Ovidiu Hurduzeu: Unabomber – profetul ucigaş

Sînt, din capul locului, conştient că o lipsă importantă a acestor note despre cartea Unabomber – Profetul ucigas este că ele ar fi trebuit să fie precedate de o prezentare a ideilor esenţiale ale cărţii-eveniment a lui Ovidiu Hurduzeu, Sclavii Fericţi, apărută în Editura Fundaţiei Culturale Române (Bucureşti, 2002). Există totuşi speranţa unor prelungiri de sens implicite sau explicite care să lase să se întrevadă şi ceva din substanţa acelei cărţi. Oricum, în calitate de truditor al speranţei, am primit prin ea şi eu încă un semnal că în Patrie nu ne paşte soarta lupilor singuratici. Mult mai important este faptul că preocupările, reflecţiile şi frumoasa, dar deloc fantastica, şarjă a unor cavaleri ai cuvîntului precum Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon împotriva ademenitoarelor pînă la veşnică adormire spirituală crezuri imanentist-progresiste, fie ele post-moderniste sau neo-vetero-iluministe, pot fi de ajutor pentru o speranţă românească nemimetică şi nestipendiată.

Cartea Unabomber – Profetul ucigaş ne pune sub ochi povestea necosmetizată a uceniciei şi comiterii de crime motivate (ai zice visceral-) ideologic ale lui Ted Kaczynski, un american cu dotare (şi pasiune) matematică excepţională, care şi-a făcut studiile în universităţi celebre americane, apreciat de profesori de mare clasă, şi le-a încheiat cu o lucrare de doctorat "rămasă în analele matematicei", în tot timpul acesta devenind din ce în ce mai închis în sine şi tentat de a compensa acea izolare existenţială prin mobilizarea unei dîrzenii a voinţei, centrată pe cultivarea frenetică a propriilor forţe intelectuale şi fizice. Fiul unor emigranţi polonezi, alunecati pe scocul schizofreniei dintre practica unui conformism al asimilării la mediul american şi mocnirile resentimentare, Ted Kaczynski nu a putut el însuşi, în nici un fel, găsi drumul dialogului autentic, fiind treptat cotropit de aversiunile insuportabile şi divergenţele mînioase (şi în acelasi timp mute) faţă de mediul intelectual şi mentalitatea dominantă, culminînd în refuzul, cu descărcare violentă, al acceptării condiţionării socio-tehnologice a epocii.
Ted Kaczynski consideră că revolutia industrială occidentală a fost şi este opacă atît faţă de natura nealterată, cît şi faţă de capacitatea de autonomie autentică a fiinţei umane. Sistemul tehnologic creat de această revoluţie industrială dezvoltă o dinamică intrinsecă distructivă implacabilă, care nu poate fi întîmpinată decît printr-o contrarevoluţie antitehnologică. Numai că scepticismul radical al lui Ted Kaczynski îl determină să nu mizeze nici pe cîştigarea treptată a unei adeziuni colective şi nici pe cooperarea cu stînga politică sau mişcarea ecologică.

La 26 mai 1978, o bombă artizanală camuflată într-un colet, de mărimea unui pantof, adresată profesorului Cris Buckley, explodează în clădirea unui institut tehnologic universitar, rănindu-l numai uşor pe un ofiter de poliţie care tocmai îl despacheta; la 9 mai 1979, o cutie cu trabucuri abandonată într-o cameră de studiu explodează în acelaşi institut, din nou fără a răni pe cineva în mod serios; la 15 noiembrie 1979, în cala unui avion ale unei linii de transport un colet explodează înfundat, inundînd cu fum avionul. Bomba eşuată a produs numai uşoare tulburări respiratorii, dar şi o aterizare precipitată periculoasă; în iunie 1980, un colet în care era împachetată o carte este deschis de preşedintele companiei United Airlines. Rezultatul: "un fragment de ţeavă galvanizată îi sfîrtecă soldul, altul face o gaură în tavan, aşchii de lemn i se înfig dureros în pielea feţii şi în mîini"; a patra bombă trimisă poartă şi o semnătură pe o plăcuţă de metal cu initialele F.C. Mai tîrziu, scriindu-i unui ziar, Ted Kaczynski a explicat semnificaţia: "Freedom Club" ("Clubul Libertăţii"); un nou atentat, din 5 mai 1982, i-a provocat secretarei unui profesor universitar răniri grave; a urmat bomba plasată la Universitatea Berkeley care "i-a făcut ferfeniţă mîna stîngă a profesorului Diogene Angelakos de la Universitatea Berkeley".

Despre aceste atentate şi pregătirea lor s-au găsit referiri precise în jurnalul personal al lui Ted Kaczynski ridicat cînd a fost arestat. Inclusiv despre nemulţumirea lui pentru "slaba calitate" a bombelor pe care le manufacturase şi expediase. Au urmat, probabil şi din cauza aceasta, trei ani de abstinenţă a terorismului lui Ted Kaczynski. Şi, pe urmă, în 15 mai 1985, tot la Universitatea Berkeley, este pusă o bombă a cărei explozie i-a lovit braţul stîng şi i-a retezat degetele unui student care era căpitan de aviaşie şi pilot talentat pe punctul de a fi recrutat de NASA. Plan zădărnicit, aşa că după terminare studiilor el s-a dedicat carierei universitare. "În sfîrşit o reuşită după nenumăratele eşecuri menţionate în aceste note", scria Ted Kaczynski în jurnalul său. Căci el nu stătuse degeaba, ci îşi perfecţionase şi întărise pachetele-bombă. Pe 8 mai 1985, a expediat un asemenea exemplar pe adresa companiei aeriene Boeing. Pachetul a zăcut mai mult de o lună în mesageria companiei. Pînă la urmă a fost remarcat de un funcţionar căruia i s-a părut suspect. A fost controlat cu raze X, s-a văzut că e vorba de o bombă şi fiind cu multiple precauţii dezamorsată s-a constatat că era "foarte puternică şi extrem de bine făcută... şi ar fi ucis pe oricine se afla pe o rază de 20-30 de picioare". În noiembrie 1985, o bombă trimisă prin postă unui important profesor de la Universitatea din Michigan îi cauzează acestuia o cvasi pierdere a auzului; în 11 decembrie 1985, Hugh Scrutton, proprietarul unui mic magazin de închiriat computere este ucis de o bombă trimisă de Ted Kaczynski; în 20 februarie 1987, o bombă aproape identică pusă în parcarea din spatele altui magazin de computere îi produce proprietarului acestuia răniri multiple şi paralizarea mîinii stîngi. A urmat o pauză de şapte ani şi apoi, în 1993, două atacuri. Primului i-a căzut victimă celebrul genetician Charles Joseph Epstein care a fost grav rănit. Salvat printr-o complicată intervenţie chirurgicală, a pierdut trei degete de la o mînă. Al doilea atac s-a soldat, pentru profesorul de la Yale University, cu leziuni serioase la plămîni şi la piciorul drept, fracturi de brate şi pierderea a două degete; în decembrie 1994, omul de afaceri Tom Mosser a fost hăcuit de o bombă trimisă de Ted Kaczynski; în 24 aprilie 1995, un efect mortal tot atît de groaznic l-a avut o bombă a lui Ted Kaczynski asupra lui Gilbert Murray, preşedintele Asociaţiei Forestiere din California.

În tot timpul acesta, FBI-ul bîjbîise din ce în ce mai alarmat în căutarea unui atentator în serie al cărui profil rămăsese multă vreme tot atît de enigmatic precum şi mobilurile sale. Ovidiu Hurduzeu reînsufleţeşte peripeţiile psihologice, impasurile culturale, logice şi imaginative prin care au trecut vînătorii, dar în paralel şi orizontul afectiv, perceptiv şi de concepţie asupra lumii al acelei "fiare" pînă la urmă "capturate". Ajuns să dea socoteală societăţii detestate Ted Kaczynski îşi doreste o răfuială generală la lumina zilei după cea picurată cu sînge din întuneric, dar nici aici zidurile duşmănite nu pot fi dărîmate, ci par a avea rezistenţa în veci elastică. Cît despre justiţie ea nu se poate sustrage perplexităţii. Ea îi "fură show-ul", dar în schimb, cum necum, îl salvează de la condamnarea la moarte. Sîntem încă departe de 11 Septembrie 2001 şi urmările !...

În privinţa doctrinei lui Ted Kaczynski, cartea lui Ovidiu Hurduzeu cuprinde şi un amplu manifest pe care acesta îl trimite în iunie 1995, din ascunzătoarea sa, ziarelor New York Times, Washington Post şi Penthouse Magazine sub titlul: "Societatea industrială şi viitorul ei". Este vorba de un eseu apologetic al lui Unabomber, susţinut de analiză istorică, antropologică, social-politică, în raport cu distructivitatea sistemului industrial-tehnologic şi imposibilitatea reformării lui, precum şi problema libertăţii în cadrul societăţii industriale. Este criticată şi acţiunea şi influenta crescîndă a mişcărilor de stînga făţişe sau criptice. Ted Kaczynski vorbeşte de "robia la care sistemul industrial supune specia umană", nu vede altă soluţie în afară de revoluţie, a cărei pregătire o preconizează, precizînd că aceasta "fie că va recurge sau nu la violenţa fizică, e sigur că nu va fi o revolutie politică". Ea va ţinti tehnologia şi economia, nicidecum sfera politicului. Singurul scop de care trebuie să fie însufleţit noul revoluţionar este distrugerea sistemului industrial.

Ovidiu Hurduzeu şi-a scris această carte plonjînd în drama unei vieţi periclitate şi primejdioase în acelaşi timp, iscată la intersecţia dintre existenţa exacerbată a unei minţi de excepţie, însă fără darul transcenderii, pe de o parte, şi una dintre provocările majore ale timpului, cu întrebările şi patologiile lui, pe de altă parte, dar sondînd adîncurile acelei drame, s-a ridicat mereu la suprafaţă pentru a expune rezultatele imersiunii la lumina analizei şi a sintezei filozofice. "Nu aş fi scris niciodată o carte despre «cazul Unabomber» dacă Ted Kaczynski ar fi fost doar un Jack Spintecătorul al timpurilor postmoderne. A reduce «cazul Unabomber» la aspectele sale senzaţionale şi patologice ar fi o dovadă de miopie intelectuală şi neînţelegere a unor evenimente contemporane majore. Viaţa lui Ted Kaczynski, ideile şi actele sale teroriste au o legătură directă cu istoria postbelică a Statelor Unite şi a Occidentului în general. Nu se poate discuta cu seriozitate despre Unabomber eludînd contextul social-politic al anilor 50-60 din Occident, revoluăţia tehnologică şi consecinţele ei, trecerea de la capitalismul tradiţional al «eticii protestante» la hedonismul societăţii de consum" (Unabomber, p. 96).

Ted Kaczynski este ca şi obsedat de postulatul, nostalgia, impulsul, ai zice organic, spre o autonomie individuală, cu convingerea că ea este subminată pînă la anulare de către sistemul tehnologic.

Ovidiu Hurduzeu în cartea sa Sclavii Fericiţi, observă că "Societatea postindustrială nu suportă alteritatea întrucît o consideră neintegrabilă. A fi în spaţiul tehnologic înseamnă, pur şi simplu a fi integrat. «Integrarea» nu tolerează libertatea".

Dar, în acelaşi timp, Ovidiu Hurduzeu reţine că Ted Kaczynski, adversarul total al acelui sistem refractar la alteritate, de fapt se comportă adialogic, îl pedepseşte pe "celălalt" fără a-l vedea, "a evitat cu grijă confruntarea faţă la faţă", e un justitiar mut şi impenetrabil.

"Ca şi tehnologia pe care o urăşte, Ted Kaczynski nu se raportează la fiinţe umane vii" (Unabomber, p. 390).

Aş spune şi că, după ce, aşa cum arată Ovidiu Hurduzeu, revoluţia preconizată de Ted Kaczynski este "în primul rînd un act distructiv", deci nicidecum un act inspirat de un model istoric concret sau de un program socio-politic, idealul postulat de Ted Kaczynski "din motive strategice", "natura sălbatică" (T.K.) suferă la el de aceeaşi inadecvare la relaţia comprehensivă cu lumea înconjurătoare. Aceasta este o altă faţă a tragediei lui Ted Kaczynski. Căci dacă el iubeşte ceva aceasta este viaţa în mijlocul naturii pe cît mai este posibil nealterate şi nesubjugate de om. Nu putem desigur reconstitui simţămintele lui faţă de natura încă virgină. Dar, din felul cum sînt exprimate de el însuşi, ele sînt foarte îndepărtate, de pildă, de cele care se oglindesc în lirica noastră populară sau în opera lui Mihail Sadoveanu. Şi nu este numai o deosebire de grad, ci de substanţă. Poate că se manifestă aici şi subdezvoltarea sau blocarea conştiinţei şi experienţei religioase la Ted Kaczynski, o debilitare a simţului sacrului. "Natura sălbatică" la care vibrează Ted Kaczynski s-ar putea să îi dăruiască o mirare şi admirare a puterilor care lucrează şi se înfăţişează în lumea vegetală şi animală, dar circumscrise luptei "oarbe" pentru perpetuare şi supravieţuire a speciilor. Marea tradiţie a unei viziuni transimanente asupra naturii (care şi semantic te duce la misterul "naşterii"), prezente de pildă în gîndirea sfîntului Augustin, că natura e o carte în care poţi citi ceva din voinţa lui Dumnezeu, reluată şi adîncită de Cusanus: "Dei potentia creativa not sit evacuata in ipsis" ("Puterea creatoare a lui Dumnezeu nu se termină în creaţia Lui"), îşi are o bogată şi diversificată succesiune în filozofia occidentală şi pînă la vîrfurile ştiinţei moderne. Nu sînt semne că Ted Kaczynski s-ar fi putut încerca în citirea voinţei divine în sau dincolo de natură. C.S. Lewis spunea: "Însăşi noţiunea de natură este una la care am ajuns numai revendicînd un fel de statut supranatural pentru noi înşine (C.S. Lewis, Undeceptions-Essays on Theologie and Etics, London 1971, p. 7). Iar Nikolai Berdeaev, meditînd relaţia dinspre supranatural spre natural, scria cu avînt ortodox: "Supranaturalul este, simplu spus, naturalul pe un plan superior şi de însemnătate supremă" (N. Berdeaev, Spirituality and the spiritual Spirit, p. 37-38). Pentru Unabomber restabilirea "naturii sălbatice" de după înlăturarea Sistemului Tehnologic ne va aduce libertatea. Iar libertatea înseamnă putere: "Prin «libertate» înţelegem posibilitatea de a exercita procesul de putere prin urmărirea unor ţeluri reale ..... fără a fi stînjeniţi, manipulaţi sau supravegheaţi, mai ales de o mare organizaţie" (Manifest – art. 93). Ted Kaczynski este de părere că fiinţele umane "simt nevoia (probabil de ordin biologic)" de ceva pe care îl numeşte "proces de putere". Chiar dacă el precizează că această putere nu înseamnă controlarea altor oameni nu e mai puţin adevărat că o intenţie fundamentală a ştiinţei şi tehnologiei a fost controlarea "naturii sălbatice" (şi la nevoie şi a oamenilor) pînă la recordurile tehnice contemporane a căror exaltare după părerea lui Gabriel Marcel "merge mînă în mînă cu slăbirea sau istovirea sentimentului sacrului" (Gabriel Marcel, Les hommes contre l’humain", Paris 1953, p. 61). De altfel istoria tragediei lui Ted Kaczynski conţine şi frămîntările şi frustrările lui în legătură cu imperfecţiunile tehnice şi randamentul bombelor sale. Nu numai aici, revoltatul împotriva domniei absolute a tehnologiei se apleca foarte adînc în faţa ei.  

H. Bergson spunea "La mecanique demande une mistique".

Postfaţa lui Mircea Platon este intitulată: "Teroristul ca «sfînt» gnostic".

Între Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu, doi exponenţi de puternică originalitate ai culturii actuale româneşti, din interior şi din exterior, există fecunde afinităţi elective. Iar dincolo de invitaţia lui Ovidiu Hurduzeu de a-i scrie o postfaţă la cartea lui, Mircea Platon mărturiseşte şi un imbold interior destul de acut (nici acesta exterior amintitelor afinităţi): "Motivul e lipsa de spirit critic şi autocritic a stîngii româneşti" (p. 391). Nu e chiar rău că în Ţara noastră, în ciuda veşnicelor mimetisme, controversa stînga-dreapta (am citit odată declaraţia făcută în perioada interbelică de un om politic care respingea o asemenea strictă sau abruptă demarcaţie spaţială aplicată omului politic, în calitate de fiinţă umană integrală, spunînd: "doar nu vreţi să insinuaţi că am suferi de hemiplegie?") posedă, pe lîngă inevitabile similitudini cîteva caracteristici, aş zice foarte aparte. Unele dintre ele nu ţin numai de fizionomia generală a acestui răstimp românesc, ci şi de configuraţia specială şi conţinutul unei confruntări nu numai interpretative, ci şi, potenţial, creatoare, întru depăşirea răstimpului. O asemenea caracteristică inconfundabilă în concertul european o constituie ponderea inedită şi de o remarcabilă altitudine calitativă reprezentată în spaţiul românesc de o generaţie tînără de scriitori, filozofi, teologi, oameni ai disciplinelor umanistice şi ştiinţifice, care, cu francheţe şi soliditate argumentativă au ales calea unui nonconformism conservator-personalist, cu tot ce înseamnă aceasta pentru reînviorarea, în condiţiile lumii actuale, a unor valenţe creştine şi naţionale.

Nu voi insista asupra elementului de excepţie reprezentat de acest învolt reviriment conservator juvenil în peisajul postmodernismului tîrziu. Şi nici asupra şanselor unei autenticităţi în care specificul s-ar putea întîlni cu universalul. Mircea Platon face parte cu sagacitate, artă şi dăruire din această avangardă antifuturistă a conservatorismului românesc. Citat: "Departe însă de a fi originală, stînga românească nu face decît să copieze în mod incompetent alonja somniferă a modelului ei occidental" (p. 392). Şi aici Mircea Platon face două observaţii pertinente. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea stînga occidentală avea un obiect al programului şi al deservirii: proletariatul. Odată cu ştergerea conturilor sale de clasă şi îmburghezirea proletariatului occidental, stînga a trebuit să-şi găsească alte categorii-ţinte. În afară de zonele paupere al lumii a treia şi de cele bîntuite de sechelele comunismului în Europa de Est, stînga aceasta şi-a căutat noul adresant în minorităţile rasiale, sexuale, dezavantajate economic precum şi în complexul mediatico-universitar occidental. "Aceasta face ca, astăzi, stînga să fie baricadată în universităţi" (p. 393). Stînga aceasta şi discursul ei, ca şi consecinţele îi sînt bine cunoscute lui Mircea Platon din directă şi actuală experienţă. Privind spre Patrie, Mircea Platon scrie: "Gîndind global şi acţionînd local, stînga românească (nu vorbesc aici despre partide, ci despre nuclee de energii intelectuale) e şi ea mărginită la discurs, după modelul suratelor occidentale" (p. 393). Şi găseşte că acest tip de stîngă "e mai puţin un mod de a schimba lumea, cu riscurile aferente, şi mai mult un mod de a te închide în propria odaie pentru a te deconstrui privat cu Derrida şi cu Foucault" (p. 393).

Cît despre Ted Kaczynski ar putea fi privit şi el ca un produs hibrid şi paradox (dar şi exploziv) al acelei stîngi de data aceasta universitar-americane, cu ruperea ei de realitate şi dezorientările istorice, cu adaosul insolit că în final el "a fost pus la index nu pentru crimele sale, ci pentru opiniile sale îndreptate împotriva elitelor de stînga".

Mircea Platon reţine ambivalenţele de gîndire şi acţiune ale lui Ted Kaczynski care perpetuează eroarea tehnologică prin aceea că luptă adoptînd însă armele adversarului pentru o iesire din sistemul acestuia şi astfel lupta devine de fapt iluzorie. E un prizonier al modernităţii în lupta lui pentru regăsirea arhaicei "naturi sălbatice".                     

Citind această postfaţă întîlnesc spiritul multora din propriile mele reacţii la tragedia, aş zice la păcatul autodestructiv pentru Ted Kaczynski. În treacăt fie spus, ateismul lui Ted Kaczynski, nemilitant dar insurmontabil, odată mărturisit chiar cu o undă de regret pentru lipsa de forţă interioară pe care o implică, cred că nu poate fi desprins de dramă de la început pînă la capăt. Impresionantă, indiferent de eclipsa de Dumnezeu, este absenţa oricărei urme nu de religie, pur şi simplu a paradigmei creştine la un emigrant polonez (e adevărat că el afirmă că şi părinţii lui erau atei, dar nu fratele). De aici probabil prezenţa centrală la el a urii trăită spontan şi ridicată, din cînd în cînd, la rangul unui fel de principiu justificativ. Mircea Platon se opreşte şi el asupra "dublei dezrădăcinări", a lui Ted Kaczynski ca urmare a dorinţei de adaptare şi asimilare a unei familii de imigranţi, dar şi a orientării unei părţi din mediul american propriu-zis. Însingurarea funciară a lui Ted Kaczynski (iar ateismul e o supremă formă de însingurare) o vede Mircea Platon oricum ca pe o consecinţă a hiper-rationalizării omului sistemului tehnologic pînă la căderea în iraţional. Privirea finală a postfeţei lui Mircea Platon se opreşte asupra suferinţei reale care a întunecat viaţa lui Ted Kaczynski sub "invazia tehnologiei", dar şi a refuzului său de a şi-o asuma. Răspunsul ales de Ted Kaczynski a fost revolta omului modern care a pierdut sensul ascezei. Şi mă bucur să citez încheierea, nu numai frumoasă, a lui Mircea Platon: "Drama seculară sau liturgică e centrată pe o prezenţă, pe prezenţa zeului şi a eroului sau sfîntului... Calendarul liturgic e profund antimodern şi profund subversiv la adresa (comuni/)consumismului şi abundenţei preambalate. Terorismul e o formă de a răspunde morţii cu moarte. Dar numai alături de Hristos se poate – «cu moartea pre moarte călcînd» – învia. Restul e publicitate".

Nicolae Stroescu Stînişoară, München, 9 martie, 2008

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!