"Patriarhul" naţionalismului românesc

Personalitate marcantă a culturii româneşti, înzestrat cu o memorie fenomenală, probabil cel mai prolific scriitor român (circa 1250 volume şi 25.000 articole), Iorga s-a născut la Botosani. După ce termină Liceul Naţional din Iaşi (1888), reuşeşte într-un singur an să absolve Universitatea din Iaşi ( "magna cum laude", 1889). Face studii strălucite la Paris, Berlin şi Leipzig, obţinând doctoratul (1893) şi devenind la 23 de ani membru corespondent al Academiei (academician va deveni în 1911). În 1906, înfiinţează ziarul său "Neamul românesc", unde a scris zi de zi. A fost un excelent orator, cu glasul tenoral, uşor graseiat. A locuit şi scris mulţi ani, în casa sa de la Vălenii de Munte, cumpărata în 1907 şi unde era tipografia sa "Neamul românesc". În 1910, Iorga a înfiinţat, împreună cu profesorul ieşean de economie politica A.C. Cuza, Partidul Naţionalist Democrat. Cei doi s-au despărţit ulterior, Iorga trecînd de la un antisemitism furibund la un filosemitism discret. Din 1922, cursurile de vară pe care le ţinea la Vălenii de Munte au luat denumirea "Universitatea populară N. Iorga". Aici e astăzi muzeu memorial.

A primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Strasbourg (1919), Cernăuţi (1920), Lyon (1923), Geneva (1926), Vilaius (1929), Oxford (1930), Paris (1931), Bratislava (1932), Roma (1933), Iaşi (1936), Alger (1939). Autorul a 1003 volume, 12755 articole, 4963 recenzii. A fost deputat în mai multe rînduri şi prim-ministru (1931-1932).

La 27 noiembrie 1940, ora 5 după amiaza, este ridicat cu forţa de la masa de lucru (de la vila sa din Sinaia) şi împuşcat de un grup de legionari, la Strejnic, lângă Ploieşti.

În continuare, redăm cîteva episoade din viaţa sa surprinse de M. Berza în studiul introductiv la cartea Pagini alese de N. Iorga (vol. I, Editura pentru literatură, 1965). Am marcat locurile în care am tăiat textul şi am refăcut numerotarea notelor de subsol.

Faţetele unei personalităţi

Fiu şi nepot, după tată, de avocaţi botoşăneni, iar mai departe strănepot de negustori înstăriţi, după mamă, Iorga se trăgea din vechi familii boiereşti cu tradiţii de cultură, fiind strănepotul marelui vornic Iordache Drăghici, unul dintre promotorii "constituţiei cărvunarilor" din 1822 şi tatăl celui din urmă cronicar moldovean. La vîrsta de cinci ani el rămîne însă orfan de tată, menit unei copilării în sărăcie, cu veşnice mutări din casă în casă, în căutarea locuinţei celei mai ieftine, cu truda mamei de a agonisi hrana copiilor cosînd rochii pe la vecine sau traducînd mici bucăţi din franţuzeşte, ori cu ajutorul de atîtea ori dat în silă al rudelor cu dare de mînă. (…)

La o vîrstă cînd alţii silabisesc încă sub straja celor mai mari, Iorga era silit să sporească venitul subţire al familiei dînd lecţii altor copii. (…)

Între elementele care explică atitudinea protestatatră a lui Iorga faţă de societatea în care trăia sînt, fără îndoială, şi unele aspecte ale gîndirii sale istorice. El primise, îndeosebi prin Ranke, de la istoriografia romantică, ideea dezvoltărilor organice, a transformării societăţilor prin adaptarea continuă a instituţiilor la nevoile schimbătoare ale momentului. Această concepţie, asimilînd evoluţia unei societăţi cu creşterea unei plante şi excluzînd salturile revoluţionare, îl făcea pe Iorga să considere evoluţia politică a României în jumătatea a II-a a veacului al XIX-lea ca pe o falsificare istorică, ca pe o bruscă îndepărtare de la o tradiţie seculară, prin importul unor forme constituţionale străine. (…)

Dar, înainte de a ajunge să-şi constituie sistemul de gîndire istorică, Iorga a mai făcut o experienţă care, deşi trecătoare, nu a rămas fără urmări în formarea personalităţii sale: e vorba de iniţierea sa la socialism. Rosturile acestei experienţe care data încă din anii liceului au fost definite de însuşi Iorga în O viaţă de om, aşa cum a fost. Povestind scurta sa participare la activitatea cercurilor socialiste, el adaugă: "Universitatea era să aducă o schimbare totală a convingerilor, căpătînd pe acelea pe care nu era să le mai schimb, chiar faţă de exagerările, ridicule sau criminale, ale doctrinei mele, pînă la vîrsta pe care am avut-o. Dar din acest socialism de zori ai cugetării mi-a rămas ce trebuie ca milă de oameni, de orice om, cu atît mai mare milă cu cît el e mai nenorocit, de să-mi ajungă ca să rezist acestor rătăciri barbare, ca şi pedantismului intelectualilor satisfăcuţi de ei înşişi şi trufiei prosteşti a oamenilor ajunşi." (1)

Pornită din izvoare atît de felurite reacţia lui Iorga faţă de societatea contemporană s-a manifestat în toate domeniile activităţii lui. Începînd cu analiza nemiloasă a culturii româneşti aşa cum i se înfăţişa ea la sfîrşitul veacului trecut, într-o serie de articole publicate întîi în L’Indépendence roumaine, apoi strînse în volumul Opinii sincere. Viaţa intelectuală a românilor în 1899 critica lui se extinde asupra vieţii politice şi asupra stărilor sociale. De aici, Iorga va trece la participarea activă la viaţa publică, fiind ales pentru prima oară deputat în 1907. În 1919 – 1920 prezidează Camera Deputaţilor, iar în 1931 – 1932 este preşedinte al Consiliului de Miniştri.

Întreaga activitate de cinci decenii a lui Nicoale Iorga – de istoric, de critic literar (în 1904 – 1905 conduce "Sămănătorul", iar apoi întemeiază şi conduce alte reviste literare), de jurnalist (din 1906 pînă în pragul sfîrşitului este directorul "Neamului românesc", fondat de el) şi de om politic – poartă pecetea acestei nemulţumiri faţă de realităţile vremii sale.

Ca istoric el porneşte de la constatarea că "nu există nici o istorie a cărei reconstrucţie să fie mai imperios cerută decît istoria poporului meu" (2). Acţiunea de "reconstrucţie" e începută de la bază: publicarea materialului informativ. Marile arhive din cele mai multe ţări ale Europei, arhivele publice din ţară, colecţiile particulare, bisericile ale căror inscripţii sînt citite, cărţile vechi ale căror însemnări sînt descifrate îi dau un imens număr de documente inedite, care sînt publicate în colecţia "Hurmuzaki" a Academiei Române (3), în colecţiile personale Acte şi fragmente (4) şi Studii şi documente (5) sau alte tipărituri. O muncă de migală şi răbdare este dusă în acelaşi timp de istoric, pe baza acestor materiale noi, pentru stabilirea critică a faptelor, şi numai după aceea el se îndreaptă spre marile sinteze, cu adevărat înnoitoare ale istoriei româneşti, dintre care cea dintîi – Istoria poporului român din cadrul formaţiunilor sale statale (6) – e dată în 1905, iar ultima – Istoria românilor (7) – operă masivă în 11 volume, în 1936 – 1939.

Paralel cu studiile de istorie a patriei, care rămîn totdeauna în centrul preocupărilor sale, Iorga continuă şi cercetările de istorie generală, către care îl îndreptau atît specializarea sa iniţială în universităţile din Franţe şi din Germania – din 1894 era profesor de istorie universală la Universitatea din Bucureşti, ilustrînd această catedră pînă la sfîrşitul vieţii sale – cît şi nevoia unui orizont mai larg şi convingerea că numai în cadrul general al dezvoltării umane poate fi înţeleasă orice istorie naţională. El dă astfel, pe baza unei cunoaşteri directe a izvoarelor cum rareori s-a întîlnit în istoriografie, lucrări ca Imperiul bizantin (8), scurtă istorie a Bizanţului, reluată apoi în cele trei volume ale Istoriei vieţii bizantine (9), Istoria Imperiului otoman (10), operă rămasă pînă azi cea mai însemnată tratare de ansamblu a subiectului, Istoria poporului francez (11), Dezvoltarea aşezămintelor politice şi sociale în Europa (12), Elemente de unitate ale lumii medievale, moderne şi contemporane (13), sau Încercarea de sinteză a istoriei omenirii (14), ale cărei înalte năzuinţe au fost reluate în Istoriologia umană, operă menită să înfăţişeze ultimul stadiu al gîndirii sale istorice.

Noua sinteză a istoriei universale întreprinsă de Iorga nu a putut fi dusă la capăt. Ea se găsea doar la stadiul notelor de lectură şi al redactărilor parţiale pe probleme ale antichităţii îndepărtate, cînd, în noaptea de 27 noiembrie 1940, s-a petrecut una din acele crime care dezonorează umanitatea. Smuls de la masa lui de lucru de către ucigaşi legionari, a fost împuşcat în apropiere de Ploieşti.

Proporţiile operei, noutatea vederilor, universalitatea preocupărilor i-au creat lui Iorga, în lumea ştiinţifică internaţională, o situaţie cu totul excepţională. Doctor Honoris Causa al celor mai vechi universităţi europene, membru a numeroase academii, vicepreşedinte al Comitetului internaţional pentru ştiinţele istorice, învăţatul român a fost una dintre figurile de prim-plan ale ştiinţei istorice din vremea sa, unul din glasurile cu mai mult răsunet în congresele internaţionale ale disciplinei sale.

În viaţa publică a ţării, Iorga a avut meritul de a diagnostica cu acuitate racilele societăţii burgheze şi de a le denunţa cu vehemenţă. (…) Şi, cum vedea în partidele politice principalul instrument al falsificării vieţii publice, Iorga a fost un inamic consecvent al guvernării prin partide.

1. O viaţă de om, vol. I, p. 134-135.
2. Opinions sincères, La ville intelectuelle des Roumains en 1899, Buc., 1899, p.42.
3. Documente privitoare la istoria românilor, vol. X, XI, XII, XIV şi XV. Singure aceste volume însumează cca 6000 de pagini în 4°.
4. Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, adunate din depoyitele de manuscrise ale Apusului, 3 vol., Bucuresti, 1895-1897.
5. Studii şi documente cu privire la istoria românilor, 31 vol., Bucureşti şi Vălenii-de-Munte, 1901-1916. Intre numeroasele publicaţii de izvoare ale lui Nicolae Iorga o menţiune specială e necesară cel puţin pentru colecţia de documente de istorie generală, Notes et extraits pour servir à l’histoire des croisades au XV-e siècle, 6 vol., Paris (I-III) şi Bucureşti (IV-VI), 1899-1916.
6. Geschichte des rumänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen, 2 vol., Gotha, 1905, în colecţia "Allgemeine Staatengeschichte", întemeiată de Heeren şi Ukert.
7. Apărută şi în franceză : Histoire des Roumains et de la romanité orientale, Bucureşti, 1937-1945.
8. The Byzantine Empire, Londra, 1907.
9. Histoire de la vie byzantine, Bucureşti, 1934.
10. Geschichte des Osmanischen Reichen, 5 vol., Gotha, 1908-1913.
11. Bucureşti, 1919.
12. 3 vol.,Bucureşti, 1920-1922
13. 3 vol., Bucureşti, 1921-1922.
14. Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité, 4 vol., Paris, 1926-1928.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!