ROMÂNIA ÎN TRANZIŢIE: DE LA ORWELL LA HUXLEY

Hamlet: Ai desluşit ceva?

Horaţio: Foarte limpede, alteţă.

Hamlet: Cînd se vorbea de otravă?

Horaţio: L-am dibuit foarte bine.

Hamlet, III.ii[1]

Majoritatea românilor este convinsă că din momentul căderii regimului comunist, România a devenit o ţară liberă şi că eventualele crize apărute între timp se explică prin atrofierea discernămîntului provocată de îndelungata absenţă a exerciţiului libertăţii. Dar faptul că tensiunea anilor ’90 a fost înlocuită cu nepăsarea de astăzi pare să arate că sîntem, în prezent, încă şi mai departe de exercitarea responsabilă a libertăţii decît eram în urmă cu aproape douăzeci de ani. Cu alte cuvinte, deşi în decembrie ’89 am ieşit dintr-un univers concentraţionar, asta nu înseamnă că am devenit mai liberi decît fusesem înainte. Tot ce s-a schimbat a fost modalitatea de exercitare a unei puteri care, în esenţa ei, nu a renunţat la încercarea de a-l schimba pe om dinafara omului; această nouă manifestare a puterii este cu atît mai subtilă cu cît are o aparenţă mai binevoitoare. Dacă în ordinea descrisă în cărţile lui Orwell (1984 şi Ferma animalelor), ordine pe care Europa răsăriteană a trăit-o pînă în 1989, adevărul este vizibil tocmai pentru că este ascuns cu străşnicie şi protejat de nişte minciuni atît de grosolane, în universul huxleyan adevărul este ascuns tocmai prin felul în care este prezentat, la un loc cu alte adevăruri relative ori parţiale. Neil Postman a rezumat această diferenţă în pagini memorabile: "Desigur, nu Orwell a fost cel dintîi care ne-a arătat dezastrul spiritual produs de o tiranie. Ceea ce este valoros în opera lui constă în efortul de a arăta că nu are nici o importanţă care este ideologia gardienilor noştri. Porţile închisorii rămîn la fel de impenetrabile, supravegherea la fel de aspră, idolatrizarea stăpînilor tot atît de răspîndită. În schimb, ceea ce ne spune Huxley este că, într-o epocă avansată tehnologic, dezastrul spiritual va fi adus mai degrabă de un adversar cu o faţă zîmbitoare decît de unul al cărui chip inspiră suspiciune şi ură. În cadrul profeţiei huxleyene, Big Brother nu ne urmăreşte pentru că aşa îşi doreşte el: noi îl urmărim, fiindcă aşa dorim. Nu mai este nevoie de gardieni, de porţi sau de Ministere ale Adevărului. Atunci cînd o populaţie întreagă nu face altceva decît să se distreze prin emisiuni de divertisment, cînd viaţa culturală este redefinită ca un cerc nesfîrşit de distracţii, cînd discuţia publică serioasă devine un fel de gîngureală, cînd, în sfîrşit, un întreg popor devine un auditoriu şi întreaga lui preocupare publică un act de vodevil, atunci poporul respectiv se află sub o gravă ameninţare iar moartea culturii lui este cît se poate de probabilă" (N. Postman, Amusing Ourselves to Death, Penguin, 1986, pp. 155-156, subl. n.)

După cum rezuma Ovidiu Hurduzeu într-un eseu-manifest la care mă voi întoarce imediat, "în nici o epocă anterioară conformismul, banalitatea şi sterilitatea intelectuală nu au fost transformate în norme de gîndire şi conduită morală. Doar în epoca postmodernă ele fac legea în regat" ("Renaşterea conştiinţei critice şi a speranţei", Rost, nr. 59-60, 2008, p. 18. Amintesc că acest text împreună cu "Ce-a mai rămas de apărat?" de Mircea Platon, eseu apărut în acelaşi număr al revistei Rost, pp. 23-26, au fost publicate şi în revista Idei în dialog, nr. 40, 2008, pp. 26-29. Observaţia dlui O. Hurduzeu a fost de altfel imediat confirmată prin replica constituită de articolele lui Ioan Buduca şi H.-R. Patapievici, în nr. 41/2008 al revistei Idei în dialog, o replică în care spiritul înregimentării a atins apogeul în articolul lui Al. B. Duca din nr. 43/2008 al ID unde cititorilor li se serveşte o porţie consistentă de gîndire de lemn mîncată de cariile corectitudinii politice şi un soi de servilism care face transparentă în fiecare paragraf singura preocupare reală a autorului: "domnu’ Patapievici, am zis bine?")   

Concret, Postman ne spune că un popor care încetează să mai fie interesat de adevărurile lui şi de adevărurile omului, este condamnat la moarte. Dacă în ordinea represivă în care am trăit pînă în ’89, instinctul adevărului rămăsese treaz în noi tocmai din cauza eforturilor grosolane ale puterii de a-l extirpa, precum şi datorită ultimei generaţii de mărturisitori care continua să supravieţuiască, din ’89 încoace adevărul este ultimul lucru care contează deşi pare să fie în permanenţă accesibil oricui este interesat. Diferenţa esenţială între cele două lumi, afirmă Postman în prefaţa cărţii lui, constă în faptul că în timp ce "Orwell se temea că adevărul ne va fi ascuns, Huxley se temea că adevărul va fi înecat într-o mare de banalitate." "Lumea nouă" este cu adevărat "uimitoare" fiindcă în acest "loc rău" (sensul literal al termenului "distopie") nimeni nu mai este interesat de adevăr, două maxime hotărînd de la bun început neseriozitatea unei astfel de preocupări. Una, pragmatică chipurile, care susţine că "adevărul nu ţine de foame" şi o alta, cu valoare de dogmă în lumea pretins intelectuală, care declară irevocabil că "fiecare cu adevărul lui". În faţa acestor judecăţi implacabile, Adevărul nu poate decît să tacă.

Dar noi, cei care ştim şi vedem lucrurile acestea, nu sîntem Adevărul ci martori ai Adevărului; doar în măsura în care vom vorbi, vom rămîne în Adevăr, adică în Viaţă. Şi chiar dacă mărturisim într-o lume care obişnuieşte să îi ucidă pe mărturisitorii Adevărului, izolîndu-i cel mai adesea într-o "conspiraţie a tăcerii", după cum o sublinia Czelaw Milosz, noi nu trebuie să încetăm să mărturisim din dragoste pentru Cel care "aşa a iubit lumea, încît pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3, 16).

În întreaga sa operă Neil Postman nu a încetat să arate că lumea de astăzi se îndreaptă tot mai repede către o societate de tipul celei din Brave New World, o lume care moare de rîs la propriu, chiar dacă acesta nu este decît fie un rîs forţat, dirijat din culise, fie cel al unui nebun, precum rîsul cu care Foucault ne recomandă să întîmpinăm orice pretenţie de adevăr şi orice discurs despre natura umană (cf. The Order of Things, Vintage Books, 1994, p. 343). Dar dacă Postman a subliniat foarte bine că orice ideologie sfîrşeşte prin a construi o societate totalitară, el nu a reuşit în schimb să ofere nişte soluţii satisfăcătoare; după cum sublinia un recenzent al lucrării Amusing Ourselves to Death, a spune că lucrurile se schimbă imediat ce oamenii vor scoate televizorul din priză şi se vor întoarce la lectura clasicilor, nu este nici nou, nici convingător (Grant Morrison, "Culture and Colossus", Modern Age, vol. 40, nr. 2, 1998, pp. 221-222). Numai că Postman nici nu avea cum să ajungă la o soluţie realistă, cîtă vreme continua să creadă că la originea răului lumii moderne se află o tehnologie ieşită de sub control. Este drept că Postman era convins de faptul că tehnologia însăşi este produsul ideologiei, însă nu a reuşit să arate de ce ideologiile ajung în mod necesar să producă sisteme totalitare; pentru a putea explica acest fapt, trebuia ca specialistul american în ştiinţele comunicării să ştie şi să dorească să dezvăluie adevărul pe care aceste ideologii îl ocultează. Este ceea ce au întreprins în ultimii ani printr-o serie de articole şi volume cei doi gînditori români pe care i-am amintit mai devreme, Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu. Analiza ideologiilor contemporane, a obiectivelor reale pe care le urmăresc şi a modului în care ne putem elibera de aceste ideologii a fost dusă pînă la capăt cu graţie, claritate şi foarte mult curaj în "A treia forţă," text pe care-l putem considera manifestul conservatorismului personalist. Deşi la prima vedere un text teoretic, eseurile pe care le adună trebuie văzute mai degrabă ca o mărturisire decît ca o construcţie teoretică, ca o atitudine mai mult decît ca o înşiruire de argumente. În rîndurile următoare voi încerca să prezint sintetic principiile afirmate în cadrul manifestului şi să subliniez totodată relevanţa lor teologică în general şi cea politică în special. 

Nu vreau să spun că în România de astăzi ar lipsi mărturisitorii; dacă ar fi aşa, nu ar mai exista nici o Românie, nici măcar România lor, a celor care deţin monopolul politic, economic şi cultural. Numai că, prin poziţia pe care o ocupă în cultură, prin formaţia lor intelectuală, mărturia celor doi nu afirmă doar adevărul, ci ne arată şi cine sînt cei care-l ascund, şi de ce. De pildă, în "Renaşterea conştiinţei…", O. Hurduzeu demonstrează că dificultatea intelectualilor români de a se orienta în peisajul culturii postmoderne este sporită atît de păstrarea involuntară a unor categorii conceptuale care sînt de mult depăşite, cît şi de integrarea voluntară într-un sistem care le oferă categorii prefabricate. Spre deosebire de Neil Postman şi de critica obişnuită a ideologiilor moderne, autorii manifestului "A treia forţă" subliniază esenţa distructivă a oricărei ideologii: aceea de a-l construi pe om, dinafara lui, plecînd de la o anumită idee despre om. Or, dacă omul poate fi apărat, ne spun M. Platon şi O. Hurduzeu, aceasta nu se va putea realiza printr-o altă ideologie, adică printr-o altă idee despre om, ci numai plecînd de la omul real, de la omul ireductibil şi ne-asemănător: omul concret al cărui temei concret este dat de Persoana Fiului întrupat, răstignit şi înviat.

Reflectînd asupra acestei situaţii în care ne aflăm astăzi, cînd adevărul este tăinuit cu atît mai mult cu cît nimic nu pare să împiedice accesul la el, cînd mărturisitorii adevărului sînt brusc izolaţi astfel încît afirmarea lui să nu aibă nici o consecinţă chiar dacă ideea însăşi de adevăr a fost deja extirpată din conştiinţa oamenilor, cînd dialogul nu mai este cu putinţă decît între complicii la minciună, pe de o parte, şi mărturisitorii adevărului, pe de alta, am văzut că, în definitiv, situaţia aceasta nu este deloc nouă. Din perspectivă creştină, nu este vorba decît de o nouă radicalizare a vechiului conflict dintre omul vechi, mort în Adam, şi omul nou, viu în Hristos. Adevărul ascuns de lumea postmodernă este acelaşi adevăr căruia i s-au împotrivit toate culturile, toate timpurile, toate cetăţile; postmodernitatea o face doar cu mijloacele sinucigaşe de care un Foucault sau Deleuze s-au folosit efectiv. Iar adevărul este acesta: că omul este mort, dar poate să învie.

Fiecare cultură, religie, filozofie pleacă de la o pereche fundamentală de contrarii: în Orient este vorba despre aparenţă-realitate, în platonism despre ideal-material, în existenţialismul sartrian despre libertate-inautenticitate, etc. Din perspectivă creştină, de la Cădere încoace, pentru lumea creată distincţia iniţială dintre creat şi necreat este înlocuită cu distincţia dintre moarte şi viaţă, distincţie care străbate întreaga fire creată. Aceasta este noua separaţie cu care se confruntă lumea creată şi ea are precedenţă înaintea oricărei alteia: este limpede că cineva poate fi liber sau nu, poate exista cu adevărat sau nu doar în măsura în care este, înainte de toate, viu. Aşa că atunci cînd Hamlet meditează asupra lui "a fi sau a nu fi", el nu deliberează în gol, nu caută pretexte intelectuale pentru a-şi amîna acţiunea, ci aşază gesturile omului în locul lor propriu, proiectîndu-le pe fundalul veşniciei. Gesturile noastre şi deci vieţile noastre contează cu adevărat, ne spune Hamlet, doar în măsura în care au consecinţe veşnice. Numai că postmodernismul anulează din capul locului această confruntare fundamentală între religii, culturi şi filozofii: pentru intelectualul contemporan, toate aceste perechi de opoziţii esenţiale se reduc la nişte construcţii intelectuale ale ideologiilor dominante. În monologul lui Hamlet nu vorbeşte Hamlet, şi nici măcar Shakespeare, ne învaţă maeştri deconstrucţiei, ci instituţia represivă a Bisericii elisabetane; de altfel, orice operă din istoria culturii, precizează intelectualul postmodern, nu reprezintă decît o manifestare a puterii politice.

Cum să vorbeşti cu cineva cu care nu poţi vorbi despre ceva pe care nu-ţi este îngăduit să-l numeşti a fost misiunea creştinilor dintotdeauna. Lazăr este simbolul cel mai elocvent al lumii în care trăim. Dar, spre deosebire de cel din Evanghelii, acest Lazăr, deşi aude din fundul mormîntului chemarea de a ieşi afară, nu vrea sa iasă, nu vrea să învie. Acest ne-prieten al Domnului preferă să putrezească în veci decît să recunoască faptul evident că sursa vieţii lui este înafara sa, adică în Persoana Fiului în care firea omenească este unită cu cea dumnezeiască. Precum mumiile antice care trebuie examinate în condiţii speciale de laborator, omul de astăzi ştie că se fărîmiţează dacă se închină Dumnezeului cel viu. Omul postmodern "nu-şi înclină capul înaintea nimănui", după cum îi descrie Czeslaw Milosz pe tăinuitorii adevărului ("Slow River", în C. Milosz, New and Collected Poems: 1931-2001, Harper Collins, 2003, p. 20).

Aşadar, creştinii se află faţă de necreştini într-un raport cu totul diferit decît cel care exista între marii filozofi greci şi sofişti. Dacă cei din urmă se confruntau în cadrul unei culturi comune, în schimb, între creştini şi necreştini "s-a întărit prăpastie mare, că cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi" (Luca 16, 26): un mormînt gol ne separă în mod radical de restul lumii. Dialogul este aşadar imposibil: ei nu ar asculta nici dacă ar învia cineva din morţi, cum ne spune Hristos cîteva versete mai departe.

Dar atunci ce rost are mărturia şi la ce bun că am înviat, dacă întîlnirea este cu neputinţă? În primul rînd, mărturisim pentru că ni s-a poruncit (Marcu 16, 15, etc.). În al doilea rînd, mărturia este legată de propria noastră identitate. Spre deosebire de membrii comunităţii lipsite de însuşiri a lumii de astăzi, creştinul nu mărturiseşte pentru a participa la un mediu social, mărturisirea lui nu seamănă cu "adeziunea" grăbită faţă de Big Brother, el nu mărturiseşte pentru a deveni "ceva" ori pentru a "socializa", ci pur şi simplu pentru că este viu. Mărturia lui reprezintă mulţumirea pentru o viaţă pe care o primeşte dintr-o dragoste care este, ca orice dragoste, inexplicabilă. Şi care, tot ca orice dragoste, se vrea împărtăşită. Acesta ar fi încă un motiv pentru care creştinul mărturiseşte public: pentru a le vesti celor care încă nu s-au resemnat cu povara morţii că există o opţiune, că libertatea este opusul autonomiei.

În acelaşi timp, acţiunea creştinului nu are nimic în comun cu acel tip de umanism care se simte dator să "salveze omenirea". Misiunea conservatorismului autentic, arată Mircea Platon în "Ce-a mai rămas de apărat?", constă în afirmarea "definiţiei omului, a înţelesului naturii umane." Prin însăşi această afirmare este definită totodată şi esenţa epocii postmoderne, ca tăcere complice faţă de adevărul omului. Sarcina celor înviaţi constă prin urmare în apărarea adevărului naturii umane, o natură umană care se dezvăluie în taina persoanei care, la rîndul ei, este revelată în Taina Sf. Euharistii. Manifestul "A treia forţă" descrie singura atitudine politică pe care o poate adopta un creştin. Prin importanţa acordată memoriei şi prin întemeierea concretului şi a realului în Întrupare, este depăşită alternativa clasică stînga-dreapta şi, în acelaşi timp, este formulată acea miză politică şi existenţială care este singura demnă de om pentru că este singura care-i descoperă adevărul.

În calitatea sa de mărturisitor, omul este un paznic la porţile realului. Porunca de a păzi şi de a lucra grădina raiului (Facerea 2, 15) nu este anulată în urma păcatului, ci devine doar mult mai greu de realizat în intervalul de pînă la Întrupare. În timp ce intelectualul postmodern nu-şi poate îngădui nici o judecată de valoare, Mircea Platon vorbeşte despre omul ireductibil (vezi interviul pe care M. Platon l-a acordat lui Silviu Man pe www.bookblog.ro). Într-o lume în care a fi neclasificabil reprezintă criteriul identităţii autentice, a spune nu doar că există ceva ireductibil ci că tocmai omul reprezintă "atomul" realului, este un scandal – nu altul decît scandalul Întrupării. Fiindcă ceva poate fi ireductibil doar în măsura în care există un temei ontologic al realului, condiţie care intră într-un conflict de neîmpăcat cu principiile lumii intelectuale de astăzi.

Noutatea adusă de cultura postmodernă constă în respingerea realităţii naturii umane şi a adevărurilor universale.[2] Creştinismul contemporan nu se mai confruntă, aşa cum s-a întîmplat pînă acum, cu o nouă viziune asupra naturii umane, ci cu una care contestă, într-o flagrantă contradicţie logică, posibilitatea de a rosti adevărul, posibilitatea oricărei viziuni asupra naturii umane. În lumea postmodernă, creştinului i se reproşează precum odinioară lui Lot: "eşti un străin, dar faci pe judecătorul!" (Facerea 19, 9). În lumea postmodernă, omul este acceptat doar în măsura în care se desparte de natura sa umană, de adevărul omului. În această lume lipsită de criterii şi standarde, oricine judecă devine automat "străin" fiindcă întrebuinţează nişte criterii şi standarde fără de care judecata nu este posibilă. Binele şi răul nu sînt nişte idei, înnăscute sau dobîndite, ci hotarele naturii umane. Lot, "străinul", îi păzeşte pe cei doi oaspeţi ai săi de furia unei mulţimi stricate la propriu, în natura ei, o mulţime care nu mai poate fi recuperată fiindcă şi-a ieşit din hotarele firii (de aceea homosexualitatea este un păcat infinit mai grav decît desfrînarea sau uciderea şi de aceea orice creştin trebuie să-l denunţe cu încăpăţînare); stînd de pază la uşa casei sale (Facerea 19, 6) Lot îi înfruntă pe vrăjmaşii firii omeneşti a căror orbire spirituală va fi imediat apoi urmată de orbirea trupească: cei care refuză să vadă adevărul firii omeneşti vor sfîrşi prin a nu mai vedea omul cu totul.

Omul sau este ireductibil, sau nu este om – acesta este tipul de alternativă pe care creştinismul trebuie să i-o prezinte lumii contemporane. În mod opus lui Lot, care poate fi descris ca un paznic al realului, intelectualul postmodern este un impresar al omului neclasificabil, al unui fel de om care este identic cu toţi ceilalţi oameni fiindcă nimeni nu mai are nici o trăsătură distinctivă în mod esenţial: roadele pămîntului, legumele şi fructele cultivate în lumea postmodernă şi-au pierdut gustul odată cu omul; iar omul postmodern şi-a pierdut gustul fiindcă s-a lepădat de miezul său. Cu o formulă sugestivă, M. Platon îl defineşte pe intelectualul de astăzi drept "sacerdot al nimicului". Intelectualul este urmaşul gnosticilor, divinitatea lui este ideea, neant pur proiectat peste o lume de umbre.

În Sfîrşitul lumii moderne, Romano Guardini considera că acest nihilism absolut al lumii moderne l-ar putea ajuta pe om să vadă că nici o formă de idolatrie nu mai este posibilă, că toţi idolii – Cultura, Umanitatea, Istoria, Natura - au fost "demascaţi" şi că acum s-ar vedea mai limpede că numai Întruparea poate garanta realitatea, sensul, valoarea fiinţei umane. Astăzi vedem că teologul german s-a înşelat: la douăzeci de ani de la publicarea cărţii lui Guardini, Foucault îl desăvîrşea pe Nietzsche, desfiinţînd sistematic orice pretenţie la posibilitatea şi transmisiunea cunoaşterii, la existenţa sensului şi a realităţii.

Yeats încă mai putea spune "the centre cannot hold". În schimb, omul de astăzi întreabă mirat: "what is «a centre»?" De aici şi importanţa fundamentală a memoriei, ca exerciţiu de păstrare şi recuperare a sensului cuvintelor, a adevărului, a conservării şi afirmării corespondenţei dintre cuvinte şi lume. Înaintea întrebării lui Pilat, "ce este adevărul?", Hristos tace. El nu putea răspunde fiindcă nu există nimic către care ar fi putut indica, pentru că în Persoana Lui semnificatul şi semnificantul noţiunii de "adevăr" coincid. În Hristos avem în acelaşi timp depăşirea gîndirii şi întemeierea ei – depăşirea gîndirii, fiindcă adevărul nu este un concept, şi întemeierea ei, fiindcă adevărul există efectiv, în mod deplin, real şi viu ca Persoană.

Dar acest sens al memoriei este evident respins de gîndirea postmodernă, care fie încurajează doar acel tip de îndeletnicire arhivistică, de clasare şi înregistrare mecanică a unor lucruri care trebuie să rămînă exterioare, fie, printr-o manipulare ideologică a istoriei, denunţă perspectiva pretins ideologică a istoriografiei tradiţionale. Astfel, prin intermediul unor săpături mai mult sau mai puţin competente[3], sînt "excavate" (pentru a folosi o terminologie foucaultiană) acele cazuri din trecut care condamnă trecutul în mod irevocabil. Istoriografia postmodernă prevalează mostre din trecut doar pentru a bloca orice acces la trecut. Or, cercetarea trecutului are rost doar în măsura în care ceva fundamental s-a petrecut acolo, ceva fundamental care asigură continuitatea şi legătura oamenilor în timp. Acest fapt fundamental care iluminează Istoria de la un capăt la altul în fiecare punct al ei este Întruparea-Răstignirea-Moartea-Învierea Fiului.

Dar dacă acesta este evenimentul fundamental al Istoriei, dacă acesta este temeiul realităţii, dacă pe această "piatră" stă adevărul omului iar omul nu este adevărat decît în virtutea acestei întemeieri, urmează că omul, cel care păstrează memoria Adevărului, trebuie des-fiinţat. Foucault a înţeles cel mai limpede acest lucru elementar: Dumnezeu nu moare pînă nu moare şi omul. Modernitatea l-a "ucis" pe Dumnezeu (în sensul ca l-a scos din orizontul Istoriei), iar postmodernitatea l-a "ucis" pe om. Şi cum poate fi "ucis" omul? Prin uitare: dacă în creştinism omul trăieşte fiindcă îl pomeneşte pe Dumnezeu şi este pomenit de Dumnezeu, necreştinul ştie că moare, sau riscă să moară, dacă aude de Dumnezeu. Dacă nu va auzi niciodată de Viaţă, omul nu va şti niciodată cît este de mort. Atunci cînd M. Platon îl defineşte pe intelectual drept "sacerdot al nimicului", el l-a surprins totodată perfect pe Foucault şi întreaga cultură postmodernă. Cum spunea părintele Iustin Pârvu, problema intelectualilor nu este că sînt orientaţi spre Occident, ci că nu sînt orientaţi deloc şi, de aceea, "nu au convingeri temeinice, convingeri reale, ale vieţii." ("Poate fi spovedit un preşedinte?" Interviu publicat în Ziua, 20 ianuarie, 2001) Convingerile reale sînt cele "ale vieţii". Dacă "elitele nu cred în nimic, cu atît mai puţin în puterea ideilor de a schimba societatea," după cum observă Ovidiu Hurduzeu, este tocmai fiindcă pentru "elite" ideile sînt cele care contează, nu oamenii. Or, nu poţi să crezi în idei decît dacă-ţi pierzi minţile, precum Nietzsche, Foucault & Co.; de crezut, se crede fie în zei, fie în oameni, fie în Dumnezeu-omul – deşi, cea din urmă este singura afecţiune mintală pe care omul postmodern o consideră mortală!

Ceea ce-l împinge pe gînditorul creştin să apere adevărul omului nu este pasiunea intelectuală, datoria sau "dragostea" faţă de "umanitate", ori înflăcărarea unei firi idealiste, ci realitatea concretă a Întrupării. Datorită Întrupării, arată O. Hurduzeu, oamenii sînt neasemenea şi tocmai de aceea se pot întîlni şi au ceva esenţial să-şi dăruiască. Omul este real în virtutea acestui eveniment, iar a afirma Întruparea nu este altceva decît respiraţia firească care însoţeşte noua viaţă a creştinului. Omul ireductibil este omul "al cărui centru de greutate este în afara sistemului" adică, după cum o subliniază M. Platon în finalul articolului său, pe Golgota. Precum Lot care-şi aştepta oaspeţii la poarta cetăţii, omul ireductibil este un marginal. Dar nu este un marginal în sensul dat de stînga acestui termen, ca unul care este exclus şi alungat la periferia cetăţii, ci este marginal tocmai pentru că este unul care include, el este marginal, mai precis, prin ceea ce include, prin ceea ce păzeşte: adevărul omului. Omul ireductibil, spre deosebire de intelectualul "sacerdot al nimicului", este un paznic al realului, el stă la poarta realului determinat de Întrupare, Răstignire, Înviere şi Înălţare. Aceste repere "nu sînt poziţii metafizice pe care omul trebuie să le accepte ca să evite o pedeapsă oarecare sau ca să i se dăruiască mîntuirea, ci evenimente istorice. Ele definesc coordonatele în care au fost create şi în care s-au aflat după Cădere şi se regăsesc în Hristos omul şi lumea. Din acest motiv, ele definesc adevărata natură a omului, adevărul istoriei. În afara acestora, creaţia e contrară naturii şi numai în ele îşi găseşte ea naturalitatea şi înaintează spre desăvîrşire" (Panayotis Nellas, Omul-animal îndumnezeit, Deisis, p. 128).

Toţi creştinii mărturisesc, şi fiecare gest al unui creştin ar trebui să fie o astfel de mărturisire. Ca în poemul lui C. Milosz, în preajma unui creştin, adică a unui om concret, "se dezvăluie primăvara şi cerul, mările şi faţa pămîntului", se dezvăluie realităţile ireductibile. Unii dintre creştini sînt însă chemaţi în mod special să-i înfrunte, în numele adevărului omului, pe tăinuitorii adevărului viu şi dătător de viaţă. Dacă omul este o poartă a realului, atunci el trebuie să se străduiască s-o păzească atunci cînd vrăjmaşii realului o blochează, neagă că ar fi existat vreo poartă sau pur şi simplu o scot din ţîţîni, precum ne anunţă Hamlet: "Vremurile-s/ Smulse din ţîţîni. Ah, ce blestem/ Că eu m-am născut ca să le-ndrept!" (II.v) Dacă în cetatea greacă, omul adevărat era filozoful-rege, în ordinea creştină omul împlinit este omul mărturisitor. În rîndurile următoare mă voi folosi anume de tema acestei tragedii shakespeariene pentru a ilustra mai clar situaţia României şi sarcina prinţilor-mărturisitori. 

"Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oameni-s actori" (Cum vă place, II.vii), afirma unul din oamenii care a ştiut poate cel mai bine ce-i lumea, scena şi actorul. Dacă toţi oamenii sînt actori, aceasta se explică prin faptul că, din capul locului, toţi oamenii sînt distribuiţi într-o singură piesă, indiferent de timpul şi de locul reprezentaţiei. Cu toate că uneori ni se pare că asistăm cînd la tragedii, cînd la comedii sau la simple farse, în realitate piesa este una şi aceeaşi: atunci cînd este privită dinspre Înviere, piesa este o tragedie (întrucît reprezintă, conform definiţiei lui Aristotel, imitaţia acţiunii unui om ales, adică a lui Hristos, Alesul lui Dumnezeu) care sfîrşeşte cu bine. Dimpotrivă, de fiecare dată cînd lipsesc reperele Răstignirii şi Învierii Fiului întrupat, piesa nu poate fi percepută decît fie ca o "tragedie" în sensul comun al termenului, fie ca o satiră. Teatrul absurdului nu este decît forma ultimă la care ajunge viziunea dramatică atunci cînd cele trei unităţi veritabile sînt respinse sau uitate: unitatea de timp (33 A. D.), unitatea de loc (Ierusalim) şi unitatea de acţiune (Jertfa de pe Cruce).

Despre această piesă ambivalentă şi despre rolul nostru în ea va fi vorba în continuare. Şi pentru a sublinia caracterul dramatic reciproc al creştinismului şi al istoriei, mă voi folosi de Tragedia lui Hamlet, Prinţul Danemarcei, una din piesele cele mai izbutite ale celui mai mare dintre dramaturgii lumii. În definitiv, dacă e să existe un Ur-Hamlet care precedă şi inspiră piesa lui Shakespeare, acesta s-ar regăsi cel mai bine în  drama creştină însăşi, a Regelui ucis pentru curajul său de a spune adevărul şi pentru iubirea lui eliberatoare. Tulburaţi de vestea învierii Lui, asasinii le-au poruncit slugilor să răspîndească pe tot cuprinsul regatului toate minciunile posibile: ba că trupul i-ar fi fost furat de ucenicii săi, ba că nu ar fi murit cu adevărat, ba că nici măcar nu ar fi existat în realitate, totul nefiind decît o poveste, un mit, o fabulă. Tot astfel, în Hamlet, regele legitim este asasinat de Claudius, fratele său, fără ca nimeni să bănuiască ceva. Încet, încet, din interes, frică, laşitate, indiferenţă ori prostie, aproape toată lumea a înghiţit minciuna lui Claudius devenit acum, prin căsătoria cu mama prinţului, şi rege, şi tată a prinţului moştenitor. Fiul bătrînului Hamlet, însă, precum Hristos în scena ispitirii din pustie, nu poate fi îmbrobodit: el ştie cine este tatăl lui, ştie cine este el însuşi, iar tatăl lui se întoarce din morţi pentru a-i cere să-i păstreze amintirea. Şi nu este cu totul singur, căci are un prieten de încredere, pe devotatul Horaţio. La prima vedere, cei doi nu pot face nimic, nu au nici o şansă: minciuna este universală, iar crima, săvîrşită prin picurarea îndemînatecă a otrăvii în urechea oamenilor în timp ce dorm, nu poate fi dezvăluită public. Pe de o parte, nu există dovezi directe şi nici martori ai crimei, iar pe de alta curtenii stau sub puterea seducţiei lui Claudius. Hamlet pune însă la cale un plan ingenios, prin care regele impostor va fi confruntat cu o piesă-oglindă în care acesta să-şi vadă chipul, firea sa adevărată. Planul reuşeşte doar în parte: deşi Claudius reacţionează violent, întrerupînd reprezentaţia pentru a se retrage mînios, asistenţa nu pricepe nimic, în ciuda faptului că piesa tocmai jucată rezuma evenimentele petrecute la palat în ultimele două luni (uciderea bătrînului Hamlet şi căsătoria lui Claudius cu soţia acestuia). De-abia în final, cu prilejul unei reprezentaţii organizate de această dată de Claudius (un spectacol de duel măsluit), Hamlet va reuşi, cu preţul propriei vieţi, să-l dea în vileag pe regele criminal. Înainte a-şi da duhul, Hamlet îi cere lui Horaţio să-i spună povestea.

Nu despre Danemarca ne vorbeşte Shakespeare, ci despre cetatea omului, cetate care putrezeşte din cauza unei crime şi a tăinuirii ei. De aceea este omul bolnav, în toate timpurile şi locurile. La răstimpuri, cei puţini care i-au rămas fideli victimei sînt cercetaţi de duhul ei. Istoria este o artă inspirată de-o muză. Întrucît orice creştin are vocaţia memoriei (Luca 22, 19), orice creştin este într-un sens "istoric"; cu atît mai mult creştinul care este istoric prin formaţie şi profesiune va fi inspirat de o muză, sau, mai bine zis, de un duh: de Duhul Celui ucis. Un astfel de om cercetat astăzi de Duhul ne vorbeşte acum. Iar dacă cineva ar dori să-l împiedice, el avertizează cu o splendidă înflăcărare: "În numele Domnului, de nu-l voi preface în duh pe cel ce-mi stă în cale!" (Hamlet, I.iv.) Potrivit părintelui Nicolae Steinhardt, aceasta este ultima din cele trei soluţii pe care le avem la îndemînă într-un univers distopic: este soluţia celui care, în numele adevărului, "intră în ei ca un tanc." În România de astăzi, doi oameni "intră în ei ca un tanc", vorbind necruţător despre victimă, despre criminali şi despre complicii lor, tăinuitorii crimei.

Încă o dată, crima constă în ascunderea cu bună ştiinţă a adevărului despre om. Omul este fiu al regelui, adică icoană şi moştenitor al lui. Claudius, regele uzurpator, nu are nici tată, nici fii, ci doar supuşi. El nu are nimic şi pe nimeni de moştenit şi de aceea nu poate stăpîni decît în mod nefiresc, prin crimă, minciună şi seducţie.

Hamlet nu este o piesă creştină, ci o dramatizare a creştinismului însuşi. Tocmai de aceea, piesa lui Shakespeare este la nesfîrşit relevantă. În contextul culturii postmoderne, dominantă astăzi în România ca peste tot în lume, Hamlet trebuie privită ca acea piesă-în-piesă, drept acea "mouse-trap" (III.ii) pregătită regelui impostor de singurii oameni care ştiau adevărul, Hamlet şi Horaţio. Iată, astăzi, doi oameni care împărtăşesc exilul temporar al lui Hamlet făcîndu-l pe Claudius şi curtea lui să spere că-şi vor lăsa oasele pe-acolo, sau măcar amintirea patriei, îi spun României adevărul despre cei otrăviţi, despre otravă şi otrăvitori. Ei îl sfidează pe Claudius, îl dispreţuiesc pe Osric, îşi rîd de Guildenstern şi Rosencrantz, îl compătimesc pe Laertes (Claudius ştie cum să-i învrăjbească pe potenţialii săi adversari) şi se miră de prostia lui Polonius. Mai ales, sînt gata să fie ucişi, adică să intre în plasa de tăcere aruncată peste România, fiindcă acolo, în această moarte spirituală, cuvintele lor vor răsuna cu atît mai puternic. După cum o spunea C. Milosz, "într-o încăpere unde toată lumea păstrează o conspiraţie a tăcerii, un singur cuvînt adevărat are efectul unui foc de armă."

Dar nu dovedeşte oare această impermeabilitate perfectă faptul că ne aflăm într-un univers de tip concentraţionar? Iar pentru a pune un astfel de univers în criză, sau pentru a ne sustrage lui (ceea ce este totuna), avem oricînd la dispoziţie oricare din cele trei soluţii prezentate de Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii: a mortului, a zurbagiului şi a eroului, un erou a cărui sursă de curaj nu se află în propriile puteri şi nici în aspiraţia la o glorie lumească ci în harul lui Dumnezeu şi în rădăcinile neamului său, adică în cele două puteri care compun, vectorial, "A Treia Forţă". Prin urmare, nici una din aceste soluţii nu este "strict lumească", cum credea pe atunci părintele Nicu Steinhardt. O dată, pentru că nu există lucruri strict lumeşti în lumea omului: însăşi găsirea unei soluţii şi aplicarea ei este un efect al harului. Dar, mai ales, pentru că aşa cum încheie chiar N. Steinhardt, "secretul celor care nu se pot încadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc viaţa, nu moartea."

Gheorghe Fedorovici

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!