numarul 3, mai 2003

Putinta de a comenta neputinta

Eseul colegului nostru Vasile Cernat (Neputinta la români), publicat în numărul de debut al „Generatiei zero”, este dinamită curată. Asta pentru că, asa cum „s-au adus mai multe răspunsuri, unele dintre ele contradictorii” la întrebarea „ce ne caracterizează mai mult ca români?”, se pot emite mai multe aprecieri, chiar foarte contradictorii, despre eseul colegului nostru. În ce mă priveste, aprecierile sunt întrutotul pozitive, si se va vedea si de ce.

Eseul porneste de la constatarea unor oameni de stiintă americani că „poporul român suferă de o neputintă dobândită”. Fenomenul, numit de psihologia contemporană neputintă dobândită (N.D.), s-ar datora în acest caz „nenumăratelor lovituri la care l-a supus istoria încă din momentul formării lui”; din acest motiv poporul român „a fost învătat să fie neputincios si, chiar dacă are putere să facă istorie, el n-o va face tocmai datorită acestei învătări negative, dăunătoare”.

Trăim o perioadă în care demagogia abundă. Si nu numai ea, ci si cercetările superficiale, de suprafată. De preferintă succesul maxim îl are metafora, chiar dacă aceasta nu e rodul întelegerii profunde a fenomenului analizat. Colegul nostru se sustrage acestei tentatii, ocolind explicatiile simpliste, conjuncturale ale neîmplinirilor noastre: „Problema e în noi însine, aici se află cauza a ceea ce suntem, sau, mai exact, a ceea ce nu suntem”. „Totusi, continuă el, nu trebuie să ne numim victime pentru că N.D. nu este o stare permanentă. Remediul ei, demonstrat tot prin experiment, este succesul”.

De la Dimitrie Cantemir încoace cel putin, numerosi autori au sesizat o anume labilitate psihică ce-i caracterizează pe români. Cauza acesteia probabil nu poate fi identificată, deocamdată, prin analogii cu psihologia individuală, dar examinarea „nenumăratelor lovituri la care ne-a supus istoria” poate fi, în lipsa unei alternative, o pistă interesantă. Sindromul românesc al neputintei, vizibil deopotrivă în viata politică dar si în domenii ca sportul, considerat marginal dar extrem de sugestiv în privinta sănătătii psihice a unei natiuni, nu se regăseste totusi în cazul unor popoare vecine, unele din ele chiar cu o istorie mult mai dură ca a noastră.

„N.D. este definită de două elemente: performanta slabă si comportament de abandon, de resemnare”. Aici, colegul nostru face o dihotomie: performantele noastre sunt slabe, dar „în privinta comportamentului e greu să spui că românii sunt niste resemnati” (si ca argumente contra unei asemenea afirmatii sunt invocati Stefan cel Mare, Mihai Viteazul „si atâtia altii care nu au fost niste resemnati”, precum si revolutia din decembrie). În ce mă priveste, lăsând istoria la o parte, as îndrăzni să cred că lucrurile stau mai degrabă invers. Performantele noastre sunt de regulă înalte, însă comportamentul nostru este cel al unor oameni inconstanti, neîncrezători în fortele proprii si complexati în fata străinătătii, al unor oameni care se descurcă uimitor în situatii-limită si clachează incredibil când succesul pare asigurat. Din această cauză performantele nu se încheagă într-un bilant final pe măsura lor. Tocmai în zilele când apărea periodicul nostru, nationala de handbal feminin a României rata, în stilu-i atât de caracteristic, câstigarea unei medalii la Campionatul Mondial.

Neputinta la români este un eseu cu valoare emblematică, ilustrând exact tipul de reflectie de care are nevoie generatia noastră si România în general. El poate constitui si un nimerit punct de pornire pentru o serie de demersuri înrudite: problema neputintei si a complexului românesc de inferioritate ar trebui să devină un subiect permanent al publicatiei noastre. Se pare, fără otioase complexe de superioritate, că ardelenii si macedonenii sunt capabili să discute cu mai mult calm această problemă. Si ar fi timpul s-o facă mai decis. Suntem, deocamdată, prea dominati de tipul de discurs plângăret, resemnat (sic!), care mimează cioranianul, fără a-l putea întelege. De aceea, un eseu ca cel al colegului nostru ar putea stârni reactii contradictorii.

Întrutotul valabilă si propozitia finală, cu valoare concluzivă, a Neputintei la români: „Poate că acum suntem putin obositi”. Sigur suntem. Si-atunci când ne vom reveni, vom începe prin a reflecta cum să scăpăm de obsesia neputintei.

9 februarie 1996

P.S. Textul de mai sus nu-l consider, prin nimic, actual. Fusese pregătit pentru o publicatie care n-a mai apărut. L-am descoperit aproape întâmplător în arhiva proprie, unde, poate, era mai bine să si rămână. M-am gândit să-l public totusi, acum, în primul rând din respect pentru lucrarea lui Vasile Cernat (psiholog de formatie). Apoi, pentru că în text este vorba despre un experiment american (asadar de maxim interes în România). În sfârsit, pentru că un eveniment recent a ocazionat exprimarea unor opinii pe aceeasi temă. În noiembrie anul trecut, imediat după binevenita invitatie adresată României de a adera la N.A.T.O., „Realitatea T.V.” a găzduit o emisiune foarte interesantă, al cărei realizator a insistat, fără complexe (de nici un fel) tocmai asupra consecintelor pe care evenimentul respectiv l-ar putea si ar trebui să-l aibă asupra principalului nostru dusman: mentalitatea de învins. Concluzia emisiunii era destul de optimistă. Din păcate, consider că, cel putin deocamdată, nu s-a întâmplat „nimic nou (îmbucurător) pe frontul” luptei împotriva acestei mentalităti. Ba, dimpotrivă, parcă ne arătăm dornici să „proiectăm” această mentalitate si asupra altor natiuni, chiar a unor tări europene pe care, până mai ieri, le consideram modele absolute.

Silviu B. Moldovan