numarul 3, mai 2003

Mitropolitul Visarion Puiu: un personaj istoric mult discutat, dar putin cunoscut

Dupa 1990, discursul militant greco-catolic a obisnuit peisajul istoriografic românesc cu diferite acuze la adresa Bisericii Ortodoxe Române din timpul regimului comunist. De fapt, ca o continuare a discursului propagandistic greco-catolic din exil. Un caz mult discutat, dar putin cunoscut este cel al Mitropolitului Visarion Puiu considerat de cei prea înfierbântati de scrisul istoric ca un „ecumenist autentic”.

Ne vom sustine afirmatia abordind doua aparitii în presa româneasca pe aceasta tema. Este cazul unui articol al parintelui Augustin Silvestru Prundus, semnatarul materialului „Ecumenism autentic”, aparut în „Vestitorul”, august 2001, periodic al Eparhiei Unite de Oradea. Aici, distinsul parinte face o serie de asocieri de evenimente istorice distincte în timp. De exemplu: „Mitropolitul (Puiu) a fost obligat sa-si ceara pensionarea din cauza intrigilor, calomniilor si uneltirilor, Sfântul Sinod numindu-l Conducatorul Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria. Aici l-a întâlnit pe mitropolitul Nicolae Balan, de culoare verde legionara, plecat în misiune ca sa binecuvânteze bisericile spurcate de comunisti…”.

Parintele Prundus trebuie sa stie ca Mitropolitul Puiu a ajuns sef al Misiunii din Transnistria abia în 1942, la peste doi ani dupa retragerea de pe scaunul Bucovinei, nu imediat asa cum foarte usor si gresit se poate întelege. Mai mult, când Mitropolitul Visarion a ajuns la Odesa, Mitropolitul Nicolae al Ardealului nu mai vizita Transnistria, deoarece o facuse în toamna lui 1941, deci cu un an înainte[1].

În continuare parintele Prundus scrie „adevarate file de istorie”, sustinând ca în vara lui 1944 Mitropolitul Visarion, surprins de noua situatie politica „ia hotarârea sa nu mai revina în tara, sub dominatia comunista, ca sa se transforme în luptator pentru biserica si popor”. Pentru aceasta Dumitru Stavarache, autorul unui recent volum de documente despre Mitropolitul Puiu arata cum si înainte de acest moment, Mitropolitul Visarion Puiu a fost un „luptator pentru biserica si popor”[2], deci nu nu trebuia sa devina. Pe de alta parte, ramânerea lui în Occident se datoreaza, precum ne arata documentele de arhiva, schimbarii politice a României fata de Germania[3]. Mai mult, spre sfârsitul anilor ’50 arhiereul nostru chiar dorea reîntoarcerea în tara.

Nu în ultimul rând, parintele Prundus doreste sa ne convinga cu ceea ce puterea comunista urmarea în anul 1950 si anume ca Mitropolitul Visarion a dorit „unirea ortodoxiei cu catolicismul” (de retinut ordinea termenilor), înca din 1925. De unde puterea comunista i-a dat „sentinta de condamnare la moarte însotita (subl. ns.) de caterisirea data de Sfântul Sinod în 28 februarie 1950”. Un fals mai mare nici ca poate exista, deoarece condamnarea la moarte i-a fost hotarata în 1946, iar „caterisirea” în 1950, dupa mai multe cereri ale puterii comuniste catre conducerea BOR.

Ideea ca ar fi sustinut „unirea” a pornit de la o afirmatie lansata în epoca, care pornea de la un articol din ziarul unit „Unirea”, 1925, nr. 25, p. 1, in care aparea o declaratie a Mitropolitului Visarion - care era contra înfiintarii institutiei Patriarhiei la conducerea BOR - preluata cu un alt înteles. Pentru aceasta trebuie remarcat faptul activitatea sa, de pâna la plecarea din tara, nu a determinat nimic care sa sustina o pozitie antiortodoxa si împotriva BOR, ci dimpotriva a participat la misiunea Bisericii Ortodoxe Române, atât din punct de vedere social, cât mai ales spiritual. De fapt, atunci episcopul Visarion spunea: „Pentru zilele noastre un patriarh trebuie sa reprezinte culmea organizarii administrative a unei Biserici pe temelia unei Biserici solid organizate”[4]. Deci contraargumentele sale se bazau pe situatia în care se afla BOR si nicidecum pe o simpatie speciala pentru Biserica Catolica. Poate, decât, la disciplina de care aceasta dadea dovada atunci când se afla la abatia Maguzzano. Un argument in sprijinul afirmatiei noastre este pasajul din scrisoarea Mitropolitului Visarion Puiu al Bucovinei catre Nicolae Iorga, din data de 20 aprilie 1939, în care acesta spunea, printre altele: „Reîntregirea bisericeasca a neamului românesc prin readucerea la matca a celor uniti”[5].

In plus, Mitropolitul Visarion Puiu aducea la Odesa, de Duminica Ortodoxiei a anului 1943 (de retinut semnificatia zilei), prin savârsirea Sfintei Taine a Botezului un catolic la ortodoxie. Iata un moment revelator pentru „ecumenismul” si dorinta de „unire” a sa.

Al doilea caz, pe care îl avem în vedere este articolul domnului Ion Zubascu, intitulat „Statura uriasa a mitropolitului Visarion Puiu” („România Libera”, nr. 3855, 21 noiembrie 2002, Supliment, p. II).

Dincolo de limbajul veninos la adresa actualei conduceri a Bisericii Ortodoxe Române, dl Zubascu face o serie de afirmatii total gratuite, nesustinute istoric. Printre altele, sustine ca „patriarhul Justinian Marina, cel care l-a caterisit pe mitropolitul Visarion Puiu, a distrus temeliile bune ale Bisericii, punându-le în slujba puterii atee venite de la Moscova”. Dl Zubascu ar trebui sa cunoasca numai contributia pe care patriarhul Justinian Marina a adus-o, sa spunem în plan legislativ-bisericesc. Necesitate pe care de altfel arhiereul Visarion Puiu o invoca mereu în perioada interbelica în nenumaratele sale scrieri. Iar în ceea ce priveste „caterisirea” care i-a declarat-o Mitropolitului aflat în strainatate, putem spune ca este discutabila si necesita o cercetare istorico-teologica atenta. Poate alta data ne vom opri acestui fapt.

Dl Zubascu ar trebui sa mai stie ca nu numai Visarion Puiu a prezis „cu clarviziunea unui profet biblic perisabilitatea unui sistem politic satanic bazat pe distrugerea valorilor umane”, ci chiar si PF Justinan Marina - „patriarhul rosu”, sintagma atât de mult pretuita în istoriografia greco-catolica -, pe care îl vede în cele mai negre culori. Ne referim la nota informativa din data de 6 februarie 1949, unde sursa reda urmatoare afirmatie pe care ar fi facut-o Patriarhul Justinian: „Peste 50 de ani, daca se va mai vorbi despre Karl Marx, se va vorbi numai despre un filozof oarecare, ale carui învataturi nu au avut rezultate practice durabile”[6].

In încheiere, opinam ca astfel de chestiuni de istorie bisericeasca, mai ales cele din timpul regimului comunist, necesita o privire atenta, atât asupra faptelor istorice, cât mai ales asupra încarcaturii teologice. Nu se poate scrie istorie eclesiastica pe o simpla constatare, prin folosirea unor documente într-un mod superficial, fara o analiza istorico-teologica, dar folosind un limbaj pompos, de cele mai multe ori tributar unor tendinte politice.

Adrian Nicolae Petcu

[1] Vezi detalii în „Dosarele Istoriei”, nr. 11 (75)/ 2002, p. 17-25

[2] Dumitru Stavarache, Mitropolitul Visarion Puiu. Documente din pribegie, Pascani, Editura Moldopress, 2002, p. 11-32

[3] Arhivele Ministerului Justitiei, Directia Instantelor Militare, fond Penal, dosar 24.541, vol. XII, f. 179.

[4] Arhivele Nationale Istorice Centrale, fond Visarion Puiu, dosar 227/1939, f. 213

[5] Ibidem, dosar 10/1935-1940, f. 69-70

[6] „Anuarul Facultătii de Teologie Ortodoxă, Universitatea Bucuresti”, II, 2002, p. 97-98