Mărturia feminină creştină

Când i-am propus lui Claudiu Târziu realizarea unui medalion consacrat distinsei Doamne a suferinţei româneşti Aspazia Oţel Petrescu – pe numele său corect, Aspasia – aveam în vedere dimensiunea eroismului feminin din secolul XX, ca un pandant esenţial al celui masculin, din cadrul epopeii de luptă a naţiunii române împotriva bolşevismului. Pentru împlinirea acestui număr special, ţin să mulţumesc în mod deosebit Cameliei Corban pentru generozitatea şi suportul constant acordat, precum şi doamnei Aspazia Oţel Petrescu, pentru toate informaţiile puse cu amabilitate la dispoziţie.

Înainte de a aborda problematica mărturiei feminine creştine ca un aspect fundamental al rezistenţei României anticomuniste la iureşul sau tăvălugul comunismului ateu, se cuvine să fac câteva precizări metodologice extrem de importante. În primul rând, trebuie subliniat, ca o evidenţă istorică indeniabilă, că singura forţă care s-a opus efectiv comunismului, combătându-l la nivelul fundamentului său dogmatic, a fost Mişcarea Legionară ( a se vedea şirul maritirilor şi mucenicilor săi, plecând din perioada carlistă, trecând prin cea antonesciană şi culminând cu cea comunistă). A discuta astăzi despre Mişcarea Legionară este similar cu a-ţi atrage oprobiul public, cu a declanşa acel izvor nesecat de răutăţi, calomnii şi infamii la care este supusă singura mişcare “fondată teologal” (George Racoveanu), care a plătit cu sânge mărturisirea credinţei creştine. Un fapt istoric indelebil priveşte, aşadar, participarea covârşitoare a legionarismului la frontul permanent împotriva comunismului, distrugător de biserici şi profanator de credinţa creştină. În al doilea rând, plecând de la realitatea privitoare la aportul esenţial al Mişcării Legionare, în confruntarea cu bolşevismul, trebuie relevat rolul jucat în opera de reconstrucţie a naţiunii române, de şcoala de educaţie legionară – FDC (organizaţia de tineri legionari) şi CETĂŢUI (organizaţia tinerelor legionare), o şcoală a elitei, înglobând pe cei mai buni elevi ai tuturor claselor secundare şi liceale care urmau să se desăvârşească la nivelul cinstei, onoarei, credinţei. Lumea românească interbelică începea să piardă treptat aceste trăsături comportamentale şi atitudinale majore, intrând pe panta incorectitudinii, a minciunii şi a hoţiei, generate de politicianismul veros.

Doamna Aspazia Oţel Petrescu provine din această şcoală a educaţiei legionare, a nobleţei sufleteşti, a rectitudinii şi a mărturisirii neîncetate a lui Hristos. Profilul femeii legionare întrupat cu asupra de măsură de Domnia sa este unul al superbiei spirituale şi intelectuale. Aceste figuri exemplare ale rezistenţei anticomuniste constituie reperele primordiale la care suntem datori să ne raportăm mereu, în vederea singurei posibilităţi de primenire autentică a naţiunii române. Dacă ar fi să construim o tipologie a femeii legionare, am putea discuta de trei ipostaze fundamentale: tipul mucenicului, tipul martirului şi tipul sfântului, ca paradigme ale mărturisirii creştine.

Parcurgând memorialistica doamnei Aspazia Oţel Petrescu şi rememorând firul celor 14 ani de detenţie comunistă, de privaţiuni inimaginabile pentru orice minte sănătoasă, de chinuri şi suferinţe pentru idealul creştin al naţiunii române, putem afirma, fără nici o urmă de exagerare, că Domnia sa reliefează din plin tipul mucenicului, al pelerinului mistic care depune neîncetat mărturie despre Împărăţia lui Dumnezeu. De asemenea, Domnia sa încarnează, de asemenea, modelul martirului, contribuind, prin suferinţa enormă îndurată pe altarul credinţei, la refacerea legăturii dintre om şi Dumnezeu. Este o împlinire harică, o împreună lucrare la restabilirea punţii rupte brutal între Creator şi creatura sa, o repunere a ethosului pe făgaşul credinţei creştine. Prin modul de viaţă dus, atât înainte de detenţie, cât şi în perioada detenţiei sau postdetenţiei, Doamna Aspazia Oţel Petrescu ne propune modelul curăţiei absolute, pe linia fecundă a patristicii. De altfel, femeile legionare despre ale căror suferinţe se ştie mult prea puţin întrupează plenar această taxinomie sui generis. În fond, martirii temniţelor carlisto-antonesciano-comuniste sunt, prin excelenţă, mărturisitorii tradiţiei creştine.

Doamna Aspazia Oţel Petrescu, ca promotoare neîncetată a idealului creştin şi naţional, deopotrivă, întruchipează toate calităţile femeii legionare: bunătate, gingăşie, delicateţe, nobleţe, distincţie, probitate morală şi intelectuală, toate altoite pe dimensiunea eroismului salvator. Domnia sa reiterează traseul unei şcoli a discernământului, a bunei măsuri şi a bunului echilibru, a tăriei de caracter, probată în nenumărate situaţii existenţiale. Dacă proba curajului şi a onestităţii a fost împlinită ab initio, prin participarea efectivă în focul luptei, proba credinţei şi a mărturisirii sale a fost realizată în spaţiul recluzionar, în care redescoperirea fiinţei a constituit o mai bună posibilitate de racordare la fluxul divin. Practica misticii religioase a fost exemplificată preeminent în temniţa comunistă, unde s-au declanşat energii nebănuite ale creativităţii divine. Tot aici, au fost făcute şi celelalte probe ale bunătăţii, altruismului, ajutorării tuturor semenilor, indiferent de opţiunea lor politică, ceea ce nu se poate spune despre răspunsul unora dintre nelegionari.

Recunoaşterea acestor jertfe, dovezi peremptori ale sfinţeniei aduse de femeile legionare, ar trebui să devină o prioritate atât pentru agenda autorităţilor laice, cât şi pentru cea a Bisericii pentru care au acceptat această suferinţă. De aceea, ierarhia Bisericii Ortodoxe Române ar trebui să fie profund onorată de aceste modele ale martiriului feminin, să treacă la o canonizare a lor, pentru dreapta cinstire a Ecclesiei şi a misiunii lor harismatice. Frica, teama şi reaua-voinţă trebuie să dispară pentru a face loc unei binemeritate recunoaşteri. Modestia acestor martiri ai Bisericii creştine nu împiedică autoritatea ecleziastică să procedeze la măsurile de îndreptare a situaţiei, prin actele de canonizare şi sfinţenie a mucenicilor din temniţele carlisto-antonesciano-comuniste. Poate că primii martiri din secolul XX care merită a fi canonizaţi de BOR, pentru jertfa lor cuminecătoare, într-un context în care creştinismul european era grav ameninţat de hoardele satanice, sunt Ionel Moţa şi Vasile Marin, urmând exemplul salutar al Papei Ioan Paul al II-lea, care a canonizat câteva sute de preoţi şi de martiri morţi pe altarul lui Hristos în războiul civil din Spania. Canonizarea sfinţilor şi martirilor români din secolul XX ar reprezenta un act firesc de reparaţie faţă de memoria lor şi o recunoaştere din partea Bisericii Ortodoxe Române a jertfei lor pentru credinţa creştină.

Cunoscând asemenea personalităţi ale rezistenţei anticomuniste, precum dinstinsa Doamna Aspazia Oţel Petrescu, este imposibil să nu îţi marcheze într-un anumit fel modul de viaţă, să nu te determine să te întrebi cu privire la rosturile majore ale omului pe acest pămînt, la rânduiala pe care acesta trebuie s-o împlinească. Prezenţa lor în mijlocul nostru, chiar dacă se împuţinează, pe zi ce trece, din cauza vârstei înaintate, constituie o autentică lecţie de viaţă. Nu există nici un motiv pentru a scuza ignoranţa. Aceşti martiri există şi, de aceea, avem datoria de a-i cunoaşte, de a înţelege mesajul lor mărturisitor şi de a-l duce mai departe. A vorbi denigrator despre asemenea martiri, indiferent că marea lor majoritate au reprezentat Mişcarea Legionară, este o dovadă strigătoare la cer de neomenie, de ticăloşie şi abjecţie umană pe care nu ştiu cum cei în cauză le pot justifica la Judecata de Apoi.

Constantin Mihai

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!