numarul 3, mai 2003

ZBOR DEASUPRA UNUI CUIB DE… SOIMI*

Misteriosul Codex Rohonczi (numit astfel dupa localitatea în care a fost pastrat pîna în 1907), al carui original se gaseste în arhivele Academiei de stiinte a Ungariei, incitase mai multe generatii de filologi si istorici, care l-au cercetat atent, de pe la 1838 pîna spre 1970, fara a-l putea descifra. Ceea ce se putuse stabili cu certitudine fusese ca hîrtia manuscrisului dateaza din prima jumatate a secolului al XVI-lea si este de origine italiana, iar straniul alfabet folosit cuprinde un numar deconcertant de semne (cam de zece ori mai mare decît totalul literelor existente în vreun alfabet cunoscut).

Pe la începutul anilor ‘80, obtinîndu-se oficial o copie integrala a codex-ului respectiv, aceasta este încredintata spre studiu cercetatoarei Viorica Enachiuc, care a decretat înca din faza preliminara descifrarii (fapt el însusi suspect, semanînd nu atît cu stabilirea unor “ipoteze de lucru”, cît mai degraba cu elaborarea oarecum apriorica a unui set de idei fixe, sub care s-a desfasurat apoi întreaga cercetare, la modul procustian) ca ar fi vorba de un corpus de texte redactate initial spre sfîrsitul secolului al XI-lea si în prima jumatate secolului al XII-lea, “într-o limba latina vulgara (dacoromâna), cu caractere mostenite de la daci”. Lasînd la o parte (pentru ca se poate discuta) faptul ca notiunea de “latina vulgara” denumeste mai degraba ultima faza istorica a limbii latine vii, sau aspectul popular al acestei limbi, iar nu ansamblul pestrit al limbilor neolatine din stadiul lor preliterar (limba Juramintelor de la Strasbourg, bunaoara, nu e “latina vulgara”, ci “franceza veche”, nu e varietate dialectala a latinei tîrzii, ci deja o alta limba din marea familie a limbilor romanice), nu-ti trebuie mari competente sau acuitati lingvistice ca sa vezi ca limba “descifrata” si “transliterata” latineste de cercetatoarea românca (dupa doua decenii de eforturi cvasimaniacale) nu prea seamana nici cu latina clasica, nici cu latina medievala, nici cu ceea ce se stie îndeobste despre latina populara, nici cu româna veche, nici cu vreo alta limba neolatina cunoscuta, iar “latinitatea” lexicului ei, ce se vrea atestata de asa-numitul “Vocabular comparat” de la sfîrsitul lucrarii, este una extrem de chinuita, violentînd capricios legile fonetice ale trecerii de la latina la limbile romanice, sub sugestia unor analogii fortate si adeseori naïve, aflîndu-si unicul temei în fantezia autoarei (altminteri prolifica si nu lipsita de eruditie, cum fusese cazul pe vremuri, mutatis mutandis, si cu delirurile sublime ale unui Nicolae Densusianu din Dacia preistorica, sau, mai aproape de noi, ale unui Vasile Lovinescu – alias Geticus – din Dacia hiperboree). Nici nu e de mirare ca autoarea, marginalizata de lumea academica, si-a tiparit lucrarea la o editura de tot obscura si si-a gasit audienta mai ales printre protocronisti si tracomani, rezultatele finale ale cercetarii sale – “Descifrarea Codexului Rohoncz” – fiind prezentate “în cadrul celui de al II-lea Congres International de Dacologie – Burebista, 2001, organizat la Bucuresti si Orastie în perioada 15-18 august 2001, sub egida Societatii stine-ti-va bine!t «Dacia Revival International Society of New York», sub presedintia domnului Napoleon Savescu, doctor în medicina si istorie”, unde a si fost premiata. Asistenta trebuie sa fi gustat enorm nu atît “latinitatea” acestei straromâne sui generis, cît presupusa origine dacica a greoiului alfabet utilizat în codice[1], fara sa se mai sinchiseasca de faptul cu totul straniu (ca sa nu spun imposibil) ca o limba care poseda un asemenea sistem de scriere[2] sa nu mai lase nici o alta urma! Cum straniu e si faptul ca tocmai dacii/getii, despre care s-a spus ca, asemeni majoritatii tracilor, trebuie sa fi cunoscut interdictia rituala a scrisului (atestat tîrziu si numai în “relatiile diplomatice”), sa fi inventat si perpetuat timp de mai bine de un mileniu un alfabet atît de complicat, rezistînd pîna tîrziu concurentei alfabetelor latin, grec si chiar glagolitic! Sa fi fost vorba de un sistem de scriere secret sau chiar initiatic, destinat unei minoritati pastratoare a traditiei precrestine, înca vii chiar în zorii celui de-al doilea mileniu? O astfel de ipoteza, nesprijinita de nici un alt document anterior, contemporan sau posterior, tine însa mai mult de orizontul fictiunii (gen Creanga de aur a lui Mihail Sadoveanu) decît de cel al stiintei, oricît de larg am concepe-o pe aceasta din urma.

Si daca am admite ca cercetatoarea, chiar înselîndu-se asupra identitatii limbii respective (de ce, la urma urmelor, n-ar fi chiar geto-daca în care stihuise si Ovidiu?!) sau asupra originii alfabetului aferent (cel mai eteroclit din cîte a cunoscut istoria), a gasit totusi cheia descifrarii celor patru “carti” ale manuscrisului, ramînem destul de dezamagiti de incoherenta unor segmente întregi[3], de elementaritatea belicoasa si de monotonia aproape acefala a textelor “arhivate în cancelaria statului blak”[4], pe care autoarea ni le prezinta astfel (p. XIII): “Cugetarile, proverbele si îndemnurile pline de întelepciune din textele Codexului sînt expresii ale folclorului si ale filosofiei vechilor daci. Textele cartilor I, II si IV sînt semnate de mitropolitii blaki Sova Trasiu, Niles si respectiv Timarion. Cartea a III-a reprezinta textele unor cuvîntari, solii si aliante, proverbe si cunostinte astronomice si muzicale…”

Nici pomeneala de spiritul bisericos al voievozilor de mai tîrziu, nici de spiritualitatea ortodoxa a vladicilor: iata, asadar, o insula de dacitate în plin Ev Mediu bizantin, un stat geto-blak aliat cu puterile crestine ale vremii, dar în care mitropolitii nu propovaduiesc pacea evanghelica, ci patosul razboinic[5], hraniti nu de mostenirea lui Hristos si a Apostolilor, ci de mostenirea lui Zalmoxis si a lui Deceneu! “Luptati”, “loviti”, “zdrobiti”, “biruiti”, “taiati”, “radeti”, “brazdati” sau “secerati” dusmanii (pecenegi, cumani, unguri “mlastinosi”, “sobolanii” de uzi, “oamenii galbeni” în speta) sînt îndemnurile care se repeta obsesiv în tot codicele, în lungi sarje retorice (punctate interjectional: a! ao!), restul fiind neesential. Tinerii sînt crescuti în mistica razboiului si numiti “soimi” ai patriei (Ceausescu ar fi jubilat!); os de tarabostes (pileati), ei tin la mare pret caciula (semn distinctiv al maturitatii razboinice), pe care sînt îndemnati sa se jure a fi necrutatori în lupta, binemeritîndu-si astfel renumele de “caciulari”. Simptomatic si reprezentativ pentru întregul codice (în talmacirea propusa de d-na Enachiuc) este asa-numitul “Cîntec de lupta al blakilor” (Cartea a III-a, LX, 1): “Lovind, biruiesti; strigati în aparare! / Strigati unirea cu însufletire! Uniti lo- / viti pe uzi! Astfel, mergînd cu Vlad, mergeti sa / biruiti! Conducatorul blakilor, Vlad, sa loveasca biruitor!” (în limba lor “vulgara”, pe care au pierit fara urma prin secolul al XII-ea, “soimii” cîntau asa: IKEN NECIS UR RAVENTIS SUOAR / RAVENTIS NEOD DALÝ UNIS URE- / TI UZI SI IR A VLAD IU NECA- / TI GER BLAC VLAD URA NEC).

Ramîn multe de explicat în volumul ce ar urma sa complineasca editia. Aparenta coherenta interna de ansamblu a demersului d-nei Enachiuc nu trebuie sa însele o receptie mai putin avizata: adeseori nebunia însasi este perfect coherenta în sistemul ei de referinta. Precedentele protocroniste din cultura româna a ultimilor doua sute de ani, de la romanomania deliranta a scolii latiniste pîna la tracomania analfabeta a lui Iosif Constantin Dragan, sau pîna la protocronismul ortodoxizant al unui Mihail Diaconescu (pe care-l reîntîlnim si ca entuziast prefatator al lucrarii d-nei Enachiuc), ofera destule exemple în acest sens. Pîna la scontatul volum explicativ (si pîna la schitarea unei reactii publice din partea specialistilor intrati în hibernare), acest prim volum nu pare sa reziste decît prin fotocopia straniului document original.

În fata unei asemenea provocari, de ce tac instantele noastre academice? Daca totul reprezinta o uriasa mistificare, cu sau fara voie, de ce nu este avertizat publicul larg, macar cu un minimum de contra-argumente autorizate? Iar daca nu este o mistificare si daca în toata aceasta oferta exista un sîmbure de adevar, atunci de ce nu se arata gradul ei de importanta, fiind la mijloc o miza care priveste deopotriva istoria limbii, istoria literaturii si istoria generala a românilor? Oare forurile universitare si academice nu mai au nici o raspundere deontologica si morala în societatea româneasca? Întrucît demersul, înainte de a putea fi evaluat istoriografic, sta sau pica sub aspect lingvistic, ce asteapta pentru a se pronunta cei ce au competenta si datoria sa o faca? Sau e cumva îndreptatita asertiunea ca lingvistica româneasca a murit maian cu regretatul Iancu Fischer?

Razvan Codrescu

* Viorica Enăchiuc, Codex Rohonczi. Descifrare, transcriere si traducere/ Déchiffrement, transcription et traduction, Editura ALCOR EDIMPEX SRL, Bucuresti, 2002, 831 pagini (editie bilingvă româno-franceză, continînd reproducerea facsimilată a originalului, transcrierea lui cu caractere latine, traducerea românească si versiunea franceză, precum si numeroase auxilii: prefată, cuvînt înainte, note si comentarii, postfată, bibliografie, vocabular comparativ, hărti istorice).

[1] Presupusul vechi alfabet dacic ar fi continut la origine cam 150 de semne, dar marea curiozitate, amintind mai degrabă de limbile semitice decît de cele indo-europene, rămîne că “ductul scrierii este de la dreapta la stînga, iar textul se citeste de jos în sus, primul rînd, deci, devenind ultimul din fiecare pagină”.

[2] Altminteri strict fonetic, perpetuat, cu limbă cu tot, pînă cel putin în secolul al XVI-lea, cînd s-a executat manual – ceea ce n-ar fi fost posibil în conditii de ignorare completă a limbii si a sistemului de notare în cauză – pretinsa “copie” ilustrată ajunsă pînă la noi: 448 de pagini, format 12/10, “fiecare cu circa 9-14 rînduri”, în care sînt intercalate si 87 de miniaturi rudimentare, ce vor fi avut rolul lor în economia “descifrării” textului (aspect asupra căruia autoarea promite să dea lămuriri depline într-un alt volum), dar si un sistem de notatie muzicală, descifrat de prof. univ. dr. Gheorghe Ciobanu, ceea ce a permis reconstituirea sonoră (caseta anexă se livrează împreună cu cartea) a “celei mai vechi melodii laice românesti cunoscute pînă acum”.

[3] Iată o mostră: “Ai ucide primejdii luptînd, iată tăisuri înversunate ai birui cu înversunare în curătire…” etc.

[4] Stranietătii lingvistice i se adaugă stranietatea istorică: acest “stat blak centralizat”, contemporan cu Bizantul Comnenilor, sub conducerea politică a nemaiatestatului “Vlad, cîrmuitorul blakilor [uneori numiti în text si geti sau daci, asa cum tara este numită Dacia!], stăpîn si vrednic de a fi rege”, si sub conducerea religioasă a mitropolitilor la fel de nemaiatestati Sova Trasiu, Niles si Timarion, întins, nici mai mult nici mai putin, decît “în stînga Tisei, pînă la Nistru, si de la Dunăre pînă în apropierea muntilor Cernahora”, aliat de încredere al Imperiului bizantin, dar încheind aliante, “după caz”, si cu gotii, ungurii, venetienii sau cruciatii occidentali, nu a atras în nici un fel atentia vreunui cronicar străin contemporan, fie el răsăritean sau apusean, nici n-a fost păstrat în vreun alt fel de memoria localnicilor, ci a fost înghitit de o uitare fără cusur (si fără echivalent în istoria europeană)! Pe de altă parte, ar fi o culminatie a “nenorocului” nostru istoric ca o limbă si un alfabet precum cele cu pricina, dacă nu reprezintă doar amuzamentul vreunui poznas din secolul al XVI-lea, să nu fi transmis posteritătii vreun text mai acătării, ci doar acest talmes-balmes de discursuri monocorde si solii puerile, dintre care multe trezesc mirarea că au fost retinute într-o arhivă de cancelarie domnească, oricît de scăzut ar fi fost nivelul politic si cultural al acesteia.

[5] Atît de specific daco-getilor, cum dau mărturie sursele antice: “Acolo la ei puteai să vezi peste tot săbii, platose, lănci, peste tot cai, peste tot arme, peste tot oameni înarmati” (Dio Chrysostomos), căci getul “c-o mînă e pe armă, cu cealaltă pe plug” (Ovidiu).