţă (cum îi spun de obicei în gând, iar acum, iată, şi-n cuvânt). E şi acesta un mod de a cunoaşte un om, poate chiar mai adevărat şi mai “personal” decât atunci când îl vezi zi de zi. Se spune, în mod frecvent: “Pe X îl/o cunosc personal”, adică, am făcut (personal) cunoştinţă cu X. Oare a face cunoştinţă cu cineva e acelaşi lucru cu a cunoaşte pe cineva?

Citindu-i scrierile, în primul rând cele două răscolitoare cărţi-mărturii Strigat-am către Tine, Doamne... (Botoşani, Axa, 2004) şi Adusu-mi-am aminte (Bacău, Rovimed Publishers, 2008), mi-am format o imagine a caracterului demn, dârz şi de o rară frumuseţe al dnei Aspasia, unul din îngerii răniţi ai fiinţei neamului nostru, şi a personalităţii sale complexe şi exemplare, pe care-aş asemăna-o privighetorii din povestirea Privighetoarea şi trandafirul, de Oscar Wilde (1856-1900). Pentru cei ce nu au avut prilejul de a citi această minunată povestire, îngăduiţi-mi să citez câteva din momentele ei cheie – în special pe cele legate de personalitatea profesoarei mele de viaţă.

A spus că va dansa cu mine dacă îi voi da un trandafir roşu. Dar în toată grădina nu este niciun trandafir roşu. Bietul student plângea, iar privighetoarea îl asculta din cuibul ei ascuns între crengile stejarului.

Iată un om care ştie să iubească cu adevărat”, îşi spuse privighetoarea. “Ceea ce eu cânt, el suferă; noapte de noapte, am cântat despre el, deşi nu-l cunoşteam. (...) Iubirea este un lucru minunat. E mai preţioasă decât smaraldul şi diamantele. Nu se poate cumpăra cu perle sau pietre preţioase. Nu se vinde în piaţă, nu se poate cântări, nu poate fi preţuită în aur. (...) Înţelegând secretul suferinţei studentului, privighetoarea reflecta asupra misterului iubirii. După un timp îşi deschise aripile şi zbură în înalturi, oprindu-se  într-o grădină unde împărăţea o preafrumoasă tufă de trandafiri. Dă-mi un trandafir roşu şi-ţi voi cânta cel mai dulce cântec al meu, o rugă ea.  Trandafirii mei sunt albi ca şi spuma mării, mai albi decât neaua de pe fruntea munţilor, îi zise tufa, “dar du-te la fratele meu, care locuieşte mai departe de aici, şi poate-ţi va da el ce doreşti. Privighetoarea zbură într-acolo. Dă-mi un trandafir roşu, ceru ea, şi-ţi voi cânta cel mai frumos cântec pe care-l ştiu. Tufa însă îi răspunse: Trandafirii mei sunt galbeni, ca şi grâul, dar du-te la fratele meu care locuieşte sub fereastra tânărului şi poate îţi va da el un trandafir roşu. Privighetoarea zbură şi acolo cu aceeaşi rugăminte. De data asta, răspunsul a fost diferit: Trandafirii mei sunt într-adevăr roşii (...), dar iarna mi-a îngheţat venele, gerul   mi-a ucis mugurii, iar furtuna mi-a frânt crengile; nu voi avea niciun trandafir în acest an. Un trandafir roşu, atâta vreau! Doar unul! Nu există niciun mod să-l găsesc?,  strigă privighetoarea. Ba da, numai că e atât de înfiorător de greu încât nu îndrăznesc să-ţi spun. Spune-mi, mie nu-mi este frică! Dacă vrei un trandafir roşu, trebuie să-l colorezi cu sângele tău. Trebuie să-mi cânţi mie, cu pieptul înfipt într-un spin. Toată noaptea trebuie să cânţi pentru mine, spinul să-ţi străpungă inima, sângele tău să curgă în venele mele şi să devină al meu. Moartea este un preţ mare (...), iar viaţa ne e dragă tuturor (...). Şi totuşi iubirea este mai de preţ decât viaţa..., mai înţeleaptă decât filosofia, mai puternică decât puterea, îşi spuse privighetoarea. Când pe cer apăru luna, privighetoarea se aşeză cu pieptul în spin. Toată noaptea cântă, iar spinul îi pătrunse foarte adânc în inimă, în timp ce sângele curgea. Aşa înflori un trandafir roşu, mai roşu decât rubinul, în timp ce vocea privighetorii încetă. Aripile începură să-i tremure şi o durere mare o cuprinse. Aşa se stinse privighetoarea în timp ce trandafirul roşu strălucea în soarele dimineţii....

Emblematică pentru viaţa de jertfă a tinerilor şi tinerelor care au suferit vitejeşte, timp de ani şi ani, cumplite suplicii şi umilinţe, sfâşieri trupeşti şi sufleteşti, inimaginabile torturi în temniţele de la Piteşti, Aiud, Sighet şi Gherla, Jilava, Miercurea Ciuc, Botoşani şi Mislea, pentru a ispăşi “infracţiunea” de a se fi opus flagelului comunismului, personalitatea dnei Aspasia poate fi înmănuncheată într-un buchet de flori răsărite din rănile însângerate ale unei tinereţi răstignite pe crucea iubirii de Dumnezeu şi de ţară. “Căci aşa precum florile (...) sunt mai colorate şi mai strălucitoare pe fondul arid al pustiului în care au înflorit, tot astfel şi calităţile acestor fete-surori de suferinţă, dotările lor fizice şi spirituale se reliefează mult mai pregnant, se pun în valoare în spaţiul rece, negru-cenuşiu şi de atâtea ori ticălos al acestor temniţe”.[2] Fiecare petală a fiecărei flori reprezintă o biruinţă a iubirii asupra chinurilor diabolice, ticluite de chipuri de fiare zămislite-n hăurile firii, încolăcindu-se în jurul elitei neamului acestuia precum şerpii pe-o pustiită întindere de cetăţi năruite. Fiecare petală a fiecărei flori s-a întrupat din “focul rănilor de spini”,[3] pecete a unor grele pătimiri, dar şi a satisfacţiei de a aprinde “lumini de rugăciuni, dimpreună rostite, pe rugul cel nemistuit al jertfelor care s-au adus pentru salvarea ţării de sub viforul roşu”.[4] Fiecare petală a fiecărei flori s-a înălţat cu voinicie deasupra încrâncenării acelui vifor satanic de a ucide mugurii abia îmbobociţi, de a frânge aripile elanului tineresc al celor “vinovaţi că au existat şi şi-au permis să stea stavilă cu şira spinării neîncovoiată în faţa răului nimicitor de suflete”.[5] Îngerii odrăslesc uneori din grele frângeri. Aceste flori, culese din grădina Maicii Domnului, s-au aşternut la picioarele Sfintei Cruci a Mântuitorului răstignit şi înviat pentru noi, cei de apoi. Profesoara mea de viaţă ne îndeamnă să ne rugăm pentru toţi cei ale căror pătimiri în infernul închisorilor comuniste le-au curmat firul vieţii şi le-au stins cântul:

Să ne rugăm pentru tihna şi odihna lor în lumină, mai ales a acelora cărora nu li s-a smuls numai viaţa, ci şi dreptul de a avea la căpătâi, în clipa supremă, o lumânare, o rugăciune şi o lacrimă pioasă. Să ne rugăm cu căldură, dar să păstrăm în adâncul sufletelor noastre lacrima ce se vrea plânsă. Să nu-i plângem pe prietenii lui Iisus, pe martiri şi pe eroi; ei sunt zestrea de speranţă ai neamului nostru binecredincios, dar constrâns să parcurgă, preţ de jumătate de veac, deşertul celui mai crunt ateism[6].

Din articolele domniei-sale (cele pe care le-am citit eu fiind, bineînţeles, doar câteva din cele pe care le-a scris şi publicat), unul mi-a rămas întipărit în inimă. Intitulat Clipa mea Lucian Blaga şi publicat în revista Gândirea, articolul este o evocare afectuoasă a întâlnirii tinerei Aspasia, studentă a Facultăţii de Litere şi Filosofie, Universitatea din Cluj, cu magistrul său Lucian Blaga, care-i iniţia pe studenţii şi studentele Facultăţii de Litere şi Filosofie în tainele celui de-al treilea volum al Trilogiei culturii sale (Geneza metaforei şi sensul culturii). Aproape de terminarea facultăţii, studenta şi-a întâlnit profesorul întâmplător sau proniator în casa părintelui Florea Mureşan din Cluj. Lucian Blaga dorea să citească “câte ceva” din cele scrise de ea, în urma celor relatate lui de către dna preoteasă Elena Mureşan, care-i istorisise o poveste “născocită” de tânăra Aspasia pentru copiii pe care-i ajuta la lecţii – printre care se număra şi Andi, băieţelul părintelui Mureşan. “Credea”, afirmă cu modestia-i caracteristică profesoara mea de viaţă, “că merită să fie văzute şi eventual publicate” poveştile pe care le plăsmuia dânsa. Cu extraordinaru-i talant/talent scriitoricesc, dna Aspasia Oţel Petrescu ne invită să intrăm în atmosfera de taină a acelei antologice întâlniri:

Am intrat în cameră foarte stânjenită. Lucian Blaga mă aştepta în picioare, cu mâna lui frumoasă sprijinită pe speteaza scaunului. Silueta lui fină se încadra perfect în ambianţa încăperii, care arăta la superlativ arta lui Inej spresvitera Mureşant de a crea o atmosferă de subtilă gingăşie feminină. Am perceput atmosfera ca pe ceva intim, ca pe o vrajă inefabilă şi m-am simţit intrusă şi străină. Cu timiditate, abia am reuşit să-mi salut profesorul. (...) Avea felul lui obişnuit de a vorbi, egal, monoton, aproape inexpresiv, dar în acelaşi timp încurajator. Uluirea m-a blocat. Cu efort vădit să nu mă bâlbâi, am reuşit să-i spun că nu aveam nimic scris, că poveştile mele sunt un simplu exerciţiu de imaginaţie, improvizate pe loc, şi chiar dacă mai notez câte ceva, nu păstrez. Atât de tânără şi nu păstrezi cu orgoliu ceea ce creezi? Asta vorbeşte frumos despre exigenţă, dar pe de altă parte e păcat că nu iubeşti ceea ce îţi aparţine atât de intim. Te aştept cu poveşti şi cu alte încercări literare.  

Ştiam că magistrul încuraja cu generozitate tineri talentaţi, dar nu-mi venea să cred că mi se adresează în acest sens mie. Găseam că îmi dă o atenţie nemeritată. Ştiam că am o uşurinţă în a mă juca cu vorbele şi cu alegoriile, dar nu-mi trecuse prin gând că din asta ar ieşi ceva demn de a fi publicat. (...) În timp ce îi mulţumeam am ridicat ochii spre dânsul. Vorbisem până atunci cu ochii în pământ. Mă privea binevoitor, dar ochii aveau ceva pătrunzîtor. Pe fruntea sa mult boltită soarele rafinat filtrat de perdele aşeza o lumină ce mi s-a părut mai degrabă o undă de tristeţe. Am simţit o înduioşare ca aceea pe care o simţi în faţa tristeţii celuilalt, pe care nicicum nu poţi să-l ajuţi. Ne-am strâns mâinile şi toată tristeţea aceea s-a strecurat în inima mea. Era ceva neliniştitor, ceva mai presus de lacrimi, mai puternic decât durerea, ceva ce vibra trist, tainic, copleşitor, pe coardele sufletului meu.        Mi-a venit să-i spun nişte cuvinte ale sale, dar nu eram sigură că le voi reproduce corect, aşa cum nu sunt sigură nici acum: <<Orice am gândi şi cu oricâtă amărăciune despre cer şi pământ, despre condiţia umană, despre clipă şi fatum, inima, cu bătăile ei, aplaudă existenţa>>. (...) N-am ştiut atunci că îl vedeam pentru ultima dată. Foarte curând am început să urc calvarul comunist care avea să se întindă pe un parcurs de paisprezece ani. Când am părăsit închisoarea, magistrul murise înainte cu un an. Am aflat cu emoţie de la una din clujence că se interesase din când în când dacă am ieşit din temniţele comuniste. A fost nobilă intenţia sa de a se ocupa de mine atunci, în 1948, dar cu cât mai nobilă i-a fost neuitarea, când singur a avut de suferit persecuţie, ură, invidie, nedreptate.[7]

Ar fi vrut profesoara mea de viaţă să-i mulţumească magistrului său pentru că, “alături de Radu Gyr, Nichifor Crainic şi mulţi alţii”, îi înfrumuseţaseră drumul golgotei personale. Ar fi vrut să-i mărturisească neuitarea sa, faptul că păstrase în suflet “CLIPA (cum aş fi putut să o uit?) care mi-a fost reazim în restrişte”.[8] Ar fi vrut să-i spună că înţelesese ce se ascundea dincolo de unda de tristeţe care-i rourase fruntea în clipa de rămas bun:

Înduioşarea ce mi-a înfiorat sufletul de adolescentă atunci, când în mod atât de neexplicabil am înţeles cât de profundă era tristeţea sa, o simt şi acum la adâncă senectute. Tristeţea sa era luciditate![9]

Înainte de a citi cărţile şi articolele dnei Aspasia, gândeam şi eu, cu mintea mea de om obişnuit, că viaţa m-a aruncat undeva, între întâmplare şi destin. Deseori îmi plângeam de milă, tulburându-mă ba de o stihie a vieţii, ba de alta. Erau împrejurări când mi se părea chiar că înduram nedreptăţi strigătoare la cer. Toate acestea se conjugau însă la timpul IMPERFECT. Nu citisem Strigat-am către Tine, Doamne... Nu învăţasem “pe propria piele că nu există Înviere fără Răstignire”.[10] Nu citisem nici Adusu-mi-am aminte. Nu aflasem ce înseamnă suferinţa cu adevărat hristică; pe mine nu experimentase nimeni funcţionarea infernalei maşini “de schilodit suflete şi de omorât oameni”.[11] Nu mă deprinsesem încă să conjug verbele existenţei la MAI MULT CA PERFECT. Îi mulţumesc profesoarei mele de viaţă pentru că mi-a arătat cum să folosesc timpurile Verbului, ale existenţei absolute, şi cum să bat la uşa Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine (Apocalipsa 1, 8).

LUMINIŢA IRINA NICULESCU

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!