numarul 3, mai 2003

Satul romanesc

Cind spun satul romanesc, imi amintesc de Ocisorul copilariei mele, din Muntii Apuseni. Si, nu stiu de ce, imi revin in memorie versurile lui Lucian Blaga:

„Linga sat iata-ma iaras

Prins cu umbrele tovaras

Toate-s altfel, omul, leatul

Neschimbat e numai satul

Dup-atiti prieri si toamne

Neschimbat ca Tine, Doamne

Aur scutura alunul

Fluer zice, cade fumul

Greerii parintilor

Molcom cinta, molcom mor

Cu aroma ca venininul

Aminteste-mi-se arinul

Mult ma mustra frunza-ngusta

Vintul lacrima mi-o gusta”…

Versuri care proiecteaza nu atit reveria poetului in fata satului natal, cit mai ales viziunea lui asupra viitorului harazit satului romanesc. |l vede intepenit in vesnicie.

Cit s-a inselat insa Blaga, realizam azi, cind constatam ruina in care au ajuns satele romanesti. Poate ca n-ar fi trebuit sa fie asa, caci poetii simt bine devenirea lucrurilor.

Satul - ca matrice spirituala a neamului romanesc - nu trebuie supus transformarii. Originea trebuie sa fie vesnic aceeasi: ca alunul, ca frunza, care-l mustra pe cel ce se apropie schimbat de satul – matrice.

Viziune idilica sau lirica despre acest tip de asezare umana? Nu. Pentru ca neschimbarea este una, devenirea – cu totul altceva. Or devenirea siluita si siluinda si-a extins domeniul, parasind fenomenul si agresind esenta. Asa s-au creat polimorfismele culturale, printre care si satul modern de azi – o lume in care nu mai exista factori supraordonatori si subordonati ai culturii si civilizatiei sale. Armonia dintre fire si devenire s-a frint. Omul contemporan – si taranul implicit – cauta si nu stie ce cauta. Pare ca singurul scop al omului este sa se modernizeze. Adica sa imite ce a vazut peste gard, la vecini, la oras. Prima schimbare o constati la nivelul arhitecturii. Adio integrare in mediu, adio simbioza ambianta cu originea. Un singur gind fulgera mintea tuturor: sa dispara diferenta dintre sat si oras. Nu doar la nivel de confort, ci mai cu seama la nivelul mentalitatii. Apelativul „ba, tarane!” s-a impus ca insulta grava si des proferata. Originea taraneasca devine astfel un motiv de rusine. Aproape cum a fost originea boiereasca in comunism.

Dezbracati de straiele lor, luati de linga bisericile lor spre a deveni muncitori la oras, vaduviti de ogoarele lor, taranii romani si-au pierdut inocenta caracteristica. Acea puritate care, acum 60 de ani i-ar fi facut sa ridice din umeri, daca le-ai fi strigat batjocoritor: „bai, taranilor!”. Asa ca incearca sa-si cistige privilegiul de a-si lepada numele de taran.

Tehnica fara constiinta duce la ruina

|ntr-o calatorie prin Orientul indepartat, am intrebat un bastinas de ce nu-si fac drumuri mai bune. Replica a fost surprinzatoare: „De ce sa facem drumuri mai bune pentru vehicule, cind putem face vehicule mai bune pentru drumurile acestea?”. Apoi, a adaugat: „Lumea este un lucru spiritual si nu-ti ingaduie s-o brutalizezi; cine actioneaza, o strica; cine o cistiga, o pierde…”. Un aforism oriental, care este in aceeasi cheie ca poemul blagian.

Werner Heisemberg scrie intr-un eseu („Gaspräch im Umkreis der Atomphysik”) despre un chinez care a intilnit un taran chinez, care cobora, pe scara, intr-un put, cu o galeata in mina, pentru a lua apa si a uda gradina. Mirat, chinezul de la oras l-a intrebat pe taran de ce nu-si face o cumpana, pentru a nu cobori de zeci de ori pe scara. Taranul a raspuns: „M-am gindit la asta, dar daca mi-ar fi mai usor, mi-ar slabi inima, pentru ca cel care lucreaza ca o masina capata inima de masina si asfel isi pierde nevinovatia, si cel care isi pierde nevinovatia nu mai este sigur de spiritul sau. Ori nesiguranta spiritului nu se poate impaca cu judecata adevarata. Deci, cunosc lucrurile care mi-ar usura munca, dar mi-ar fi rusine sa ma servesc de ele stiind ce as pierde”.

Iata, asadar, ce se intimpla cind tehnica nesubordonata constiintei intra in actiune. Cam ce s-a spus in vremea lui Rebelais in Europa: „Stiinta fara constiinta, nu-i decit ruina sufletului”.

Revenind la satul romanesc, la matricea noastra nationala, am putea spune ca incercind sa-l modernizam fara o constiinta adecvata acestei transformari, nu facem decit sa-l stricam.

Marcel Petrisor