Biserica, între comuniune şi comunitate de interese

Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că Biserica este Trupul lui Hristos şi Hristos este Capul ei. (Efes. I, 23; V, 23), iar Trupul are mai multe mădu­lare : “Căci precum trupul unul este şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos. Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat. Căci şi trupul nu este un madular, ci multe” (I Cor. XII, 12-14). Această definiţie ortodoxă a ceea ce înseamnă Biserica, definiţie completată cu ceea ce ne mărturiseşte Simbolul de Credinţă despre Biserică – Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească – este cunoscută în mediile clericale şi printre credincioşi. O astfel de înţelegere strict teoretică a noţiunii de Biserică este însă inutilă dacă nu o însoţim şi de o asumare practică, în viaţa de zi cu zi a fiecăruia dintre creştini şi deopotrivă a tuturor creştinilor membri ai Bisericii Creştine. În realitatea vieţii Bisericii au existat numeroase momente în care asumarea definiţiei pauline a fost incompletă sau chiar inexistentă şi pervertită de oameni prin slăbiciunile şi păcatele lor. Ereziile din primul mileniu de creştinism, al căror moment de victorie întunecată a fost Marea Schismă, degradarea dogmei în Biserica Romano-Catolică şi apariţia sângeroasei Inchiziţii, criza din Biserica Ortodoxă a Imperiului Bizantin aflat în decădere care a culminat cu o aşa-zisă “unire” a ortodocşilor romei cu catolicii, cu puţin timp înainte de ocuparea Constantinopolelui de către musulmani, apariţia Reformei şi a Contra-Reformei în Europa Occidentală, curente religioase şi politice cauzatoare de războaie religioase, fărâmiţarea Bisericii Creştine Răsăritene în biserici autocefale locale, multiplicarea cultelor protestante şi neo-protestante pretendente la calitatea de biserici purtătoare ale mesajului creştin, toate aceste fenomene nu reprezintă altceva decât o îndepărtare de la definiţia Sfântului Apostol Pavel. Biserica ce era cândva Una, Sobornicească şi Apostolească este acum o oglindă sfărâmată în zeci de cioburi, de diferite mărimi, o oglindă care în vremurile de început ale creştinismului reflecta Cerul Dumnezeirii.

Privind la evenimentele mai apropiate timpului şi locului nostru, vom observa că secolul XX a fost un fel de culme a crizei Bisericii Creştine. Cele două războaie mondiale, dictaturile fascistă, nazistă şi comunistă, secularizarea profundă a societăţilor democratice din Vestul Europei şi America de Nord au afectat atât structura Bisericii, cât şi mesajul acesteia. Aceste frământări au avut repercursiuni, cum era de aşteptat, şi asupra Bisericii Ortodoxe Române. Nu voi insista asupra aspectelor încă neclarificate ale relaţiei Bisericii noastre cu regimul dictaturii comuniste – marea “necunoscută” a istoriei BOR din secolul XX – cu toate că o mare parte din problemele care afectează BOR îşi au cauzele în această relaţie. În actualul context istoric în care poporul român îşi duce existenţa – România ca ţară membră a Uniunii Europene, fenomenul globalizării, criza resurselor naturale – mult mai importantă îmi pare problema aplicării definiţiei pauline în viaţa de zi cu zi a clerului şi credincioşilor creştini-ortodocşi români. Evenimentele din decembrie 1989 care au provocat căderea dictaturii comuniste, dezbaterile intense din anii ’90 legate de rolul şi locul Bisericii în viaţa societăţii româneşti, redescoperirea de către tineri a valorilor creştine ortodoxe păreau să reprezinte premizele unei relansări a activităţii Bisericii Ortodoxe Române şi mai ales ale unei reîncreştinări a poporului român grav pervertit de ateismul totalitarismului comunist.

Creştinism de paradă

Din nefericire, speranţele nu s-au confirmat decât într-o mică măsură şi la aproape douăzeci de ani de la dispariţia regimului comunist, Biserica noastră ni se înfăţişează mai mult ca o aglomerare de comunităţi de interese, decât ca un spaţiu al vieţuirii în comuniune hristică. În Biserica Ortodoxă Română apar în mod distinct mai multe categorii de comunităţi care ar fi chemate să trăiască într-o astfel de comuniune. Cea mai importantă comunitate este aceea a credincioşilor, a mirenilor. Conform recensământului din 2002, numărul credincioşilor creştini ortodocşi din România este de 18.817.975, adică 86,8% din populaţia ţării. Aplicând superficial aritmetica, am putea spune că poporul român este un popor creştin ortodox. Totuşi, această statistică este insuficientă. Dacă însoţim datele statistice privind apartenenţa religioasă pe care le oferă recensământul din 2002, cu datele statistice despre avorturile, natalitatea, violenţa în familie, divorţurile din România şi dacă privim spre mediul politic românesc ce transmite în societate o imoralitate ridicată la rang de mod de viaţă, atunci vom pune sub semnul întrebării valoarea de adevăr a acestui procent de 86,8% cu care în multe situaţii oficialii Bisericii se mândresc. A te declara creştin-ortodox e una, a trăi ca un creştin-ortodox este cu totul altceva. Administraţia bisericească este totuşi mulţumită de acest procent, de această recunoaştere formală a apartenenţei. Dacă nu ar fi aşa, am fi aflat de iniţiative ale acestei administraţii care să urmărească să afle, măcar la nivel statistic, cât mai înţeleg şi mai practică mirenii Bisericii din credinţa pe care o proclamă la recensământ. Cred că rezultatul ar fi înfiorător, asta numai dacă mă gândesc la imaginile şocante difuzate de diferite televiziuni în perioada Sfintelor Paşti, imagini înfăţişând credincioşi călcându-se unii pe alţii în picioare din dorinţa neînţeleasă şi nejustificată de “a lua primul lumină”!

Comunitatea mirenilor din Biserica noastră pare că şi-a asumat, în majoritate, o zicală din popor: “Să faci ce zice popa, nu ce face popa!” Există riscul ca această asumare să devină definitorie pentru relaţia mirenilor cu clerul ortodox şi indirect cu credinţa creştină ortodoxă. Mirenii încă merg la biserica din parohie să se cunune, să-şi boteze copiii sau să-şi îngroape rudele. Valoarea de viaţă şi de cunoaştere a acestor evenimente majore în viaţa unui creştin ortodox este însă necunoscută sau chiar pervertită. Mireanul merge la preot pentru cununie, botez sau înmormântare pentru că “aşa trebuie!”. Nu caută să pătrundă în profunzimile cunoaşterii lui Dumnezeu pe care i le oferă minunatele noastre Sfinte Taine şi slujbe ortodoxe. Din păcate, nici preotul nu este preocupat să-l călăuzească pe mirean, ci are mai multă grijă faţă de beneficiile pecuniare pe care le obţine de pe urma cununiei, botezului sau înmormântării. În general, interesele comunităţii mirenilor din Biserica Ortodoxă Română gravitează în jurul unui confort psihic oferit de conformarea faţă de tradiţia moştenită în familie cu privire la relaţia lui cu preotul şi Biserica. Problema mântuirii sufletului, participarea regulată la Sfânta Liturghie, mersul la scaunul de spovedanie, rugăciunea ca parte a vieţii de familie, faptele bune, iertarea, iubirea de aproapele sunt chestiuni de care se îngrijesc prea puţini dintre credincioşii creştini-ortodocşi. Să nu confundăm credinţa adevărată cu procesiunile şi ceremoniile religioase, care la ceas de praznic adună mii de credincioşi pe Dealul Patriarhiei sau pe la vreo mânăstire vestită. Acestea nu reprezintă dovada că valorile creştine ortodoxe ar caracteriza cu adevărat viaţa mirenilor din Biserică şi în multe situaţii sunt doar mecanisme de “public relations” folosite de administraţia bisericească pentru buna imagine publică a Bisericii.

Comunitatea mirenilor îşi trăieşte propriul creştinism, un creştinism înţeles la nivelul unor noţiuni foarte generale şi amestecat cu tradiţii şi superstiţii păgâne. Comuninea între membrii acestei comunităţi este temporară, cu ocazia unor sărbători bisericeşti sau evenimente din familie, şi este lipsită de cele mai multe ori de dimensiunea duhovnicească şi de finalitatea obştească.

Tradiţionaliştii şi “cumpărătorii” de mântuire

Din marea masă a comunităţii mirenilor se desprind însă două grupuri care sunt tot mai vizibile în societatea românească a începutului de secol XXI. Pe de o parte, întâlnim grupul destul de redus ca număr, dar foarte activ în mărturisire al celor tradiţionalişti, mireni care îşi asumă nu doar teoretic, ci şi practic, valorile creştine ortodoxe. Pe de altă parte, vom da de un grup format din oameni de afaceri şi politicieni aşa-zis creştini care încearcă să-şi “cumpere” mântuirea prin danii deosebit de generoase aduse Bisericii şi dulceag lăudate şi recompensate cu diferite distincţii oficiale de către reprezentanţii ierarhiei bisericeşti. Tradiţionaliştii nu sunt agreaţi de administraţia Bisericii, pentru că nu vor “să se adapteze”, nu acceptă “modernizarea” Bisericii şi pun prea des întrebări incomode despre moralitatea unora dintre membri clerului sau despre deciziile prin care administraţia bisericească renunţă la respectarea învăţăturii de credinţă în schimbul unui câştig lumesc. Dimpotrivă, “binefăcătorii” de genul lui Gigi Becali sau al fostului prim-ministru Adrian Năstase – ca să amintesc doar doi dintre “cumpărătorii” de mântuire mult lăudaţi de unii ierarhi ai BOR – sunt aşezaţi în fruntea meselor festive organizate pe la mânăstiri de protocol şi foarte stimaţi de reprezentanţii ierarhiei Bisericii. Nu are prea mare importanţă că donaţiile sau aranjamentele făcute în favoarea BOR de aceşti “binefăcători” au ca sursă vreun act imoral sau chiar ilegal. Între tradiţionalişti şi “binefăcători”, administraţia bisericească îi alege pe aceştia din urmă şi astfel, poate fără voie, promovează în faţa mirenilor de rând, ca “modele de viaţă creştină”, persoane controversate şi imorale care prin acţiunile lor politice sau economice au contribuit la jefuirea şi sărăcirea României.

Alături de comunitatea mirenilor, un rol deosebit de important în viaţa Bisericii noastre îl are comunitatea preoţilor de mir, preoţii din parohiile ortodoxe răspândite pe tot cuprinsul ţării. Preoţii sunt chemaţi a fi purtătorii şi mărturisitorii învăţăturii de credinţă, cei care, prin puterea Sfântului Duh, administrează Sfintele Taine ale Bisericii, oameni sfinţiţi şi model de viaţă pentru mirenii din parohia pe care o păstoresc. Altfel spus, preoţii sunt sau ar fi necesar să fie Chipul lui Hristos printre oameni. Organizaţi în structuri care s-au birocratizat puternic după 1989, dependenţi de grupurile de interese care uneori controlează diferite domenii de activitate din Centrele Eparhiale, preoţii de mir nu au reuşit, în cei optsprezece ani de democraţie post-decembristă, să risipească şi să arunce în uitare vorba de care pomeneam în rândurile de mai-sus: “Să faci ce zice popa, nu ce face popa!” O monitorizare simplă, fără a intra în prea multe detalii de statistică, a presei româneşti locale şi naţionale din ultimii zece ani ne oferă ca rezultat sute de cazuri de preoţi acuzaţi de îmbogăţire imorală, de practici necreştine, ba chiar de fapte penale. Bunăstarea pe care o dobândesc mulţi dintre preoţii de mir prin administrarea avuţiei parohiei – avuţie în acumularea căreia un rol major îl au taxele percepute pentru serviciile religioase şi proprietăţile parohiei – a determinat o mulţime de tineri să îmbrăţişeze cariera de preot privită ca o cale lejeră de atingere a prosperităţii materiale. Transformarea preoţiei din Taină în carieră lumească generatoare de belşug material a provocat o degradare treptată a asumării misiunii de păstorire a poporului la nivelul multora dintre preoţii de mir. Credincioşii nu mai află în preotul lor pe trimisul lui Hristos, pe omul înduhovnicit care îi învaţă despre sensul vieţii pământeşti şi dobândirea veşnicie, pe educatorul care îi dojeneşte pentru faptele rele, pe doctorul şi binefăcătorul care îi ajută în momentele lor de slăbiciune trupească şi sufletească. Preotul de mir s-a transformat pentru mulţi dintre credincioşi într-un simplu “oficiant” de slujbe şi ceremonii religioase sau şi mai grav, într-un comerciant care contra unei sume de bani destul de substanţiale îţi vinde produsele sale: cununia, botezul, înmormântarea, sfeştania...

Clanurile popeşti

În oraşele mari şi în comunele prospere putem întâlni uneori adevărate familii preoţeşti în care preoţia a fost transmisă din tată în fiu, într-un fel de spirit iudaic. Prosperitatea acestor familii este evidentă. Preoţimea de mir a devenit o castă cu reguli proprii, care luptă pentru propria bunăstare, administrând relaţia credincioşilor cu Dumnezeu. Sunt de mult apuse vremurile în care preotul de mir înfiinţa în parohia sa o cantină a săracilor, o bibliotecă, o şcoală de duminică pentru copiii săraci (vorbim de majoritatea slujitorilor, nu de toţi). Despre mărturisirea lui Hristos chiar cu riscul de a merge şi a muri în închisoarea, aşa cum au făcut mii de preoţi în perioada regimului comunist, este inutil să mai vorbim. Nu am fi înţeleşi de “negustorii de Hristos”.

Ierarhia Bisericii nu s-a preocupat cu seriozitate de viaţa morală a preoţimii de mir. Formal, la nivelul fiecărei Eparhii a BOR se organizează periodic conferinţe preoţeşti în care se dezbat problemele specifice păstoririi unei parohii, se fac instruiri, se transmit îndrumări, ba chiar se judecă în consistoriu cazurile mai grave de abatere de la disciplina bisericească. Pe hârtie, în administraţia bisericească există o mare grijă pentru monitorizarea vieţii şi activităţii preoţilor de mir. În practică, însă, în rândul multora dintre preoţii de mir predomină o rutină plictisită, lipsa de preocupare pentru catehizarea credincioşilor, ignorarea problemelor sociale cu care se confruntă membrii parohiei şi goana după prosperitatea personală. Ca şi când situaţia nu ar fi suficient de serioasă, din partea Sfântului Sinod preoţii au primit acceptul de a se implica în viaţa politică prin candidaturi independente pentru consiliile locale şi judeţene, astfel că lista de ispite lumeşti la care sunt supuşi preoţii de mir a fost completată cu încă o ispită. Există însă şi zone de lumină în comunitatea preoţilor de mir. Putem afla destule parohii în care preotul este iubit de credincioşi nu pentru că “vorbeşte frumos”, ci pentru că este implicat în rezolvarea problemelor de viaţă pe care le au oamenii din parohia pe care o păstoreşte. Cunosc preoţi de mir care au înfiinţat grupuri parohiale de tineret şi fac o frumoasă şi eficientă lucrare de catehizare cu tinerii parohiei. Am văzut preoţi care catehizează pe candidaţii la Taina Cununiei, care fac filantropie pentru bătrânii, săracii şi bolnavii parohiei sau care editează şi distribuie lunar o foaie parohială de învăţătură. Am întâlnit preoţi de mir care nu fug de parohia săracă de ţară unde au fost rânduiţi să slujească şi care îşi fac datoria faţă de Dumnezeu şi Biserică în ciuda resurselor limitate de care dispun. Avem preoţi de mir care au darul scrierii de cărţi şi de studii teologice de mare valoare duhovnicească şi dogmatică şi despre care putem mărturisi că reprezintă cu onoare intelectualitatea creştină din România. Avem speranţă, lumina nu s-a stins. Totuşi, întunericul este încă prea mare...

O a treia comunitate din cadrul Bisericii noastre este formată din membri administraţiei bisericeşti. Teoretic, administraţia bisericească, acest lanţ format din componentele administrative ale Bisericii, are rolul de a chivernisi resursele umane, materiale şi financiare ale Bisericii. Administraţia bisericească este un fel de interfaţă atât între membrii Bisericii, cât şi între Biserică şi societate. Din nefericire, administraţia Bisericii a fost afectată de fenomenele nocive din viaţa altor instituţii importante pentru societatea românească de după 1989. Corupţia, traficul de influenţă, nepotismul şi birocratizarea au adus multe prejudicii bunului mers al administraţiei bisericeşti. Schimbarea de generaţii produsă în ultimii ani în interiorul acestei administraţii a lăsat impresia că imoralitatea s-a diminuat şi că a lăsat locul unei anumite eficienţe. În cuprinsul eparhiilor Bisericii noastre au apărut numeroase centre de asistenţă socială, au fost înfiinţate organizaţii neguvernamentale filantropice şi culturale păstorite de Biserică, au apărut posturi de radio şi periodice creştin-ortodoxe, s-au dezvoltat puternic activităţile economice ale Bisericii. În aparenţă se putea spune că se merge pe un făgaş bun, însă în realitate criza morală a reapărut. Schimbarea de generaţie nu a fost suficientă pentru că o parte din noii administratori, oameni tineri şi bine pregătiţi profesional, au legături de rudenie şi mai ales de mentalitate cu cei vechi. Acum avem de a face în multe cazuri cu un fenomen mai grav decât simonia sau arghirofilia. În administraţia bisericească au apărut cei care mimează slujirea Bisericii. Mecanismele pe care le dezvoltă Biserica în domeniul filantropiei, al educaţiei, al culturii, al mass-media sau al activităţii economice sunt pe cale de a fi infestate de aceşti “mimi”. Grupuri bine organizate şi formate din reprezentanţi ai unor clanuri preoţeşti sau ai unor “protejaţi” – favoriţi ai unor ierarhi – controlează în interes propriu o parte din noile componente ale administraţiei pe care Biserica le dezvoltă în relaţia ei cu credincioşii şi societatea. Administraţia bisericească este formal condusă de ierarhi, dar, pe măsură ce aceste grupuri dobândesc un tot mai mare control asupra sistemului, este posibil ca raportul de forţe să se inverseze. Ceea ce este deocamdată doar o stare de excepţie de la regulă, de la normalitate, poate deveni o pseudo-regulă şi o stare care să caracterizeze administraţia Bisericii noastre. Descoperim deci că în unele cazuri administraţia bisericească este după chipul administraţiei laice, cu aceleaşi lipsuri grave. Diferenţa este că din faţa administraţiei laice poţi să fugi fără să te sminteşti şi să-ţi pierzi sufletul...

Taberele ierarhilor

O a patra comunitate de interese din Biserica noastră este lumea ierarhilor noştri, o lume încă ascunsă în spatele unei cortine frumos decorate în culorile veşmintelor înalţilor slujitori ai Bisericii. Prin voia lui Dumnezeu, un colţ al acestei cortine s-a ridicat anul trecut, în perioada luptei pentru scaunul patriarhal. Atunci, credincioşii de rând au avut ocazia să afle despre luptele de interese din interiorul Sfântului Sinod, despre această permanentă confruntare între lumină şi întuneric în care sunt implicaţi şi ierarhii noştri. În comunitatea ierarhilor Bisericii noastre vom întâlni oameni pentru care a fi urmaşul Sfinţilor Apostoli reprezintă o înaltă misiune asumată în faţa lui Dumnezeu. Avem ierarhi înţelepţi, care refuză compromisul în faţa ispitelor acestor timpuri şi aleg să-L mărturisească pe Hristos. Avem însă şi ierarhi care se înconjoară de luxul lumesc şi aspiră la dobândirea puterii în Biserică, o putere privită nu ca puterea conducătorului care vrea să slujească aşa cum a făcut Hristos, ci o putere utilizată ca instrument de satisfacere a unor orgolii străine de duhul credinţei creştine ortodoxe.

În ultimul timp, o influenţă crescândă o au ierarhii care afişează o aşa-zisă deschidere spre “modernizarea” Bisericii. În demersul lor, se folosesc de ecumenism, de relaţia cu Vaticanul, dar şi de colaborarea cu mediul politic din România. Asistăm la un fel de manipulare a unor noţiuni precum “progres”, “adaptare”, “colaborare” prin ignorarea adevăratului înţeles pe care aceste noţiuni îl au din perspectivă creştin-ortodoxă. Mărturisirea credinţei ortodoxe către cei căzuţi în rătăcire de-a lungul istoriei devine astfel pretext pentru căderi de la credinţă în cadrul mişcării ecumenice. Mirajul dobândirii de burse de studii sau de fonduri din partea diferitelor organizaţii ecumenice a provocat o falsă efervescenţă ecumenică în unele eparhii ale Bisericii. În realitate, ecumenismul declarat de către reprezentanţii pe care îi are acest curent în Sfântul Sinod şi în Biserică este, în cele mai multe cazuri, nesincer şi dictat doar de interese lumeşti. În relaţia cu Vaticanul, ierarhia Bisericii noastre a comis deasemenea suficiente erori pentru a ne dovedi că şi abordarea acestei relaţii a fost greşită. Vaticanul are ca întotdeauna în istoria sa, un plan de acţiune bine elaborat cu privire la BOR. Papalitatea foloseşte biciul şi zăhărelul în aplicarea acestui plan. Pe de o parte, se oferă Bisericii noastre burse de studii la instituţiile academice catolice, ajutoare financiare şi bunele oficii ale Vaticanului pe lângă diferite instituţii europene. Pe de altă parte, papalitatea utilizează Biserica Greco-Catolică din România ca un instrument de presiune şi prozelitism. Ierarhia ortodoxă uită faptul că în numeroase cazuri greco-catolicii au provocat stări de tensiunie la ordinul sau sub îndrumarea Vaticanului. Ierarhii noştri nu reuşesc să se adapteze ritmului impus de Vatican în relaţia dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Catolică. Apar erori de evaluare în baza cărora se comit acţiuni cu efecte grave asupra vieţii Bisericii noastre, aşa cum a fost capitularea reprezentanţilor noştri la întâlnirea de la Ravenna din 2007, când indirect s-a acceptat primatul papal.

O altă dimensiune specială a activităţii ierarhilor adepţi ai “modernizării” Bisericii este aceea a relaţiei cu clasa politică românească. O relaţiei de altfel necesară într-o ţară democratică. Însă nu relaţia ca noţiune este problema, ci conţinutul acestei relaţii. Biserica a reuşit să obţină de la clasa politică din România post-decembristă numeroase avantaje: predarea religiei în şcoală, retrocedarea proprietăţilor Bisericii, salarizarea clerului, finanţarea unor programe sociale şi educative etc. Am pierdut însă respectul din partea politicienilor, prin faptul că ne-am implicat în jocurile politice ale acestora. În schimbul diferitelor gesturi făcute de politicieni în favoarea Bisericii, unii ierarhi au acceptat calitatea de “agenţi electorali” pentru aceştia. Glasul profetic al Bisericii a amuţit. Prea puţini ierarhi au avut curajul să-i dojenească pe politicieni pentru comportamentul lor imoral sau pentru jaful la care au supus ţara. Reprezentanţii Bisericii au renunţat la a mărturisi valorile creştine în relaţia lor cu politicienii. Politicienii s-au lepădat însă de această relaţie atunci când interesul le-a dictat o astfel de atitudine...

Nădejdea ne e în mănăstiri

Ultima, dar nu cea de pe urmă comunitate de interese din Biserica noastră este formată din vieţuitorii mânăstirilor. Într-o bună măsură acolo ne este nădejdea. În mânăstirile ortodoxe care înfrumuseţează ca nişte flori chipul ţării, i-am aflat pe marii noştri duhovnici. De acolo, din mânăstiri izvorăşte lumina credinţei noastre şi este transmisă către popor prin intermediul ierarhilor care îşi respectă slujirea asumată, al credincioşilor şi preoţilor de mir care vin în pelerinaj la mânăstire pentru a afla cuvânt de învăţătură şi călăuzire către Dumnezeu. Războiul dintre lumină şi întuneric este prezent însă şi în viaţa de obşte a mânăstirilor. Duhovnicii cu inima sus, la Dumnezeu, sunt tot mai puţini. Setea după duhovnici reapare. Chemarea spre viaţa de mânăstire este tot mai redusă în rândul poporului, prea puţini tineri se mai încumetă să purceadă pe drumul plin de greutăţi al călugăriei. Duhul lumesc bântuie pe la porţile mânăstirilor. Mânăstirile încep să fie transformate în obiective turistice, lumea vine la mânăstire nu pentru a se mărturisi, pentru a căuta vindecare la boala sufletului, ci mai degrabă vine la odihnă. Petrece mireanul câteva zile în confortul pensiunii mânăstirii, merge dimineaţa – dacă merge – la Sfânta Liturghie şi restul zilei mănâncă, face drumeţie prin munţii din jur, se odihneşte. Întors acasă, se poate lăuda că a fost la mânăstire.

Uneori întâlnim printre monahii şi monahiile noastre şi persoane care transformă călugăria în carieră. Se alipesc de vreun ierarh, se luptă să devină stareţ, arhimandrit, visează la episcopat, urmează doctorate în teologie, scriu cărţi, înfiinţează centre de consiliere, se implică în felurite activităţi culturale, aproape că trăiesc în lume. Chilia este uitată, devine doar loc pentru somnul de noapte şi nu spaţiul rugăciunii cu lacrimi şi al vederii de Dumnezeu. Căutarea sfinţeniei se transformă în căutarea succesului în noua carieră – cariera de călugăr. Poate că dintr-un astfel de mediu apar uneori ierarhi care nu înţeleg slujirea la care îi cheamă Dumnezeu...

Acestea sunt marile comunităţi de interese din Biserica noastră. Comuniunea este treptat înlocuită de comunitate, o comunitate legată nu prin mărturisirea celor dumnezeieşti, ci prin realizarea intereselor lumeşti. Reîntoarecerea la comuniune în Biserică şi păstrarea comuniunii acolo unde aceasta este intactă reprezintă ţeluri deosebit de importante pentru creştinii ortodocşi ai vremurilor noastre. Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a rugat “ca toţi să fie una” (Ioan XVII, 21) şi cu certitudine că El nu se referea la aspectele administrative, formale ale Bisericii Sale, ci la comuniunea noastră întru Hristos. Reaşezarea în comuniune este singura cale de a mărturisi pe Hristos acestei lumi şi mai ales, este condiţia cea dintâi pentru a păşi pe drumul dobândirii mântuirii noastre ca indivizi şi ca neam. Dumnezeu să ne ajute!

Marcel Răduţ Selişte

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!