Eminescu şi generaţia de astăzi

E un lucru hotărît astăzi că fiecare generaţie, fiecare "rînd de oameni", cum se zicea odată şi în scris, şi se zice şi astăzi numai în graiul neprefăcut al ţărănimii, vede altfel lumea, judecă altfel în problemele de căpetenie, ca şi în lucrurile mici şi are, pentru oameni şi natură, o simţire deosebită. Logica de evoluţie ce se află în orice proces de cultură şi felul particular în care generaţiile se pregătesc pentru viaţă cer această necontenită prefacere.

Faima, ca şi felul de înţelegere al unui scriitor cresc sau descresc şi se preschimbă în aceasta frămîntare de idei şi sentimente noi a unor mulţimi omeneşti înnoite. Măruntele articole de modă intelectuală pierd orice căutare, şi fabricanţii lor îşi îneacă într-un faliment definitiv reputaţia. Operele mari şi trainice pot să aibă o eclipsă, o întunecare, ce corespunde cu o încetineală sau o oprire în mersul civilizaţiei naţionale, dar lumina lor călăuzitoare tot învinge la sfîrşit. Sufletele văd şi se dezvoltă la această lumină, dar într-un timp se deosebesc unele linii în focarul binefăcător şi i se dau unele explicări, iar în timpurile ce urmează, altele. Bogăţia ei pare că nu poate fi cuprinsă deodată, şi se desfac părţi pentru a fi înţelese. Iar începutul e totdeauna acelaşi pentru mărimile dominante: soarele a răsărit, iar veghetorul întîrziat care scrie slove mici la raza roşiatică a lămpii se simte îndemnat a coborî perdelele ca să împiedice intrarea crudă a luminii albe, care-l tulbură. Peste cîteva clipe, însă, lumea întreagă va cînta imnuri de recunoştinţă astrului triumfător.

Ce vicisitudini şi în soarta reputaţiei şi tălmăcirii lui Eminescu!

Acum treizeci de ani Convorbirile literare, pe atunci o foaie din Iaşi, o foaie revoluţionară în materie de limbă, de orientare culturală şi de preţuire a trecutului şi prezentului literar, tipăreau, din cînd în cînd, în paginile lor lungăreţe, poezii de M. Eminescu. Un nume simplu, schlicht, sub rînduri iarăşi simple, populare, se poate zice, în care se exprimau toate adîncurile tragice şi toată gingăşia de culori superficiale ale sentimentelor, toată înţelepciunea unei minţi cu experienţa largă şi nenorocită, toată bogăţia unui spirit de o vastă şi felurită cultură, toată noutatea strălucitoare a unui gînd deprins a străbate pînă la capăt, neînrîurit şi neînfricoşat. Aşa cum vorbea el, în ritmuri de o muzică îmbătătoare şi tainică, oricine dintre cei umili putea să se mîngîie şi să se îndemne, să înveţe şi să fie mai bun: rostul armonios al lumilor găsise încă un glas omenesc prin care să se învedereze întrucît e îngăduit aceasta.

Şi în ce stătea mulţumirea faţă de acela care n-o cerea, care într-o mişcare de mîndrie se făcea a o respinge chiar, de care s-ar fi încălzit, desigur, de dînsa?

Cei de aproape, membrii "Junimii" – afară de unul singur – găseau că tînărul sărac, care părea străin în mijlocul lor şi a cărui prietenie cu Creangă era legată mai mult prin paharul cu vin şi prin gluma rustică, are ceva talent, dar că nu e încă stapîn pe un scris limpede şi că păcătuieşte în privinţa limbii şi a gustului; ca idei, îl găseau cam înapoiat. Ca oameni cu priinţă pentru dînsul şi pentru literatura românească, aceşti prieteni de o dată pe săptămînă îşi dădeau osteneală pentru a-i pieptăna stilul, şi erau oarecum jigniţi cînd îl vedeau că, în loc de a fi recunoscător, se îndărătniceşte. Cînd poeziile apăreau, i se răspundea de la Bucureşti – unde unul din corifei era d-l Hasdeu, plin de un adînc dispreţ pentru Eminescu – prin hohote de rîs batjocoritoare. Iar omul trecea înainte, înfăşurat în platoşa sa de diamant, iscodind necontenit, în cursul zilelor sale singuratice, şi aruncînd apoi, nepăsător, în urmă, aurul uimitor al frumuseţii nouă.

Într-o zi, înnebuni – de nebunia unei boli urîte, de nebunia neamului săau fără noroc, de nebunia oboselilor unei munci de gazetar făcută cu prea multă sinceritate, cu prea multă jertfă şi cu o uitare aşa de desăvîrşită de sine însuşi, încît dădea dreptul oricui să-l uite. D-l Maiorescu făcu atunci să apară un volum de poezii alese ale lui Mihail Eminescu. În toată ţara spiritele romantice ale tinerilor de amîndouă sexe se entuziasmară pentru poetul nebun: băietanii şi băieţoii îşi lăsară plete, vorbiră gros, se uitară crunt, împărtăşiră cu scumpătate gînduri tenebroase şi sentimente oculte, se prefăcură că au halucinaţii şi porniri bolnăvicioase; iar, pe de altă parte, îi strînseră ceva bani pentru a avea dreptul să se numere între binefăcătorii poetului, ale cărui versuri le declamau cu atîta admiraţie pentru… ei înşişi.

Duşmanii literari primiră, fireşte, cu alte sentimente noutatea fatală pentru literatura noastră. |n nebunia lui Eminescu ei vedeau ca o sfinţenie a nerecunoaşterii lor. Mintea încîlcită a poetastrului trebuia să fie cuprinsă odată de acest mare întuneric. Unii o spuseră prosteşte şi cinic, alţii, mai isteţ, dar nu mai puţin bucuroşi, nu uitară să adauge de acum înainte la vorbe de laudă care nu le ieşiseră din gură pînă atunci calificativul injurios de "nenorocit", care se dă cu mîndria milei. Aceşti oameni nu s-au dezminţit nici pînă astăzi.

Dar o generaţie nouă de scriitori se ridica. Unii se iviră în zodia lui Eminescu şi călcară întrucîtva pe urmele lui. Alţii scriseră cu totul neatîrnat, arătînd, însă, cu orice prilej cultul lor pentru Eminescu şi căutînd în viaţa lui norme pentru viaţa lor artistică, în modul de producţie al lui – canoane pentru artă. Ei înţeleseră pe Eminescu ca pe un romantic: din voia lui el se despărţise de lumea pe care "artistul" – termen importat, cu nouă teorii estetice, din Franţa – are dreptul şi datoria de a o dispreţui, iar întîmplător chiar de a o minţi, exploata şi înşela. Trăise cu toată demnitatea schivnicului într-un "turn de fildeş", "nepăsător şi rece", cum singur s-a zugrăvit. Avea oarecre simpatie pentru vremi de tot vechi, compătimire pentru cei de tot săraci şi, încolo, dorise pentru neamul omenesc distrugerea pe care o merită. Scrisese puţin şi greu, amestecînd blestemul pentru realitate în rugăciunile sale pentru ideal. Un zeu sinistru, tăiat în marmură neagră. Cît rău a făcut această concepţie – nu se poate spune îndeajuns.

Iată însă că ea se dovedeşte falsă. Se scot la lumină articolele poetului şi se vede că el nu le-a scris pentru pîine, făcîndu-şi rîs de cei ce i-o dădeau cu o cumpănă prea mică, ci din căldura adevărată a unui suflet ce voia să facă bine, nu sie însişi, nu prietenilor de cafenea şi berărie, nu membrilor unui cenaclu literar ci neamului întreg, mai presus de clase şi mai presus de hotare. Se destăinuiesc scrieri ale lui pierdute prin ziare, se comunică o sumă de caiete, în care se cuprinde poezia şi proza pe care nu le-a tipărit. Dar nici nu le-a distrus, căci el ştia bine că sînt în ele diamante care aşteaptă numai ceva mai multă tăietură pentru a străluci deplin. Se văzu astfel că Eminescu, marele cititor, era şi un mare comunicativ, un foarte harnic scriitor, şi se înţelese că el nu s-a născut beteag, în aripile voinţii sale de a produce, ci că aceste aripi au fost frînte prin duşmănie, şi, mai ales, prin acea prietenie neînţelegătoare care le distruge mai uşor.

Un nou Eminescu apăru: minte setoasă de a şti, suflet doritor de a se împărtăşi altora, inimă revărsîndu-se în bunătate, ochi puternici ţintind necontenit idealul.

Şi tinerii timpului nou, dezmorţiţi de beţia formulelor mizantropice şi individualiste, simţind, odată cu puterile unei rase sănatoase, nevoia de a le exercita pentru izbînda unei culturi adevărate, au primit cu bucurie solia cea bună. La lupta lor ei au mai găsit un îndemn în icoana, curăţită astăzi de ceaţă, a celui mai strălucit reprezentant al minţii româneşti creatoare în timpurile moderne.

NOTĂ:

Ioan Scurtu, Mihail Eminescu’s Leben und Prosaschriften, Leipzig, 1903 ; 158 pp. în 8°. E cea dintîi bună biografie a unui scriitor român (n.a.).

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!