numarul 3, mai 2003

România si ambitiile „Noii Europe”

Ultimele evenimente internationale au cam zdruncinat „comunitatea de interese” a statelor batrînului continent, ”înfratirea” vestului si Estului European, desi consemnata în date fixe, conturîndu-se mai mult ca o utopie dezirabila. Încercînd sa contrabalanseze fronda franco-germana, nou formatul Grup de la Vilnius (Albania, Bulgaria, Croatia, Estonia, Letonia, Lituania, Macedonia, România, Slovacia si Slovenia) a mizat pe superputerea americana, ridiculizînd pretentiile hegemonice locale ale lui Chirac si Schroeder.

România, ca tara „martir”, careia permanent i se pot servi injurii internationale, a resimtit din plin izbucnirile orgoliului francez. Izbucnirea punitiva a presedintelui Chirac contra simpatizantilor estici ai Statelor Unite a esuat într-o lamentabila gafa diplomatica, în timp ce intentiile Frantei de a-si confectiona o alura de superputere prin solidarizarea "vocilor" europene au fost spulberate înca o data. De la criza Suezului(1956), cînd Marea Britanie si Franta au fost silite sa se retraga în mod rusinos din Egipt, sub presiunea Washington-ului, puterile europene nu au mai încercat niciodata, cu atîta ambitie, sa-si recapete influenta dominanta în politica mondiala.

Din nefericire, însa, Franta a visat la recîstigarea staturii din secolul al XIX- lea prin utilizarea mijloacelor secolului al XIX-ului, uitînd ca dupa o suta de ani de totalitarisme codul diplomatic aristocratic al "Vechii Europe" a fost înlocuit cu unul în care se regasesc minime elemente ale democratiei interne. Resuscitînd practici ale trecutului, Franta a reînviat dublul discurs: unul al respectului fata de puterile de aceeasi clasa si un altul cu tenta de admonestare pentru statele mici, dependente de bunavointa Uniunii Europene.

Desi marile puteri contribuie la întarirea ordinii internationale prin exercitarea suprematiei în diferite zone ale lumii, aceasa predominanta poate lua forme diferite. Franta a ales modelul teoretic al dominatiei, tratîndu-si posibilii aliati ca pe niste membri inferiori ai societatii internationale, pe seama carora îsi poate manifesta oricînd puterile, în mod discretionar. Cuvintele presedintelui Chirac indica mai degraba o mentalitate de sfera de influenta decît de sfera a responsabilitatii.

Opusa dominatiei este întîietatea, practicata de Statele Unite. America nu desconsidera drepturile aliatilor, iar pozitia de conducere pe care o detine provine din cedarea de bunavoie, de catre stale mai mici, a unor initiative în care sunt exprimate recunoasterea rolului disproportionat si responsabil pe care îl detine suerputerea.

Reactia europeana la pretentiile Fantei a fost una tipic populara, iar "viermele" Chirac a cazut greoi în plasa întinsa de americani, justificînd temerile revenirii la "Vechea Europa". Pentru România,o asemenea Europa apusa nu înseamna decît o nesfîrsita disputa între Anglia, Franta, Germania si Rusia, pentru dominarea continentului. Reîntoarcerea la instabila lupta a puterilor europene, însotita de crize, tensiuni si înarmari, de nesfîrsitele temeri ale statelor mici care trebuie sa slalomeze atent printre capriciile franco-ruso-germane, este astazi de neacceptat. Ceea ce nu a înteles înca Franta se poate rezuma astfel: tarile estice nu au iesit dintr-un despotism comunist si dintr-o perioada gri a vidului de securitate pentru a accepta noi forme de dominatie traditionala. Necesitatile lor de securitate nu se pot raporta la o Europa care vorbeste pe mai multe voci, careia îi este straina solidaritatea, nu si-a definit clar relatia cu Rusia si în care puterile vestice mai lupta pentru întîietate. Experienta trecutului a aratat ca efectele unei asemenea situatii au fost doar cumplitele razboaie mondiale.

Optiunea americana a României (de fapt optiune euro-atlantica, nediscriminatorie) nu echivaleaza cu respingerea Europei de Vest, dar, la fel ca în cazul altor state foste comuniste, indica o cerere expresa pentru prelungirea statutului Americii de putere europeana. Daca, timp de 50 de ani, Washington-ul a demonstrat ca este capabil sa genereze stabilitate în Occidentul european, serviciile sale sunt acum necesare în Est. Tarile Europei Central-Estice au temeri istorice atît pe relatia Est (Rusia) cît si pe cea Vest (Germania), iar protectia Uniunii Europene, inconsecventa si imatura, pare mai mult o iluzie pur teoretica. Oricum, francezii s-au mai calmat, iar vizitele lui Mircea Geoana la Paris si a lui Adrian Nastase în Germania au refacut relatia fireasca dintre România si Vestul european

În aprilie 2003, s-au întrunit la Snagov premierii României, Bulgariei, Estoniei, Lituaniei, Letoniei, Slovaciei si ministrul de externe al Sloveniei, cele sapte tari candidate la NATO hotarînd coordonarea eforturilor în vederea aderarii la Alianta. Impresionanta este în aceste conditii conturarea unei identitati de grup, cu valente, tendinte si viziuni estice. Grupul este direct interesat în mentinerea unor relatii speciale cu America, majoritatea statelor confruntîndu-se istoric cu expansionismul rusesc si mizînd, mult mai pragmatic, pe o securitate aparent absoluta, asigurata de SUA.

„Invadarea” NATO de catre acest val estic va fi o problema reala pentru aroganta si ambitiile franco-germane. Departe de zonele turbulente politic ale Rusiei, Ucrainei si Orientului Mijlociu, prospere economic si cu obiective aparent neîntelese de politica externa, statele vestice au tendinta de a banaliza relatia cu America si de a construi o superputere europeana cu pretentii globale. Totusi, atît timp cît Vestul nu va crea o voce solidara si realista, este foarte probabil ca Estul NATO sa se simta mai aproape de Statele Unite decît de Franta. Premierul leton accentua ca noul grup „are un rol în înarirea relatiilor trans-atlantice”, iar premierul slovac aprecia: ”Europa unita nu trebie sa fie împotriva SUA, iar SUA nu trebuie sa renunte la cooperarea trans-atlantica”. Datorita ignorarii intereselor statelor mici din Est, Vestul risca sa construiasca prin atasarea vecinilor nu o Europa mai puternica ci una mai tensionata si mai convulsiva.

Radu Dumitrescu