numarul 3, mai 2003

CIOCNIREA ALTOR CIVILIZATII

Titlul unei cărti de mare impact ne-a sugerat ideea de a renunta la pudoarea teoretică si de a lansa un nou conflict intercivilizational, desi nu întotdeauna este bine să te întrebi asupra sistemelor globale de tipul civilizatiilor, mai ales când hegemonia lor amenintă libertatea de gândire. La începutul acestui an, Delegatia Comisiei Europene în România a finantat o anchetă socială pentru a lămuri cât de pregătiti sunt locuitorii lumii noastre rurale pentru a deveni cetăteni europeni. Rezultatele au uluit prin claritatea cu care au opus două modele de civilizatie, una europeană, cea către care ne străduim voit să ne îndreptăm si cea tărănească, care s-a sublimat vreme de milenii în inconstientul nostru colectiv.

Întrebati despre cât de familiară le este orientarea europeană a politicii noastre nationale, un sfert din tăranii români declară că nu au auzit niciodată despre structura europeană care se pregăteste să îi integreze, si mai mult de trei sferturi nu îi cunosc institutiile si nici intentiile. Ca urmare, ei nu s-au putut pronunta nici asupra gradului de compatibilitate dintre societatea în care trăiesc si cea care îi asteaptă, ca o împărătie promisă, parcă mai îndepărtată si mai abstractă decât cea a cerurilor. În conditiile unei atari ignorante, nici nu este de mirare că 40% din ei se îndoiesc de avantajele “aderării”: mai exact, numai 27% cred că europenizarea le va oferi mai multe posibilităti de a-si pune pe picioare propria fermă agricolă sau zootehnică si doar 32% prevăd o crestere a veniturilor propriilor gospodării. Scepticismul oamenilor s-a accentuat atunci când li s-a pomenit, prima dată pentru marea lor majoritate, despre restrictiile europene în ceea ce priveste producerea de carne si lapte si cultivarea viilor hibride. Nu numai proiectele Uniunii Europeane le sunt străine tăranilor nostri, ci si mentalitătile economiei de piată. Consumând, împreună cu rudele orăsene (sau pseudo-orăsene?), aproape tot ceea ce produc în gospodărie, ei nu sunt atrasi de activitătile comerciale sau financiare. Chiar numai cuvântul “negustor” are, la români, o usoară nuantă depreciativă, care trădează plasarea comertului printre ultimile activităti la care ar recurge pentru a-si asigura existentă. Ca în orice societate agrară, în reprezentările colective ale românului de la sat negustorii sunt asimilati străinilor, atribuindu-li-se, de multe ori, vocatia rătăcitoare a tiganilor. Si în ziua de astăzi, “a te tigăni” înseamnă a te tocmi pe sume mici, care nu îti fac neapărată trebuintă. Această străinătate a comerciantului nici măcar nu era una privilegiată, ca a păstorilor, de pildă, care deschideau, prin povestile lor, orizonturi metafizice necunoscute, ci tinea de un anume materialism financiar perceput ca meschin în comparatie cu fundamentalismul funciar al tăranului. Banii sunt demonici, pământul este divin. Proprietatea asupra pământului, asa cum o înteleg tăranii români, este o formă de pietate, nicidecum de posesie. Ei nici nu aveau voie, conform vechiului drept cutumiar românesc, să-si înstrăineze mosia, ci erau datori, sub apăsarea blestemului, să o încredinteze întreagă urmasilor, în acelasi sistem succesional care a dominat marile civilizatii antice, greacă si romană. Cum ne-ar putea mira, în asemenea context, “subdezvoltarea” pietei pământului în România? Numai 10% din gospodăriile tărănesti declară că au cumpărat pământ si abia 5% că au vândut. Marea lor durere este că nu îl pot lucra, că rămâne neîngrijit; de aici si până la a-l face obiect de negot mai este încă o cale lungă.

Din punctul de vedere al mentalitătii dominante, tăranul român trăieste încă în Evul Mediu, sună o altă sentintă a sociologilor care ordonează lumea rurală în chestionar. De ce? Pentru că 94% dintre ei au closetele în fundul curtii si încă se spală cu apă de ploaie sau scoasă din fântână. Este adevărat că în cetătile medievale, mortalitatea alarmantă a locuitorilor se datora, în primul rând, lipsei apei curente; odată construite retelele de canalizare, sănătatea oamenilor s-a ameliorat. Vorbim însă de mortalitatea în orase, si nu în sate. La tară, densitatea mică a gospodăriilor, mediul natural, echilibrul vietii compensează, în planul igienei, robinetul băilor din locuintele urbane. Chiar dacă aproape 20% dintre mame afirmă că în primele luni de viată ale copiilor, îi îmbăiază de numai trei ori pe săptămână, sporul natural al comunitătilor rurale este semnificativ, în vreme ce la oras el aproape nici nu mai există, sursa principală de populatie a mediului urban fiind imigrantii. Si în România, satele sunt generatoare de populatie, în vreme ce orasele, în trecut din cauza mortalitătii mari, astăzi datorită natalitătii mici, sunt consumatoare de populatie.

Eroarea celor care proiectează asemenea cercetări este credinta oarbă în generalitatea unei evolutii care a contagiat, este drept, marea majoritate a culturilor vest si nord-europene. Este o eroare care a pătruns adânc si în teoriile plasează satul si orasul la extremitătile unui continuum necesar. Distanta între acestea, desi mare, asa cum pare să fie cea care desparte spatiul rural românesc de metropolele Uniunii Europene, este, spun noii arhitecti ai istoriei, una ce trebuie neapărat parcursă. Dacă schimbăm însă perspectiva, putem descoperi două civilizatii de vârste diferite, una, cea tărănească, foarte bătrână, puternică prin forta de conservare a traditiei, cealaltă, industrial-urbană, descurajant de tânără, al cărei atu este tocmai fluiditatea formelor pe care le adoptă. Nimic nu garantează filiatia obligatorie a celei din urmă din cea dintâi. Prin urmare nimic nu ne îndreptăteste să grăbim moartea satului pentru a putea proclama instaurarea noii domnii urbane. Si nici nu găsim îndreptătită anatema aruncată de modernitate asupra societătii rurale românesti: o comunitate retardată, barbară. Ea este, în primul rând, o civilizatie specifică. În matricea stilistică a poporului românesc, există, spunea Blaga, o orientare spre pitoresc cu proportii de cult, prin care, din solidaritate cu natura, omul vrea să o îmbogătească creând o “lume podoabă”. Această determinantă poate fi si un puternic organ de asimilare a influentelor străine. Să nu ne temem, asadar, să observăm, la tăranii români, nu smerenia vasalului care asteaptă să fie inclus ordinii unei civilizatii alogene, ci linistea suverană a celui care are de ales dintre cele cu care este îmbiat de mesageri necunoscuti.

Corina Bistriceanu