“Uciderea” ideologică a naţiunilor

Popoarele europene sunt o invenţie a intelectualilor din secolul XIX, este concluzia susţinută de istoricul american P.J. Geary într-o carte adresată unei audienţe generale şi nu cercetătorilor: Mitul Naţiunilor  (Ed. Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2007). De ce cartea nu este adresată şi cercetătorilor, vom vedea îndată.

Avem o problemă: naţiunea

De la o vreme se conturează din ce în ce mai clar un curent care propune reanalizarea procesului de etnogeneză. Fireşte că subscriu acestui demers atâta vreme cât presupune integrarea în aria cercetării a rezultelor arheologice, etnologice, sociologice, publicării unor vechi surse documentare etc. din ultima vreme şi renunţarea la un şablon  ideologic accentuat mai ales în perioada comunistă.

 Dar se pare că sunt unii care propun de-a dreptul, renunţarea la studiul formării popoarelor pe motiv că acestea nu există. Pare incredibil, dar acesta este subiectul cărţii americanului P.J. Geary, care l-a fascinat atât de mult pe istoricul Al. Madgearu încât l-a tradus şi l-a prezentat publicului românesc – nu doar ca o carte de referinţă sub raport ştiinţific, dar şi de care istoricii români ar trebui să ţină seama. Fireşte că vom ţine seama  ca de bomba de la Hiroshima. O astfel de carte nu se poate uita. Geary calcă doar cu stângul. Rezultatul este o carte mai degrabă ideologică şi mai puţin ştiinţifică iar aceasta reiese din stilul de abordare, metoda de cercetare, argumentaţie.

Stilul lozincă -” Naţionalismul făureşte naţiunea”

 Cartea lui Geary nu porneşte de la o problemă, în cazul acesta etnogeneza popoarelor Europei Occidentale, ca în final să ajungă la o concluzie aşa cum prevăd etapele unei cercetări ci porneşte de la o concluzie (expusă în capitolul I)  pe care încearcă să o demonstreze de-a lungul a patru capitole minuscule şi care  se rezumă la următoarele:

Popoarele au fost inventate de intelectuali, târziu, prin secolul XIX, ca urmare a influenţei romantismului. Idee pe care o repetă şi sub forma “poporul este o creaţie intelectuală” (p. 95).

“Naţionalismul făureşte naţiunea” (p. 46)

Naţionalismul se identifică cu naţiunea.

“Cercetarea istorică şi naţionalismul au devenit unul şi acelaşi lucru” (p. 59). In consecinţă toate atrocităţile săvârşite de naţionalism pe care le exemplifică  prin cele două războaie mondiale şi conflictul din Kosovo, sunt atribuite naţiunii. Prin ricoşeu, foloseşte ghilimele pentru toată istoriografia europeană pe care nu se sfieşte să o numească pseudo-ştiinţă, iar pe istorici îi acuză că au inventat poporul pe care îl studiau.

“Congruenţa dintre popoarele medievale-timpurii şi cele contemporane este un mit” (p. 66)

Toate aceste idei sunt repetate, accentuate, înflorite sub forma unui discurs vehement, în care pe fiecare pagină, un paragraf important e destinat beştelirii întregii istoriografii europene. Merge atât de departe încât îi acuză chiar şi pe antici de inventarea popoarelor menţionate în scrierile lor.

Drumul de la confuzie la concluzie

Primul pas cu stângul a fost teritoriul luat în studiu. Geary susţine că în studiul său  despre formarea naţiunilor medievale se referă doar la Europa Occidentală, ceea ce din punct de vedere ştiinţific este o eroare. Termenul de Europa de Vest a apărut abia în epoca Iluminismului (sec. XVIII). În Evul Mediu timpuriu Europa a fost unitară. Acest lucru l-a descoperit autorul pe parcurs de vreme ce pomeneşte destul de des şi despre Europa Centrală şi de Sud-Est.

Apoi foloseşte un artificiu derivat din multele definiţii date de-a lungul timpului termenului de popor, aşa încât autorul stabileşte două categorii: popoarele constituţionale (adică acelea care se supun aceleeaşi legi) şi popoarele naturale.  Prima categorie o exemplifică prin romani, cealaltă prin tot felul de gentes. Doar că această categorisire nu ţine, de vreme ce există atâtea inscripţii romane ce menţionează originea francă, dacă sau germanică a locuitorilor. Prin urmare, el identifică în mod greşit cetăţenia cu poporul.

Pe acelaşi principiu al prafului în ochi, confundă confederaţiile militare barbare cu poporul concluzionând repede că “popoarele barbare erau tot formaţiuni constituţional” (p. 90). Cu alte cuvinte se înţelege că toate popoarele de-a lungul timpului au fost constituţionale.

În al treilea rând, prin utilizarea unilaterală a unor categorii de surse istorice, doar a documentelor. Prin urmare, trece sub tăcere rezultatele arheologice care trebuie coroborate acolo unde este cazul cu documentele. Or, pentru teritorii întregi doar cercetările arheologice mai pot spune ce s-a întâmplat de-a lungul timpului. Eludarea surselor îl fac să emită afirmaţii de-a dreptul ciudate cum ar fi următoarea: “În Transilvania – o regiune fortificată de unguri în secolul al XI-lea, colonizată de saşi în secolul al XII, dominată de turci, de habsburgi şi de unguri, iar din 1920, parte a României –  dezbaterea asupra legitimităţii politice se exprimă în termenii istoriei secolului al IX-lea şi este purtată în parte de către istorici şi arheologici profesionişti” (p.34). Dar de cine poftea domnia-sa să fie purtată, de măcelari şi scafandri? El, care vorbeşte de naţiuni, nu este tot istoric?

Dar Geary nu este supărat doar pe istoricii şi arheologii profesionişti, ci pe întreaga comunitate internaţională care mai ia în serios principiul naţional, aşa că scrie cu superioritatea ignorantului următoarele: “La fel de stânjenitoare este disponibilitatea cu  care comunitatea internaţională, inclusiv societăţile pluraliste precum Statele Unite, acceptă premiza de bază că popoarele există ca fenomene obiective şi că simpla existenţă a acestuia îi dă dreptul la autoguvernare”. (p.40).

Metoda comparativă oferă istoricilor posibilitatea de a analiza fenomene, evenimente, popoare care au evoluat în aceeaşi perioadă istorică, în condiţii asemănătoare de mediu geografic, climatic etc. Geary însă compară popoarele europene din  secolele VI-VIII cu  zuluşii din sec.XVI-XIX, pe motiv că şi istoria zulusă a fost inventată de A. T. Bryant care, de fapt, a scris primul despre ei. După care conchide “Ambele versiuni ale istoriei zuluse trebuie să fie familiare europenilor” (p. 214). Nu domnule Geary, nu au de ce să ne fie familiare. Mai degrabă sunt familiare americanilor, atâta vreme cât ambele etnogeneze s-au petrecut în acelaşi interval cronologic, în ambele situaţii au fost implicaţi colonişti europeni posesori ai unei tehnici înaintate, în ambele situaţii au fost conflicte militare între aceştia şi băştinaşi, finalizate cu apariţia unor noi state. Singura deosebire era că popoarele analizate s-au aflat în tabere diferite. Unii aveau istoria, iar ceilalţi praful de puşcă.

Un răspuns istoric la o provocare ideologică

Ne-am întrebat, pe bună dreptate, dacă autorul cunoaşte problema despre care vorbeşte, dar din capitolul IV reiese că ştie foarte bine varianta oficial acceptată  privind etnogeneza popoarelor europene. O cunoaşte atât de bine încât i-a sesizat şi punctele forte. Astfel că, dacă romanii erau uşor de desfiinţat ca popor, de vreme ce reprezentau un conglomerat multietnic cu cetăţenie romană, totuşi acele gentes barbare veneau cu o încărcătură etnică bine precizată. În astfel de condiţii Geary se ocupă în capitolele anterioare de desfiinţarea etnicităţii acestora, considerându-i un amalgam, compus ad-hoc şi purtând nume mitologice date de nişte şefi militari sau de clanuri. Ba, mai mult, consideră că unele s-au format din chiar armatele care atacau pe romani. Prin urmare, în capul autorului nostru nu un popor trimite o armată la război, ci pur şi simplu o armată formează un popor: “Theodoric a căutat să transforme oastea sa barbară eterogenă şi mobilă într-un popor gotic stabil şi sedentar” ( p. 150). Comentariile sunt de prisos.

Aşa ajunge la concluzia că tot ce a rămas constant în istoria unui popor este numele, care dă impresia de continuitate, în realitate fiind o serie de discontinuităţi. De pildă, a fi got în vremea lui Cniva din secolul III era diferit de a fi got din Spania secolului VI. De unde ştie dumnealui? A trăit pe atunci?  Până una-alta dovedeşte că interpretează  realităţile istorice cu mentalitatea prezentului, încălcând un principiu elementar de cercetare conform căruia  procesele istorice trebuie analizate în contextul istoric în care au evoluat şi la nivelul  mentalităţii de atunci.

Ca să nu mai vorbim de lipsa de cultură religioasă a autorului care consideră “creştinismul o derivaţie a iudaismului” (p.104) sau că motivele persecuţiei creştinilor în imperiul roman au fost, de fapt, doar unul “exclusivitatea devoţiunii creştinilor către zeul lor” (p.130). Ori un istoric care se ocupă de o perioadă istorică trebuie să cunoască foarte bine religiile vremii dacă doreşte să înţeleagă mentalitatea timpului. Creştinismul trăieşte încă, ar fi putut să îl studieze.

Mult timp ne-am gândit dacă acest rebut apărut pe piaţă din lipsa de experienţa a unei edituri şi teribilismul unui istoric îndopat cu burse de documentare la Washington şi care  consideră că  “maniera în care autorul discută procesele de etnogeneză trebuie să fie luată în considerare de către istoricii români”  merită un răspuns.

Popoarele există dintotdeauna. Au fost menţionate de istoricii antici, medievişti, moderni. Au făcut obiectul unor studii istorice, arheologice, lingvistice, sociologice, etnografice etc. Este drept că poporul este dificil de studiat datorită faptului că e un sistem social deschis, în continuă transformare, un organism viu, dar care păstrează anumite frontiere culturale şi frontiere etnice (interdicţia unor popoare barbare de a se căsători cu romani, de pildă) . Un popor se naşte, evoluează de-a lungul unui timp şi poate dispare, prin asimilare, genocid, scădere demografică etc. Este adevărat că s-au făcut excese naţionaliste chiar şi în materie de istorie, dar regula a fost totuşi, păstrarea unei linii ştiinţifice. Dar nu se poate confunda poporul unui imperiu cu poporul unei naţiuni.

Naţionalismul nu poate fi confundat cu naţiunea din simplul motiv că naţiunile au existat şi înainte de apariţia foarte târzie a naţionalismului, formă patologică a patriotismului.

Ce s-ar fi întâmplat în mica Europă dacă, atunci când trei imperii au dispărut naţiunile nu erau destul de puternice încât să preia puterea? Am fi avut o Europă comunistă, în care categoriile profesionale şi cele sociale erau învrăjbite unele contra altora. Pentru că trebuie să facem o paranteză. O greşeală care se face în mod constant este aceea de a se afirma că popoarele oprimate au dus la căderea imperiilor. În realitate, nu popoarele, care în definitiv se obişnuiseră de veacuri să trăiască în imperii, au dus la subminarea imperiilor, ci cu totul altceva legat pe de o parte de tocirea în sine a mecanismelor imperiale (pe care nu e timpul să le analizăm aici), iar pe de altă parte de apariţia ideologiei revoluţionare, care a cuprins întreaga Europă în diverse forme, găsindu-şi o formă mai echilibrată în democraţie şi excesivă  în comunism, nazism şi fascism. Că a fost aşa o dovedeşte rezultatul primului război mondial, în urma căruia s-a format primul imperiu ideologic din lume, adică URSS. Ideologiei comuniste i s-au opus toate statele care au devenit state naţionale după 1918. Cel de-al al doilea război mondial a fost doar replica primului.

Prin urmare, a face responsabile naţiunile de cele două conflagraţii mondiale este nu doar o mare ignoranţă istorică, ci şi o interpretare cu urmări nefaste. Naţiunile europene au fost doar victimele unor ideologii inventate de intelectuali, de genul lui Geary, de acei liberi-cugetători şi nu de oamenii de ştiinţă. Intelectualii au inventat ideologiile, care însă ar fi rămas vorbă moartă dacă nu ar fi fost înşurubate în mecanismul secular al naţiunilor. Mai întîi al naţiunilor şi apoi imperiilor. Asta se pare că era regula. Pentru că nici o ideologie nu a sprijinit o naţiune, ci fie a ridicat-o  împotriva altora (nazismul), fie o pregătea pentru o comunitate mai largă (comunismul), fie o izola (fascismul).

Opinia noastră este că această carte care desfiinţează până şi ideea de naţiune şi de popor nu este altceva decât ecoul unei ideologii imperiale mai vechi. Toate imperiile şi-au pus problema naţiunilor din componenţa lor. Metodele deportării de populaţie, genocidului, aculturaţiei sunt mai vechi decât secolul XX. Dar în ziua de azi nu le mai poţi practica, nu e voie. Însă e voie să inventezi o nouă ideologie cu emblema “fără naţiuni” şi aşa cum şi alte ideologii au fost implementate (e drept mai cu armata şi teroarea) se poate aplica şi asta. De ce nu?

Dar cum ar arăta lumea fără naţiuni? Ce cultură ar avea? Ce limbă ar vorbi? Cum ar fi menţinută ordinea şi liniştea? Unde ar fi diversitatea şi culoarea lumii? Lumea fără naţiuni, în opinia mea,  ar fi un  stat totalitar, care s-ar ocupa de tot, ar fi domnia legii seci, a convenţiei artificiale, a unei lumi fără trecut.

Această carte ne revoltă mai ales că ştiu că cercetarea americană are rezultate luminoase, cercetătorii dispun de o bază documentară apreciabilă la nivel mondial, bibliotecile lor sunt invidiate de toată lumea ştiinţifică. Au fost publicate studii solide, exhaustiv documentate. Teoriile, opiniile şi chiar ipotezele promovate sunt din cele mai noi, interesante şi valoaroase sub raport ştiinţific. Din nefericire, nu este şi cazul cărţii de faţă al cărui autor face trimitere în final şi la alte lucrări care demontează ceea ce numeşte el “mitul naţiunilor”.

Dacă dacă totul e un mit atunci ofensiva bolşevică a ruşilor a fost doar un coşmar, dar şi visul american e o himeră.

Emilia Corbu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!