Actualitatea Părinţilor Bisericii

Deşi s-a desfăşurat în urmă cu mai bine de o jumătate de an, colocviul internaţional "Les Pères de l’Eglise dans le monde d’aujourd’hui", organizat de Colegiul Noua Europă în colaborare cu Institutul Ludwig Boltzmann şi consacrat actualităţii Sfinţilor Părinţi în contextul postmodern, merită a fi menţionat ca un eveniment important în spaţiul cultural românesc, marcat profund de amatorisme şi improvizaţii păguboase. Mai ales că în presă nu s-a strecurat nici măcar o notiţă despre această manifestare.

În acest colocviu a fost vorba de o abordare a scrierilor patristice într-o manieră mai personală decât se face de obicei, de o relectură a Părinţilor Bisericii prin punerea propriilor noastre întrebări sau printr-o interpelare a diverselor puncte ale operei lor care ne ridică probleme. O asemenea problematică suscită o serie de interogaţii de la necesitatea citirii, studierii şi editării Sfinţilor Părinţi astăzi; a deosebirii dintre părţile actuale ale operei lor şi inactualitatea altora pentru omul recent; a păstrării învăţăturii şi exemplului lor sau a interpretării cu o anumită precauţie. Temele de reflecţie ale intervenţiilor variau de la "actualitatea politică" a Sfinţilor Părinţi până la aspecte actuale sau mai puţin actuale ale spiritualităţii şi viziunii lor teologice, modul lor de a trăi credinţa, precum şi prezenţa (sau dispariţia) acestei atitudini în perioada modernă, teologia patristică şi teologia contemporană: probleme, concepte, soluţii.

O primă secţiune a colocviului dedicată "actualităţii Sfinţilor Părinţi" a reunit comunicările câtorva specialişti de marcă precum: Monique Alexandre, Charles Kannengiesser ş.a. Intervenţia inaugurală a lui Andrei Pleşu s-a axat pe o interesantă abordare a actualităţii/inactualităţii Sfinţilor Părinţi din perspectiva "lectorului angajant" şi nicidecum a specialistului, o perspectivă liberă, dar pertinentă de hermeneutizare a scrierilor patristice. Lorenzo Perrone de la Universitatea din Bologna s-a oprit asupra "Studiului Sfinţilor Părinţi în Universitate", cu referire concretă la mediul academic italian. Conceput sub forma unui studiu de caz, punctual, materialul lui Lorenzo Perrone a reuşit să surprindă dominantele studiilor de patristică din spaţiul ştiinţific, militând pentru o "abordare europeană" a acestora. Charles Kannengiesser, plecând de la hermeneutica patristică sau, mai bine spus, de la hermeneutica biblistică a Sfinţilor Părinţi, întrezăreşte chiar un "viitor" acestei discipline. Comunicarea lui Monique Alexandre privind "redescoperirea lui Origen în secolul XX", cu aplicaţie în spaţiul francofon, readuce în discuţie chestiunea studiilor origeniste la câteva dintre figurile patrologiei occidentale: Hans Urs von Balthasar, Henri de Lubac, Jean Danielou, Henri Crouzel, Pierre Nautin, Marguerite Harl. Comunicarea erudită, menită să revalorizeze gândirea origenistă constituie un pretext pentru o mai bună reliefare a rolului fecund a lui Origen în cadrul paideii creştine. Jean-Robert Armogathe se opreşte asupra "actualităţii polemicii antipăgâne a apologeţilor", care, "elenizând creştinismul" şi "creştinând elenismul"(Jean Comby) elaborează o primă formă de teologie. Retorica apologiştilor se bazează, potrivit specialistului francez, pe trei argumente fundamentale: a respinge, a expune şi a convinge. Jean-Robert Armogathe ajunge de la polemica antipăgână a apologeţilor până la formele utopiei comuniste, susţinând, ce-i drept, o teorie stângistă care nu se revendică de la Alain Besançon sau Jean-François Revel.

A doua secţiune a colocviului consacrată "lumii de astăzi şi Sfinţilor Părinţi: modele, întrebări şi răspunsuri" reuneşte câteva intervenţii notabile, printre care remarcăm: Martine Dulaey, cu un studiu iconografic "Evanghelia lui Ioan şi iconografie: pedagogia Sfinţilor Părinţi"; Enrico Norelli, cu o intervenţie incitantă "Trebuie să ne angajăm în această lume? Răspunsuri divergente în creştinismul timpuriu"; Jean-Noël Guinot, directorul Institutului "Sources chrétienes din Lyon, cu un material privitor la "restabilirea unităţii după ruptură: Chiril al Alexandriei şi Teodoret al Cyrului, modele pentru dialogul dintre Biserici, astăzi?"; Marco Rizzi, cu un studiu despre "patristică şi teologie politică în secolul XX", Cristian Gaşpar, cu o intervenţie provocatoare, discutabilă prin argumentele furnizate, despre "Patristic misogynism and Homophobia? How to read the Fathers in the 21st Century"; precum şi studiul lui Cristian Bădiliţă (organizatorul acestui colocviu) despre "Dumitru Stăniloae, afinităţile şi ideosincraziile sale patristice". Propunând o viziune aparte asupra teologului român, cu totul diferită de cea rigidizată şi hiperinstrumentalizată de teologia oficială autohtonă, Cristian Bădiliţă îşi construieşte teza pe patru argumente esenţiale:

1. Abordarea patristică a lui Dumitru Stăniloae - care este deopotrivă apologetică, dogmatică şi spirituală – îi serveşte teologului român la reconstruirea teologiei mistice.(Bădiliţă regăseşte aici contribuţia enormă a Părintelui Stăniloae la reînnoirea teologiei în peisajul contemporan);
2. Menţinerea relaţiilor privilegiate cu Tradiţia conciliară, acceptată de Biserică, în detrimentul teologiei creative (Origen, Evagrie ş.a.) şi a Sfinţilor Părinţi de limbă latină. Tradiţia de care se leagă explicit este cea a Sf. Atanasie, a Sf. Chiril al Alexandriei, Capadocienii, Sf. Pseudo-Dionisie Areopagitul, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama şi isihaştii care figurează în Filocalia sa, tradiţie specifică neopatristicii. Respingerea lui Origen şi a origeniştilor constituie, în viziunea lui Cristian Bădiliţă, una dintre ideosincraziile regretabile ale teologului român;
3. Pasiunea Părintelui Stăniloae pentru patristică a fost determinată pe de o parte de contactul cu Vasile Loichiţă şi Nichifor Crainic, iar pe de altă parte de studiul limbii greceşti vechi şi moderne, a germanei şi a descoperirii Sfinţilor Părinţi la Atena – Stăniloae beneficiind de pregătire academică în Grecia, Franţa, Germania – , depăşind nivelul teologului amator de factura lui Crainic;
4. Utilizarea selectivă şi uneori tendenţioasă a bibliografiei moderne, izolarea timp de patru decenii în lagărul comunist, cu excepţia câtorva ieşiri în Occident, în anii ’60, au dus la o anumită scădere, în plan ştiinţific. Ceea ce va rămâne în timp, dincolo de cele trei lucrări personale remarcabile ale Părintelui Stăniloae şi de ediţia monumentalei Filocalia, este "simbolul unui nou Părinte al Bisericii, de talia unui Atanasie cel Mare, apărând Ortodoxia română, de-a lungul secolului XX" (Cristian Bădiliţă).

Ultima secţiune "Teologie şi patristică în secolul XX" include intervenţia lui Alexei Muraviev despre "Apărarea palamismului la Lossky şi Meyendorf: autodefinirea teologilor ruşi de la Saint Serge printre facţiunile exilului rus"; intervenţia lui Lucian Turcescu despre "Person versus Individual, and Other Modern Misreadings of the Fathers", precum şi conferinţa excepţională a lui Bogdan Tătaru-Cazaban "Contemplaţie şi martiriu. Lectura Sfinţilor Părinţi în mişcarea Rugului Aprins din Bucureşti şi la Nicolae Steinhardt", o comunicare referitoare la funcţia experienţei personale – cazul figurilor proeminente ale Rugului Aprins: Părintele Benedict Ghiuş, Părintele Andrei Scrima ş.a. sau a monahului-intelectual Nicolae Steinhardt – în contextul carceral comunist şi raportarea ei la Tradiţia eclezială.

Acest colocviu de patrologie, animat de o vie dezbatere reuşeşte să răspundă chiar şi parţial, în contextul noilor provocări ale secularizării, întrebării cu privire la actualitatea Sfinţilor Părinţi.

Constantin Mihai

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!