Biserica este ameninţată din interior

Dan Ciachir este unul dintre cei mai avizaţi observatori ai vieţii religioase de la noi, fiind deopotrivă trăitor al ortodoxiei şi eseist cu verb tăios. Riguros, documentat şi mizînd pe o dreaptă cumpănire a faptelor, evenimentelor şi declaraţiilor legate de Biserică, Dan Ciachir dă mărturie despre vremurile pe care le străbatem. Asumîndu-şi condiţia de cronicar imparţial,a stîrnit simpatii şi antipatii, opiniile sale neputînd fi ignorate. Iată de ce am găsit potrivit să purtăm un dialog cu Dan Ciachir într-un moment în care Biserica Ortodoxă Română "ţine prima pagină" numai în legătură cu diverse scandaluri.

Claudiu Târziu: Ierarhia Bisericii Ortodoxe Române pare să nu facă faţă provocărilor veacului. Opinia publică este alimentată frecvent cu informaţii despre preoţii securişti, preoţii homosexuali, preoţii agresori, preoţii hoţi… Nimic din ce face Biserica bun nu se vede. De pildă, faptul că BOR a cheltuit în 2004 a cheltuit aproape 200 de miliarde de lei pentru fapte de milostenie a trecut neobservat. De unde această percepţie?

Dan Ciachir: Biserica nu este cunoscută în profunzime. Şi pentru asta e de vină în principal instituţia Bisericii. Nu există o strategie de comunicare. Nu poţi cunoaşte Biserica, de pildă, citind citind doar "Vestitorul ortodoxiei" – o publicaţie invizibilă, care, din acest punct de vedere, al răspîndirii, e mai rău ca o foaie sectară. Apoi, nu este editat un buletin informativ lunar, care să fie trimis şi presei şi în care să se vorbească direct şi convingător despre activitatea Bisericii.

Biserica poate fi cunoscută numai dacă mergi prin ţară. Dar pentru ca un intelectual, care nu prea are tangenţă cu credinţa şi cu instituţia Bisericii, să meargă şi să afle, trebuie să fie încurajat şi ajutat de alţi intelectuali din Biserică sau de ierarhi. Or, sinodalii noştri nu prea au prieteni între intelectuali.

Patriarhul a pierdut bătăliile mediatice

CT: În orice caz, Biserica Ortodoxă Română a suferit în ultima vreme mai multe înfrîngeri în plan mediatic. Întîi a fost chestiunea homosexualităţii, în care BOR a avut o poziţie intransigentă multă vreme, după care s-a lăsat copleşită de atacurile "societăţii civile". La fel s-a întîmplat în problema avorturilor. Biserica nu s-a bătut pînă la capăt pentru impunerea unor prevederi legale în conformitate cu credinţa creştină. Ultimul semi-eşec este cel înregistrat în cazul Catedralei Mîntuirii Neamului. După ce a primit inclusiv sprijinul unui număr important de intelectuali pentru proiectul din Parcul Carol, Biserica a cedat şi a acceptat din nou mutarea amplasamentului. Acum nu e limpede dacă proiectul va fi pus în operă pe noul amplasament, în zona Palatului Parlamentului.

DC: "Bătălia pentru Catedrală" n-a pierdut-o Biserica. Au pierdut-o Patriarhul şi consilierii săi. Nu întîmplător nu se mai ocupă de Catedrală Preasfinţiutul Vicenţiu, ci preasfinţitul Ciprian. Dacă Prea Fericitul Patriarh Teoctist ar fi avut anturajul pe care l-a avut Patriarhul Justinian, de oameni de mîna întîi, n-ar fi pierdut, iar proiectul era demult realizat. Consilierii de calibrul celor pe care i-a avut Patriarhul Justinian nu l-ar fi sfătuit ca înainte de orice să bată din chinvale anunţul construirii unui stadion ecleziast şi să stîrniească reacţiile de împotrivire care s-au văzut. Nu a fost o luptă aici, ci o lipsă de voinţă patriarhală. Şi, în primul rînd, a fost o luptă retorică, purtată la nivel de microfoane şi interviuri, nu un demers de construcţie. Pentru că se construieşte totuşi această Catedrală, dar acolo unde vrea stăpînirea, nu-i o pierdere, ci o bîlbîială.

Catedrala Neamului, o "Fata Morgana"

CT: Apropo, era o soluţie viabilă refacerea Mănăstirii Văcăreşti, care să aibă şi o catedrală patriarhală?

DC: Trebuie să ne amintim că, din nefericire, Mănăstirea Văcăreşti a fost transformată în închisoare nu de către comunişti, ci de urmaşii paşoptiştilor. Iată că această atitudine de impetate faţă de o mănăstire, nu numai faţă de o biserică, a început acum 150 de ani. Comuniştii au vrut să o restaureze, au început un şantier al tineretului, după care s-a ajuns la demolarea ei în 1984 - 1985.

Chiar dacă ar fi refăcută, nu ar fi potrivită pentru o catedrală patriarhală. Văcăreştiul este într-o margine a oraşului, e un loc destinat pentru o mănăstire, dar în secolul al XVIII-lea, cînd se afla mult în afara Bucureştiului. Or, refacerea unei mănăstiri între blocuri nu-şi are sens. Intelectualii văd întotdeauna aspectul artistic, edilitar sau urbanistic, dar nu şi pe cel ecleziologic sau monahal. Mănăstirea este pentru a te ruga, pentru spovendanie, iar opera de cultură dintr-un astfel de spaţiu, este întotdeauna teologică şi de zidire sufletească, sigur avînd şi reflexii estetice. Ideea de a reconstrui mănăstirea aşa cum a fost, nu e o soluţie.

Arhiepiscopia Bucureştiului ar fi trebuit să reconstruiască biserica Sf. Vineri şi alte biserici dărîmate. Această "Fata Morgana", proiectul Catedralei Mîntuirii Neamului, a făcut ca Bucureştiul să rămînă unul dintre oraşele cu cele mai puţine biserici.

Dacă s-ar fi reconstruit bisericile dărîmate, fie în forma iniţială, fie într-o altă formă, Patriarhia ar fi avut credibilitate cu proiectul Catedralei. Pe cînd, ea a anunţat iniţial o virtuală catedrală de 11.000 de locuri, apoi a început să retracteze şi să se apropie de realitate. În acest timp, Patriarhul şi consilierii săi nu au fost deloc bizantini, în sensul bun al cuvîntului, să tacă şi să facă. La noi aşa era obiceiul, politica faptului împlinit.

CT: Prin urmare, nici nu vedeţi reconstruirea Mănăstirii Văcăreşti, darmite să mai fie şi Catedrală Patriarhală acolo…

DC: La Văcăreşti r ar putea fi o biserică de parohie. Nu văd să se refacă acolo o obşte. Au venit oraşele şi peste alte mănăstiri, dar nu cred că aici ar putea fi una. Ea a fost o pierdere duhovnicească încă de acum 150 de ani, iar comuniştii au produs şi o pagubă arhitecturală, istorică. Iată cum două regimuri diferite radical între ele au avut aceeaşi atitudine ostilă faţă de Biserică, regimul burghezo- democrat, care a transforamt mănăstirea în puşcărie, şi cel comunist, care a dărîmat-o.

150 de ani de supunere înfricoşată

CT: Revenind la conseciile făcute de Biserică Puterii, au mai fost şi altele pe lîngă aceea privind construirea Catedralei Mîntuirii Neamului.

DC: Dar nu sînt aceleaşi cedări şi bîlbîieli în toată biserica. Numai în Arhiepiscopia Bucureştiului s-a întîmplat aşa. În alte părţi nu, chiar au fost izbînzi: s-au construit catedrale frumoase şi impunătoare. Cădem şi noi în capcana de a vedea Biserica numai prin ce se întîmplă în Bucureşti. Aici lipsesc oamenii, de aceea se înregistrează atîtea cedări. De pildă, în discuţia despre homosexualitrate, trebuia înfăţişată învăţătura bisericii şi punct. Ca şi în problema avortului şi în aceea a clonării. Înfăţişăm învăţătura Bisericii, care nu se negociază, se trăieşte, se asumă. Nimeni nu vrea să taie capul păcătosului.

Ce s-a întîmplat însă? În loc să fie trimis în aceste dezbateri Părintele profesor Vasile Răducă, un apologet strălucit, a fost trimis Părintele Necula, decanul Facultăţii de Teologie, care e un admirabil liturghier, dar nu apologet. Rezultatul îl ştiţi.

Timp de 150 de ani, clerul a fost complexat şi înfricoşat de stăpînire şi astea au lăsat urme. Dar am face o nedreptate dacă am reduce Biserica la Arhiepiscopia Bucureştiului şi Sinodul la Patriarh. Sub această tavă chiriarhală, care pare şi imobilă, se află de fapt adevărata Biserică lucrătoare. Avem şi ierarhi foarte buni. Îmi pun mari speranţă, de exemplu, în Preasfinţitul Sofronie, Episcopul de la Gyula. Lucruri frumoase, adevărate lucruri de episcop, a făcut Preasfinţitul Andrei de Alba Iulia: cea mai frumoasă facultate de teologie din ţară, pace în eparhie…

Pericolul protestantizării şi al doctorantizării

CT: Este nevoie de un curent de înnoire în Biserică?

DC: Adevărata şi binecuvîntata înnoire o reprezintă un duhovnic precum Părintele Rafail Noica. El vine în continuarea marilor duhovnici: Părintele Cleopa Ilie, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Teofil Pîrîianu, Părintele Iustin Pîrvu. Rafail Noica este egalul lui Steinhardt, duhovniceşte vorbind. Şi întocmai ca acesta, vine cu o experienţă politropică. Nu mai este duhovnicul care provine dintr-o familie cu mulţi copii, crescut la mănăstire, fără să cunoască adevăratele lupte "din lume".

Rafail Noica, în tinereţea sa, a părăsit Ortodoxia, deşi fusese botezat ortodox, a trăit în Occident, a fost închinoviat într-o mănăstire care universaliza Ortodoxia – în Anglia, la Essex, erau monahi greci şi ciprioţi, dar şi ruşi, în primul rînd marele arhimandrit Sofronie, uncenicul Cuviosului stareţ Ioan.

Părintele Rafail a tradus trei volume din opera stareţului Sofronie de la Essex – pe care le consider capitale – într-o limbă extraordinară, căci a moştenit geniul tatălui său.

De asemenea, o înnoire pe care mi-aş dori-o la orice nivel în teologie este cea reprezentată de Părintele Ioan Ică Jr., adică înnoirea în care este păstrat duhul şi în care diferă numai raportarea la problemele importante ale vieţii şi limbajul în care se adresează duhovnicul. Vechii duhovnici aveau de-a face, în majoritatea cazurilor, cu populaţie rurală, cu probleme ştanţate: ceartă de la o bucată de pămînt, o supărare în familie, astea erau ispitele.

De o înnoire la nivelul clerului, da, avem nevoie, pentru ca Părintele Rafail, de pildă, ştie ce înseamnă drogurile şi poate vorbi altfel cu unul care este ispitit de ele. De fapt, aceasta ar fi o împrospătare nu o înnoire. La fel, Biserica are nevoie şi de intelectuali laici, care s-o mărturisească. Trebuie să găsim astăzi echivalentul profesorului Cîndea, al profesorului Duţu, al lui Alex Mironescu, a celor care au frecventat "Rugul Aprins". Şi sînt destul de puţini din păcate.

CT: Sînt semne de ridicare a unei noi elite preoţeşti?

DC: Aici e marea primejdie. Marea plagă începe cu selecţia viitorilor preoţi. Selecţia nu se mai face după vocaţie, adică nu mai avem acele preoţii jertfelnice, care au fost în anii ’50 – ‘60. Avem oameni tineri, veniţi dintr-o viaţă laică, care nu mai trec prin Seminar, merg direct la Facultatea de Teologie. Cei care vor să devină preoţi nu mai sînt cernuţi de preotul de parohie, care îi punea să cînte în strană, îi învăţa rugăciuni, îi lua cu el la slujire.

Apoi, pericolul cumplit este doctorantizarea şi protestantizarea învăţămîntului teologic.

Aşadar, în loc să se formeze preotul slujitor, de molitfelnic şi de facultate de teologie, se formează un fel de cercetător de institut academic. Cuvîntul de ordine pentru obţinerea unei parohii în oraş este să ai titlul de doctor, iar doctoratele nu sînt decît plagiate. Li se cere unor Părinţi cu 40 de ani de pastoraţie, buni preoţi dar numai cu seminar, să-şi continue studiile la fără frecvenţă, ca activiştilor comunişti de pe vremuri. Or acolo unde se află aceşti preoţi s-a făcut sudura între sacerdot şi comunitate. De ce le mai ceri să facă studii? Biserica este comunitate de iubire, nu ateneu. În felul acesta, în loc să fie traşi oamenii spre liturghie, sînt atraşi spre colocvii şi congrese, spre tot felul de manifestări sterile aşa zis culturale, care nu reflectă, de fapt, decît frigiderul intelectual protestant. Acesta este marele pericol: să avem preoţi laicizaţi. Să nu ne mirăm dacă, peste 20 de ani, vom avea preoţi care nu cred în Dumnezeu, ca la catolici, care vorbesc de moartea lui Dumnezeu, de o teologie în răspăr, admiratori ai lui Cioran şi ai curentelor teologice apusene. Ierarhii noştri sînt răspunzători de fabricarea unor astfel de preoţi din oportunismul chiriarhal care caracterizează de 150 de ani sinodalitatea română.

Preotul nu mai face practică în mănăstire, nu mai este legat de vatra liturgică a mănăstirii, nu mai ascultă de duhovnici. Ei stau la bibliotecă, fişează, merg la congrese, colocvii, întîlniri ecumenice, fac orice compromisuri ca să ajungă la o parohie în străinătate. De aici vine primejdia, din oportunismul şi mimetismul românesc, care, iată, nu iartă nici mediul clerical. Deja, de acum 20 de ani, pentru arhimandriţii episcopabili era mai important să ştie engleză, să meargă în Anglia decît să citească la Limonariu.

Succesul zidurilor

CT: La începutul anilor ’90 a existat un Grup de reflecţie pentru înnoirea Bisericii. De ce s-a dizolvat acesta, înainte de a-şi împlini misiunea?

DC: În acel grup se aflau o serie de personalităţi ecleziastice, ca actualulul Arhiepiscop Barolomeu Anania, viitorul Mitropolit Daniel, dar şi cîţiva trăirişti mireni: Sorin Dumitrescu, Horia Bernea şi Teodor Baconsky. Acest grup a avut un rol foarte bun pentru că, în timp ce ierarhii îşi temeau cîrjele şi scaunele, a reintrodus, cu concursul d-lui Mihai Şora – care atunci era ministru al învăţămîntului şi căruia trebuie să-i fim pururea recunoscători – religia în şcoli. Să ne gîndim că astăzi încă sînt discuţii ca să se introducă religia în şcoală în Bulgaria. Dar acest grup viza mai ales o înnoire a ierarhiei, căci asta era problema la ordinea zilei. El s-a dizolvat, pentru că un membru al său a ajuns Mitropolit, altul vicar… Cît priveşte laicii, nu sînt luaţi în seamă de sinodalii noştri, care, în majoritate, cred că enoriaşii vor rămîne veşnic oamenii de la ţară, care sînt buni să dea o mînă de ajutor la munca brută şi atît.

CT: Mai este posibil şi necesar un astfel de grup astăzi?

DC: Un astfel de grup nu mai este posibil, pentru că atunci a fost creat de o situaţie de urgenţă, de clocot istoric. Acum ar trebui găsită o altă formulă de acţiune. Patriarhul are resentimente pentru toţi cei care au aparţinut acelui grup.

Şi-apoi nu există o preocupare a clericilor în acest sens. Biserica noastră, ca instituţie, a fost pînă acum preocupată numai de umplerea unui gol: a construit biserici. În anii ‘90 a fost un obiectiv firesc acela de a clădi şi reface biserici, dar acum gata! Ce ne facem cu un bun preot care n-are vocaţi de constructor, îl forţăm să devină ispravnic de biserici? Preocuparea preotului nu mai este azi predica, cateheza, discuţiile cu credincioşilor, întărirea lor sufletească, ci este îndreptată spre ciment, cuie, dulapi, rulemţi, termpoan.

S-a înregistrat un succes al zidurilor, dar au fost ignoraţi oamenii. Trebuie ca Biserica să treacă înapoi de la ziduri la oameni.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!