Laşul şi licheaua

În zilele campaniei electorale pentru locale, Gabriel Liiceanu a revenit cu un scurt excurs despre lichele, amintind publicului de "Apelul" său din 1989. Nu voi comenta în nici un fel comportamentul şi atitudinea civică pe care domnul Liiceanu le-a arătat în această perioadă şi nu voi face mai mult de o trimitere la acuzele aduse de Paul Goma. Ceea ce mă interesează acum este "licheaua eternă" (aşa cum o denumeşte domnia sa) – licheaua perenă românească i-aş zice eu –, căci ea pare uneori să fie indisolubil ataşată spaţiului nostru moral. Deseori s-a vorbit despre "trădarea la români" – şi s-a plecat de la atât de puţin românul Burebista, trecând prin agitatele secole al XIV-lea şi al XV-lea cu acei poate mai puţin cunoscuţi Vlad Uzurpatorul şi Radu cel Frumos (ca să nu mai pomenim de Petru Aron), pentru a ajunge la binecunoscutul episod al morţii lui Mihai Viteazul. Şi după ce am reuşit să ne transformăm în martiri ctitorii – precum Brâncoveanu, ne-am dat definitiv în petic în timpul regimului fanariot, unde lichelismul a căpătat valenţe hiperbolice. Uciderea lui Tudor Vladimirescu, trădat – cum altfel? – a pus capăt perioadei. Cât chin pentru naţionaliştii secolului al XIX-lea să creeze o ţară din mehlemul fanariot! Cât de greu a fost, ce piedici au avut de trecut, într-o sociatate, devenită, pe alocuri o latrină morală, ne arată comediile lui Caragiale. Am putea spune că de lucrurile grave şi fără speranţă de îndreptare nu mai poţi face altceva, decât să râzi – aşa a făcut şi dramaturgul nostru, până a obosit şi a plecat din ţara în care "duhoarea" devenise "prea mare", într-o ţară normală – civilizata Germanie imperială.

Cu regret trebuie să observăm că nu putem arunca vina lichelismului nostru doar pe comunism. Că atunci a fost exacerbat, asta este altceva. Poate că de vină or fi lotrii cu care (aşa cum susţin unii istorici unguri "obiectivi") Traian ar fi umplut Dacia, sau poate este doar inerenta condiţie umană. Din păcate trebuie să recunoaştem că lichelismul, la noi, s-a manifestat, mult prea mult, în rândurile elitelor. Că este aşa o demonstrează şi faptul că a fost nevoie de un rege german ca să facă ordine în România secolului al XIX-lea – şi câte a mai avut de îndurat pentru atitudinea sa intransigentă. Dacă nu a reuşit să eradice "duhoarea" care l-a îndepărtat pe Caragiale, măcar a creat în vârful statului un bastion de corectitudine şi moralitate, care s-a menţinut şi în timpul urmaşului său. Războiul, dispariţia Partidului Conservator ca urmare a reformei agrare, alegerile bazate pe votul universal (pentru bărbaţi), dar mai ales venirea pe tron a primului "rege român" (aşa cum îl caracteriza Carol I pe tânărul prinţ, pentru că nu se ţinea de cuvânt şi întârzia la întâlniri) – Carol al II-lea au scufundat iarăşi ţara în mocirla din care părea că iese. Când peste acestea au venit rapturile teritoriale din vara anului 1940 şi războiul – pierdut, scena era deja pregătită pentru actul final al dramei care avea să zdrobească un popor. Comunismul, cu teribilele sale crime i-a dat lovitura de graţie. De ce să ne mirăm că în zilele noastre lichelele sunt la putere, atâta vreme cât au condus şi s-au perpetuat în ultimele şapte decenii?

Mulţi am fost păcăliţi în decembrie 1989 (şi domnul Liiceanu între alţii) când au văzut atunci explozia de curaj a tinerilor (care l-a îndemnat probabil să scrie respectivul "Apel către lichele"). S-a crezut atunci că începe o revoluţie morală şi lichelele au stat ascunse – nu datorită "Apelului" făcut lor de domnul Liiceanu, ci datorită dispreţului de moarte al unei generaţii care a fost gata să se sacrifice. Dar revoluţia s-a încheiat la 20 mai, iar epilogul său a fost la 13-15 iunie. Primele alegeri libere postcomuniste au consfinţit victoria lichelelor asupra celor care făcuseră Revoluţia (câtă a fost ea): chiar dacă nu au adus, decât într-o măsură moderată, lichelele la putere, alegerile au demonstrat că este mai uşor să înlocuieşti două lichele cu alte câteva mii decât să scapi de întregul sistem, atât de bine consolidat după 1945. Lichelele au înţeles extrem de bine ce a însemnat Duminica Orbului – anume că Restauraţia lor era posibilă şi chiar probabilă. Trebuia doar un singur ingredient – tupeul – pe care acestea îl aveau din plin.

Asta au înţeles cu disperare şi tinerii – de aici încercarea de a repeta revoluţia, la 13 iunie – şi poate că ar fi reuşit, dacă sistemul bine închegat al lichelelor nu ar fi apelat la aliaţii de nădejde, cei fără de care nu ar fi fost şi nu ar fi capabile să existe: marea masă tăcută, formată din micile lichele şi cei prea laşi să ia atitudine. Aceştia, care au stat în faţa televizoarelor în decembrie 1989, sperând în căderea "dictatorului", primii din oportunism, iar ceilalţi din bune intenţii, pe care însă nu aveau curajul să le exprime, au fost cei care şi-au impus punctul de vedere la 20 mai 1990. Această masă tăcută şi-a făcut auzită atunci "vocea". Şi vocea aceasta cerea "ordine". Cei care, din laşitate nu au ieşit în stradă să lupte pentru un obiectiv dorit, cei care erau mulţumiţi să scape de Ceauşescu şi să rămână într-un comunism "cu faţă umană", găsiseră, în sfârşit, modalitatea, nepericuloasă, de a ieşi în faţă: votul. Ei sunt cei care au avut neruşinarea să spună tinerilor care luptaseră: "mulţumim că v-aţi sacrificat pentru noi, acum daţi-vă la o parte!" Şi toţi aceştia au decis, că singurii care întrupau şi puteau impune ordinea erau tovarăşul Ion Iliescu şi echipa lui. Iar când tinerii au încercat să-şi recupereze revoluţia furată la 20 mai de marea masă laşă, reacţia acesteia a fost pe măsură: să ne amintim de persoanele de felurite vârste, care băgaseră capul la cutie în decembrie 1989, dar care la 14 iunie 1990 îi ovaţionau pe mineri în stradă. 14 iunie 1990 a arătat foarte clar diferenţele dintre cei care protestaseră în 1977 în Valea Jiului şi în 1987 la Braşov şi tinerii din 1989: era diferenţa între cei care ieşiseră în stradă mai ales pentru că îşi simţeau stomacul ameninţat şi cei care deciseseră să moară pentru o idee. Altfel nu putem explica cum (trecând peste epurările făcute de regim după 1977 în sectorul minier şi înlocuirile de personal - cu securişti) minerii s-au lăsat manipulaţi în 1990 să spargă capetele celor care nu mai voiau să vadă în fruntea ţării un fost politruc şi echipa lui "de bine".

Problema României nu este deci licheaua (fie ea mare sau mică), ci laşul şi indiferentul, cei care, din frică sau pură comoditate lasă licheaua să se caţere. Poate că România are un procent considerabil mai mare de lichele faţă de alte state europene, dar cu siguranţă, procentul mare al celor care se fac că nu văd şi nu aud, care nu vor să se implice, este cel care determină lichelele să acţioneze cu atâta neruşinare. Nu lichelele sunt vinovate că au ajuns să conducă România, ci noi toţi ceilalţi care le-am permis şi sprijinit căţărarea către vârf, noi, cei care îi permitem primului miner al ţării ca şi aproape octogenar fiind, să facă jocurile în ţară. Cum să nu îşi permită el atunci să îl califice drept "lichea" pe chiar autorul "Apelului", numindu-l drept cel care "perturbă" (ce-i drept, nu cel mai important dintre perturbatori) "ordinea" în ţară – vechea ordine atât de scumpă comuniştilor de frunte ca tovărăşia sa. Este oare vinovat acest politruc care nu mai vrea să iasă odată la pensie şi să ne lase? Desigur. Dar mai vinovaţi suntem noi, că îl lăsăm să îşi facă încă mendrele în viaţa politică românească.

Mihail Albişteanu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!