Wittgenstein şi epoca vieneză

Allan Janik, Stephen Toulmin, Viena lui Wittgenstein, Ed. Humanitas, Buc., ’98, trad. Rom. Mircea Flonta, 270 pp.

Cartea publicată la Editura Humanitas, cu titlul Viena lui Wittgenstein, este într-un anumit sens mai mult decât o biografie, în măsura în care nu se mulţumeşte să zugrăvească desfăşurarea vieţii filosofului pe fundalul unor dimensiuni sociale şi culturale aflate la capătul evoluţiei şi existenţei lor. Miza lucrării este, înainte de toate, o punere în discuţie a interpretării oferite operei lui Wittgenstein de către întreaga tradiţie anglo-saxonă, aşa-numita "interpretare logică", care a debutat cu prefaţa scrisă de Russell la traducerea în limba engleză a cărţii, şi datorită căreia (însă în mod cert nu numai acesteia) Wittgenstein a fost clasat aproape instantaneu drept continuatorul unei tradiţii începute de Frege şi Russell. În locul acestei interpretări asupra căreia Wittgenstein însuşi a refuzat să se pronunţe, autorii propun o "interpretare etică", pentru care întreaga carte serveşte drept argument. Abia pe fundalul acestei interpretări etice, înclinaţia bizară a lui Wittgenstein pentru filmele Western, sau pasiunea sa pentru nuvelele lui Tolstoi (dar şi preferinţa lui pentru Schopenhauer în dauna lui Kant) vor putea fi integrate şi înţelese în unitatea lor structurală.

Încă de la începutul lucrării, cei doi autori se întreabă "ce probleme filosofice avea în minte Wittgenstein înainte de a intra în contact cu Frege şi Russell?" (p. 28), iar premisele de la care pornesc autorii pentru a încerca un răspuns la această întrebare sunt: "cele două fapte mai importante [...] cu privire la Wittgenstein sînt, primul, că a fost un vienez şi, cel de-al doilea, că a fost un inginer cu o cunoaştere temeinică a fizicii." (p. 28). Cele două coordonate menţionate aici vor fi lămurite pe parcursul lucrării, printr-un remarcabil efort de cercetare interdisciplinar.

Una dintre figurile asupra cărora autorii se opresc de-a lungul mai multor capitole şi care a reuşit "să pună epoca între semnele citării" (p. 85) este seducătoarea figură a lui Karl Kraus. Scriitor cu un excelent talent satiric, el este poate singurul care a înţeles iminenţa prăbuşirii unei societăţi ale cărei valori erau minate de conflicte indelebile, numind Austria "o staţiune experimentală a declinului lumii" (p. 62). N-a putut şi n-a voit să înţeleagă însă că împotriva acestui declin cuvintele rămân în bună măsură neputincioase. Reacţiile sale faţă de spectacolele teatrale lipsite de autenticitate, în ciuda decorurilor costisitoare sau faţă de invazia foiletonului în spaţiul operei artistice, sunt redate, în esenţă, de o afirmaţie extrem de importantă pentru Tractatus-ul wittgensteinian: "<Etica şi estetica sunt acelaşi lucru> ar putea să stea ca moto al operei întregii sale vieţi, ca o formulă desăvârşită a crezului artistic al lui Karl Kraus" (p. 85), consideră cei doi autori care vor construi nenumărate paralele între operele şi idealurile celor doi contemporani vienezi.

Ideea potrivit căreia limbajul şi toate simbolurile şi mijloacele de expresie diferite (muzica, pictura, arhitectura) oferă imagini sau reprezentări ale fenomenelor naturale, nu este în nici un caz o descoperire wittgensteiniană, ci ea îşi găseşte originea în dezbaterile dintre Kraus şi Bolzmann sau Loos şi Schoenberg.

În încercarea de a susţine poziţa potrivit căreia pentru Wittgenstein Tractatus-ul, deşi porneşte de la o critică a limbajului, are drept miză o problematică de ordin etic (al sensului vieţii, al "valorilor"), cei doi autori citează, în repetate rânduri, una sau alta dintre formulările lui Paul Engelmann. În capitolul "Tractatus-ul reconsiderat: o faptă etică" stă scris:

"Dimpotrivă, Wittgenstein era pătruns de convingerea că pentru viaţa omului ceea ce contează sunt lucrurile despre care, după părerea sa, trebuie să tăcem. Dacă şi-a dat totuşi o atât de mare osteneală spre a delimita sfera acestui domeniu lipsit de importanţă, el urmărea prin aceasta să traseze cât mai precis nu fruntariile acestei insule, ci graniţele acestui ocean." (p. 183).

În capitolul următor, evidenţiind ruptura dintre Wittgenstein şi pozitiviştii logici (şi criticând înţelegerea acestora, a membrilor "Cercului de la Viena" în special, a propoziţiei finale din Tractatus), autorii citează o altă afirmaţie a aceluiaşi filosof:

"Pentru pozitivişti nu există nimic despre care trebuie să se tacă. Pozitivismul crede că lucrurile despre care se poate vorbi sunt singurele importante în viaţă. Aceasta constituie poanta lui şi nimic altceva. În timp ce Wittgenstein era pătruns de faptul că pentru viaţa oamenilor contează numai lucrurile despre care, după părerea lui, trebuie să se tacă." (p. 209).

Dacă mesajul Tractatus-ului wittgensteinian nu este de găsit decât în felul în care a fost interpretat de majoritatea membrilor "Cercului de la Viena", în speţă "în sensul devizei pozitiviste: " metafizicianule, ţine­-ţi gura!", atunci însemnătatea lui nu este deloc considerabilă. Pozitivismul, ca orientare filosofică (sau mai curând ca orientare nefilosofică) a luat sfârşit de câteva decenii bune, fără a lăsa vreo moştenire de seamă filosofiei. Însă departe de a fi de factură pozitivistă, mesajul Tractatus-ului neagă el însuşi, într-un anumit sens, această interpretare.

Un argument hotărâtor în sprijinul acestei afirmaţii poate fi găsit în turnura pe care a luat-o filosofia wittgensteiniană de după Tractatus. El se referă la ceea ce autorii numesc "dilema interpretării etice" a lucrării wittgensteiniene şi constă în aceea că programul russellian se baza pe două presupoziţii: "că <structura reală> a limbajului are un caracter propoziţional în sens formalizabil [...] şi că totodată limbajul este un mijloc potrivit pentru descrierea lumii naturale" (p. 181).

Însă în aceste condiţii era oare cu putinţă ca acelaşi limbaj aflat într-o conexiune directă cu faptele lumii să poată furniza şi descrierea felului în care faptele sunt reluate şi oglindite de limbaj? Nu este această încercare, aşa cum Wittgenstein însuşi mărturiseşte, nimic mai mult decât încercarea "de a urca pe o scară nerezemantă şi de a o menţine în acelaşi timp nemişcată"? (p. 181). Dar dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, atunci încercarea lui Wittgenstein este tocmai escaladarea unei astfel de scări, iar toate propoziţiile wittgensteiniene cuprinse în Tractatus, nu sunt, nu pot (şi într-un sens nu se vor a fi) mai mult decât nişte afirmaţii "lipsite de sens". Acest lucru a fost însă trecut sub tăcere de pozitiviştii logici care au ales să facă din acestă lucrare care depăşea graniţele pozitivismului, dogma crezului lor filosofic.

Mai târziu însă, în scrierea sa ulterioară publicată postum în 1953, Cercetări filosofice, Wittgenstein renunţă la asumpţia că există o legătură puternică între limbaj şi realitate (legătură susţinută de altfel până atunci, destul de incert, cu un citat dintr-un dialog platonician).

"A fost, aşadar, o greşeală să presupună, în cartea sa mai timpurie, existenţa unei legături între limbaj şi realitate ceea ce se explică oarecum pe sine şi poate fi percepută nemijlocit [...]. Pentru a ajunge la un limbaj în care sunt posibile <enunţuri> despre lumea faptelor nu este suficient să ne facem <imagini despre fapte>" (p. 211).

Metafora jocului va deveni centrală pentru înţelegerea limbajului, care va fi privit de acum înainte de către Wittgenstein ca Sprachspiele (jocuri de limbaj), "în cadrul cărora funcţionează aceste reguli spragmatice ce conduc folosirea diferitelor forme de exprimaret şi asupra <formelor de viaţă> ce conferă [...] sens şi semnificaţie acestor jocuri de limbaj" (p. 211).

Dacă aceste afirmaţii sunt luate în seamă, atunci ele însele se constituie într-un motiv suficient ca perspectivele hermeneutice asupra Tractatus-ului să fie reconsiderate, iar interpretarea logico-pozitivistă să-şi piardă întâietatea. Încercarea lui Allan Janik şi Stephen Toulmin este de fapt încercarea de a privi lucrarea wittgensteiniană, aşa cum a fost privită chiar de autorul ei. Ca pe o scară provizorie care nu trebuie folosită decât o singură dată. Membrii "Cercului de la Viena" au pierdut din vedere statutul de provizorat al treptelor şi s-au entuziasmat de posibilitatea de a îmbrânci din înălţîmea scării orice purta numele de filosofie continentală.

Dacă interpretarea logico-pozitivistă a Tractatus-ului a deţinut o perioadă atât de îndelungată întâietatea, în ciuda numeroaselor împotriviri (dintre care poate cea mai importantă este cea a autorului însuşi) acest lucru se poate explica nu numai privind conjunctura istorică, ci poate şi prin desconsiderarea cu care Ludwig Wittgenstein a ales să privească orice epocă, alta decât a sa. În ultimul capitol al lucrării autorii citează o interesantă afirmaţie wittgensteiniană, cu care este poate potrivit să încheiem: "Ce mă interesează pe mine istoria? Lumea mea este prima şi unica lume!" (p. 228).

Paul-Gabriel Sandu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!