STRIGAT-AM CĂTRE TINE, DOAMNE...

În a doua parte a anului 2000 (deci acum aproape opt ani) apărea, în editura Fundaţiei “Buna Vestire” din Bucureşti, o carte de excepţie, intitulată Strigat-am către Tine, Doamne, în care autoarea, doamna Aspazia Oţel Petrescu depune mărturie despre calvarul îndurat de fiicele acestui neam în închisorile de femei ale gulagului românesc. Deşi una de excepţie, atât atât ca document, cât şi ca realizare literară, cartea despre care facem vorbire nu s-a bucurat, nici atunci şi nici mai târziu, din partea criticii literare, sau măcar din partea mass-mediei, de atenţia pe care ar fi meritat-o. De altfel, majoritatea scrierilor care evocă marele orori petrecute în temniţele comuniste sunt îndeobşte primite cu indiferenţă, iar în unele cercuri chiar cu ostilitate.

Această “carte mărturisitoare de Dumnezeu şi de Neam” are, în primul rând, meritul de a scoate în evidenţă aportul femeilor (intelectuale, studente, ţărănci) la martiriul neamului românesc în timpul urgiei comuniste. Conştiinţă lucidă, despovărată de patimi şi de ură, şi înzestrată pe deasupra şi cu un incontestabil har scriitoricesc, autoarea realizează o frescă fidelă a ceea ce au fost închisorile de femei în perioada comunistă. Şi are ce zugrăvi în această frescă pentru că, în răstimpul celor 14 ani de detenţie pe care i-a executat, ea a trăit din plin toate ororile şi silniciile la care au fost supuse deţinutele, fără nici un fel de discriminare. Au fost şi ele bătute şi schingiuite până la leşin în anchete sau chiar în închisorile de execuţie, au fost şi ele izolate pe timp de iarnă, în izolatoare care erau adevărate cavouri de ciment, şi permanent au fost supuse la umilinţe degradante, care mergeau de la injurii şi trivialităţi până la percheziţii vaginale. Şi totuşi aceste fete, multe dintre ele foarte tinere (unele abia ieşite din adolescenţă), au suportat cu stoicism şi demnitate toate agresiunile fizice şi morale, reuşind să-şi păstreze sufletele întregi, neatinse de urâciunea vieţii penitenciare. Ele au ştiut întotdeauna să înfrumuseţeze această viaţă “aruncând vălurile albe ale frumuseţii peste realităţile hâde ale închisorii”. Au învăţat cu timpul să trăiască intens “bucuriile simple” şi să-şi redobândească echilibrul sufletesc în munca adesea istovitoare pe care erau obligate să o presteze în atelierele închisorii. În perioadele în care nu munceau li se aplica un sever regim celular. În aceste condiţii, îşi organizau viaţa în aşa fel încât să-şi umple timpul cu folos: îşi completau instrucţia învăţând de toate, cele mai tinere de la cele mai în vârstă, (poezii, geografie, istorie, filosofie, matematici etc.), tricotau şi lucrau diferite obiecte, dar mai ales se rugau. Rugăciunea le-a fost arma cea mai puternică în lupta cu Răul: “Teologul nostru a fost rugăciunea. Ne-am rugat în comun şi ne-am rugat fiecare în parte. Ne-am rugat pentru noi şi pentru toţi ai noştri, pentru prieteni şi pentru duşmani, şi ne-am rugat mai ales să nu ne părăsească cele trei mari virtuţi: credinţa, speranţa şi iubirea”.

Astfel, cu timpul, aceste tinere, secondate de mai vârstnicele lor camarade de suferinţă, au reuşit să închege o familie spirituală al cărei puternic liant a fost iubirea. “Ce vă leagă pe voi, blestem sau jurământ, că împărţiţi totul între voi, de la pîine şi lighean, până la râs şi plâns?”, le-a întrebat într-o zi o frumoasă unguroaică din lotul criminalelor de război. Reflectând retrospectiv la acest episod, autoarea face următoarea constatare: “Acum îmi este mai limpede ca oricând că ceea ce ne lega era iubirea. O iubire uşor tristă, pentru că era o iubire jertfelnică. Erau îngropaţi în această iubire toţi anii noştri tineri, toate fericirile posibile, dar pierdute pentru totdeuna, tot felul de dureri şi amărăciuni izvorâte din slujirea la care am fost chemate. Era frumoasă şi profundă această iubire, pentru că era transfigurată de speranţa că este folositoare patriei, că va reuşi să străpungă norii grei ai impilării ateiste la care era supusă ţara. Era frumoasă şi profundă pentru că era binecuvântată de Iisus şi de Sfânta Sa Maică. Ce fermecătoare erau convorbirile noastre cu Ei prin rugăciune... şi ce uşor este să treci peste greutăţi atunci când simţi în jurul tău iubire”.

Pe lângă toate aceste consideraţii, autoarea realizează şi câteva portrete foarte sugestive ale unor personalităţi feminine întâlnite în temniţă. Merită amintit aici cel pe care i-l face domnişoarei Marioara Golescu, boieroaică din familia Goleştilor, care impunea atât prin înfăţişare, cât şi prin profilul ei moral: “Era – spune autoarea – fascinantă, nu numai prin faptul că era foarte erudită şi plină de înţelepciune, ci şi prin verticalitatea sa, o verticalitate fără enfază, simplă, directă... care izvora din caracterul ei dârz format în respectul valorilor morale şi al tradiţiilor strămoşeşti...”. Deosebit de sugestiv, prin obiectivitatea şi acurateţea sa, este şi portretul pe care i-l face directoarei închisorii Mislea, căreia întemniţatele îi spuneu “Diri”, pe care o prezintă cu toate cele rele şi bune ale sale.

Pentru calităţile ei pedagocice şi formative, această carte ar trebui reeditată în mii de exemplare şi inclusă în bibliografia obligatorie a tuturor liceenilor, a tuturor tinerilor care cresc astăzi precum buruienile, fără idealuri şi fără Dumnezeu.

Demostene Andronescu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!