numarul 3, mai 2003

Lucian Blaga, poetul fara mistica

“Din inteligenta vine toleranta, din credinta fanatismul”, scapara voltairian Lucian Blaga. “Dar tolerarea raului? Sau incapatinarea-n bine?”, fumegam noi dubitativ... Lucian Blaga nu le-a cunoscut. Ca n-a perseverat in bine ne-o indica apropierea de Regele Carol II. Ca n-a tolerat raul ne-o demonstreaza relatia sa cu regimul comunist pe care mai degraba l-a indurat decit l-a tolerat. L-a indurat cu gratie etica. Adica traind “potrivit unor principii ale spiritului, fara a avea aerul ca o faci neconditionat”; ceea ce “da omului un plus de distinctie”.

Distinctia aceasta de tip central-european, uscata sub lentila aparatului de fotografiat, razbate din toate portretele lui Blaga. Nicaieri nu ride, nicaieri nu ii adie peste obrazul insistent ras umbra vreunui suris – precum, de exemplu, in cliseele rubicondului si uneori nebarbieritului Mircea Vulcanescu1. E recompus, intens adolescentin, de o melancolie de alee neumblata. Chipul, o masca; trupul, un vehicul. O atitudine. Si asta pentru ca Lucian Blaga n-a avut o mistica, ci numai o estetica.

Blaga si Arghezi

De cite ori citesc poemele lui Blaga imi amintesc de Arghezi: de minutiozitatea lui precupeata, de poezia lui elementar-hranitoare, crud-exaltanta. Poezia lui Blaga are o aura, o lunca de lumina-n jur. Versurile de harnic paing tomnatic ale lui Arghezi, tesute intre crengi de mar si prispa mestesugului, sunt diferite de evaporarile metrice ale lui Blaga. Mestesugului instinctual al lui Arghezi, centrat pe afirmarea realitatii, fie si a unei coji a realitatii, i se opune inspiratia premeditata a lui Blaga, care indeparteaza orizontul, pune lucrurile in perspectiva pentru a-si asigura spatiu de ondulata cautare perpetua. Daca poetica lui Arghezi e “naiva”, preocupata mai intii cu reprezentarea lumii, poetica lui Blaga e “sentimentala”, preocupata mai intii de raporturile sale cu lumea, pe care o dizolva in aventuri interioare. Scriitura sa e aluviunea lirica a unui sine care se resoarbe, care-si aduna apele, urcind spre izvoare.

Tropii lui Blaga nu calca pe suprafete, ci pe adincimi.

De cealalta parte a asfintitului

Blaga nu ne apropie obiectele, nu ne pune, precum Arghezi, in vecinatatea lor soborniceasca. El mareste distanta dintre noi si lucruri nu departindu-ne de ele, ci coborind, filtrindu-ne prin ele, spre infinitul punctului geometric. Poezia e harta a pinzei freatice. De aceea Ion Barbu2 vorbea de “lumina verde” a poeziei lui Blaga: e lumina de cealalta parte a rosului amurg.

Aceasta regresie infinita, “minus-cunoasterea”, aminteste de aporiile lui Zenon. De cotidianul care se prabuseste intr-un infinit geometric, de sofistica elina, nu intr-un abis halucinat, precum la Friedrich, Hofmann si ceilalti romantici germani. Avind textura logicii presocratice, cararea poetica a lui Blaga nu-i va ingadui vreodata lui Ahile sa depaseasca broasca testoasa.

Un poet politic

Aceasta anabaza spre un Dumnezeu care e doar o stalactita slefuita-n bezna3, aceasta energie a inertiei gravitationale: un entuziasm al caderii, situeaza poietica lui Blaga sub pleoapa virtualului. “Anonimatul” cultural teoretizat de Blaga e cel al limitei la infinit. Neintrupate. Nesubstantiale. Si deci non-mistice. Un monism al absentei. Poezia lui Blaga inseamna, in ultima instanta, un ritm. Adica o maniera. Un ritual. Politica. O vasta acolada innobilind umerii patriei. Si totusi, undeva, sfredelit in rarefiata pulpa a poemelor sale, viermele abstractiunii macina simburele ritmic al descatusarii.

Mircea Platon

1 Care scria astfel despre pozitia filosofica a lui Blaga: “Oricum ar fi, posibilitatea intelectului de a face efectiv un salt peste sine ne apare indoielnica, fara miscarea acestui transcendent. Intelegem ca intelectul sa intentioneze sa se refere la ceva care-l depaseste. Dar nu intelegem cum se poate constitui ceva, din sine in afara de sine, altfel decit ca un joc de iluzii, ca o fictiune... Inteleasa in sens pozitiv, aceasta sfortare nu poate fi socotita decit ca o suprema tentativa a pozitivismului de a lua in stapinire domeniul lucrurilor de dincolo” (“Blaga: Eonul dogmatic”).

2 Considerind ca lirismul rezida “in intarirea unei moralitati eterne”, Ion Barbu scria ca “stilul poeziei d-lui Blaga nu trebuie sa fie universal, in sensul imperial al catolicismului, ci intemporal si ceresc, ca Ierusalimul ortodoxiei” (“Legenda si somnul in poezia lui Blaga”).

3 Si aceasta pentru ca, dupa cum scria Mircea Eliade rezumind Geneza metaforei si sensul culturii, “Marele Anonim se apara impotriva omului prin matca stilistica; sileste adica pe orice om creator de cultura sa creeze intr-un anumit stil. Actele de creatie ale culturii nu sunt decit intimplator dirijate de categoriile constientului. Ele isi gasesc izvorul si puterea plasmuitoare in matca stilistica, asa cum o intelege Blaga: ca o garnitura de categorii abisale, ale inconstientului. Orice ar face – pe plan spiritual – omul, nu poate fi decit prin aceste categorii abisale. Ori, aceste categorii sunt frinele transcendentale ale Marelui Anonim, cenzura prin care se apara el impotriva incercarilor omului de a i se substitui” (“Lucian Blaga si sensul culturii”).