O tragedie perpetuă

Pe 28 noiembrie 1940, pe cîmpia de lîngă Strejnic, era găsit cadavrul ciuruit de gloanţe al marelui savant Nicolae Iorga (care împlinise 69 de ani cu cîteva luni înainte). A fost, desigur, unul dintre cele mai reprobabile evenimente din agitata viaţă politică a epocii.

Scenariul crimei este îndeobşte cunoscut: savantul a fost lichidat de o echipă de şapte legionari obscuri (tot aceiaşi, se pare, cu asasinii lui Virgil Madgearu, eliminat în aceeaşi zi), care-l ridicaseră din vila sa de la Sinaia (cea de la Văleni, unde locuia de obicei, fusese avariată de cutremurul din acea toamnă) în seara zilei de 27 noiembrie, sub cuvînt că au ordin să-l ducă la Bucureşti, pentru "un interogator". Savantul însuşi – co-autor moral, după cum vom vedea, al lichidării samavolnice a lui Codreanu – îşi bănuia soarta, iar contemporanii afirmă că asasinatul "plutea în aer", cum se întîmplase şi şapte ani mai devreme, în cazul lui I. G. Duca.

E greu să priveşti faptele "la rece", deşi, după 65 de ani, o oarecare detaşare devine firească şi necesară. Că ucigaşii au aparţinut mediilor legionare e una; că însă Mişcarea Legionară ar putea fi culpabilizată generic, aceasta e discutabil. Ca şi în cazurile "Nicadorilor", "Decemvirilor" şi "Răzbunătorilor" (echipele care-i "pedepsiseră" pe I. G. Duca, Mihai Stelescu şi Armand Călinescu), pare să fi fost vorba de o acţiune pe cont propriu, fără implicarea sau girul prealabil al conducătorilor superiori ai Gărzii. Mai multe mărturii confirmă că Horia Sima a trăit un adevărat şoc la aflarea cumplitei veşti, nu atît din compasiune faţă de N. Iorga (pe care legionarii, după cum vom vedea, nu prea aveau motive să-l iubească), cît realizînd gravitatea politică a faptului, ce punea o armă redutabilă în mîna duşmanilor legionarismului şi-i marca "obrazul" istoric cu o pată de neşters. Oricîte limite ar fi avut ca om şi politician, N. Iorga era încă de pe atunci un mit naţional. Legionarii înşişi simţiseră acest fapt şi lui i se datora împrejurarea că istoricul, deşi purta în mare parte responsabilitatea morală (şi nu numai) pentru arestarea, parodia de proces şi asasinarea lui Corneliu Codreanu (în 1938), nu se afla printre vinovaţii întemniţaţi la Jilava (în aşteptarea unei judecăţi care n-a mai avut loc). De altfel, dacă acel grup legionar "rebel" n-ar fi acţionat precipitat, "pata istorică" ar fi marcat probabil, cîţiva ani mai tîrziu, "obrazul" mult mai gros al comuniştilor...

Să remarcăm şi un alt fapt. Toate asasinatele legionare de pînă atunci (este vorba de cele enumerate mai sus, căci împuşcarea prefectului C. Manciu, în 1924, n-a fost un asasinat, făcîndu-se în legitimă apărare, cum s-a şi stabilit în Justiţia vremii, care l-a achitat pe Codreanu) fuseseră urmate invariabil de autopredarea şi mărturisirea făptaşilor, care putuseră trece astfel, în ochii multora, drept martiri ai unei cauze. În cazul crimelor de la sfîrşitul lui noiembrie 1940, iată însă că făptaşii au fugit şi s-au ascuns, ca nişte criminali de rînd, unii fiind condamnaţi în contumacie. Deşi comisă de elemente cu apartenenţă gardistă, lichidarea lui N. Iorga nu mai poartă pecetea "pedepsirii" de tip legionar, ci a unui asasinat politic ordinar, pe cît de monstruos, pe atît de inoportun. E şi acesta un semn al unei anumite degradări interne a legionarismului, pe fondul tensionat şi confuz de după dispariţia "Căpitanului".

Astăzi, în afara cercurilor legionare, oamenilor le este obscur ce-au avut legionarii cu "marele Iorga". De aceea, nu-i inutil să reamintim cîteva fapte, pe fondul general al epocii respective (în nici un caz pentru a-i scuza pe asasini, sau actul în sine, ci doar pentru a contextualiza o situaţie complexă, care sfidează poncifele istorice curente şi ne pune în faţa unei tragedii cu multe încrengături).

Începînd din anii '20, N. Iorga devenise o personalitate tot mai controversată, din punct de vedere politic, dar şi moral. Octavian Goga îl putuse califica (Mustul care fierbe, Bucureşti, 1927, p. 88) drept "monumentala incarnaţie a proorocului, care şi-a mîncat tablele legii". Orbit de orgoliu, neînţelegînd noile vremuri şi înstrăinîndu-se de generaţiile tinere, N. Iorga devenise, treptat, un titan desuet şi singuratic, greu de contestat în templul ştiinţei lui, dar adeseori ridicol în arena publică şi tot mai incoherent în manifestările sale politice.

Guvernul pe care l-a prezidat (în 1931-1932) a reprezentat cel mai răsunător eşec guvernamental din România Mare (fapt recunoscut parţial chiar şi de orgoliosul protagonist: "Eu nu mai sînt eu!"). Mai tîrziu se va complace să fie o unealtă obedientă a ambiţiilor dictatoriale şi a pornirilor antiromâneşti ale lui Carol II (de formarea căruia se ocupase pe vremuri), inclusiv în acel penibil Front al Renaşterii Naţionale (ai cărui membri, îmbrăcaţi în uniforme aproape carnavaleşti şi reduşi la postura de yesmen, nu erau altceva decît bufonii oportunişti ai unui rege nebun). Acrit şi pătimaş, ura lui devine adeseori stihială. Gazetăria lui capătă şi ea, mai mult decît oricînd, tonuri viscerale. Nu-i cruţă decît pe cei dispuşi să se smerească în umbra lui. Nu numai că între el şi cei mai tineri se sapă o prăpastie, dar se răcesc şi multe dintre vechile prietenii şi colaborări. Faimoasa glumă a lui A. C. Cuza are un tîlc mai general: ieşind din Universitate, Iorga se încrucişează cu acesta pe trepte şi-l întreabă, cu o politeţe rece, ce mai face; răspunsul vine tăios: "După cum vezi, d-le Iorga, eu urc, iar dumneata cobori"...

Despărţirea de discipoli

Generaţia de la 1922 avusese în N. Iorga – ca şi în A. C. Cuza, O. Goga, N. C. Paulescu, S. Mehedinţi, C. şumuleanu sau I. Găvănescul – unul dintre principalii săi dascăli naţionalişti. Ruptura dintre "tineri" şi "bătrîni", pecetluită prin înfiinţarea Legiunii Arhanghelul Mihail (1927) pe ruinele Ligii Apărării Naţionale Creştine (L.A.N.C.), a dus, implicit, şi la îndepărtarea de profesorul Iorga. Acesta nu le iartă legionarilor lipsa de smerenie în faţa personalităţii sale de "apostol al neamului" şi apetenţa către mentori spirituali şi politici mai tineri (Nichifor Crainic o vreme, apoi – mult mai pregnant – Nae Ionescu). Pe de altă parte, profesorul alunecase, între timp, spre tabăra masonică, în măsură să-i înlesnească "onoruri" consolatoare (în ţară, dar şi în străinătate), la care era tot mai sensibil. În 1932 semnează, ca Preşedinte al Consiliului de Miniştri, un decret de dizolvare a Gărzii de Fier, deşi aceasta nu săvîrşise, la data respectivă, nici un act de violenţă. (Se trece prea uşor cu vederea faptul că violenţele legionare s-au ivit ca replici la abuzurile puterii politice în funcţiune: nu formulăm o scuză, ci facem o constatare afirmând că legionarismul a fost silit, practic, să devină extremist). Cu excepţia unui scurt articol encomiastic dedicat lui Ionel Moţa şi Vasile Marin, martirii de la Majadahonda, Iorga continuă să-i denigreze pe legionari, adesea fără nici un temei serios, iar diatribele din primăvara lui 1938 n-au fost decît un pisc al urii sale îndelung cumulate, de care Carol II a ştiut să se folosească în mod abil (şi probabil amuzându-se mefistofelic în sinea sa, dacă nu cumva şi în cercurile intime).

Răspunzînd numeroaselor defăimări din Neamul Românesc (veche publicaţie iorghistă), Codreanu (fost ucenic al acestuia întru naţionalism, pe vremea studenţiei sale ieşene) îl acuză pe profesor, într-o scrisoare deschisă, de "necinste sufletească": "Dar din adîncul unui suflet lovit şi nedreptăţit, îţi strig – şi îţi voi striga şi din adîncul gropii – că eşti un necinstit sufleteşte, care ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate". Se vede că Zelea Codreanu n-ar fi aprobat însă în nici un caz asasinatul de mai tîrziu: "Nu veţi întîmpina nici dumneavoastră, domnule profesor, şi nici ceilalţi care v-aţi asumat răspunderea unei sîngeroase şi nedrepte opresiuni, nu numai nici o violenţă, dar nici măcar vreo opunere" ("Căpitanul" dizolvase partidul – v. Circulara Nr. 148 – încă din februarie, neacceptînd să mai activeze politic în condiţiile dictaturii regale; el transmisese tuturor legionarilor mesajul rezistenţei non-violente, spre a nu preface România "într-o Spanie însîngerată"; din păcate, sîngele avea să curgă după ce el nu va mai fi: e calea pe care au forţat-o Palatul şi Guvernul, declanşînd un adevărat "terorism de stat", în urma căruia au fost exterminaţi aproape 300 de legionari, începînd cu Codreanu însuşi; e o mistificare indignă să se vorbească de "crimele legionare" fără a se ţine seama de mult mai numeroasele crime împotriva legionarilor). N. Iorga este sfătuit de Palat – care căuta un pretext să-l aresteze pe Codreanu – să-i intenteze acestuia proces de ultragiu. Iorga se conformează şi continuă să pună paie pe foc.

Rămâne zguduitoare – dincolo de orice poziţie ideologică am adopta – mărturia teologului Gh. Racoveanu cu privire la o instigaţie a lui Iorga, de un cinism împins pînă la abjecţie, făcută chiar într-una dintre secţiunile Senatului: "Ei, Domnilor! V-aţi speriat? V-aţi speriat de nişte copiii? Eu, Domnilor, l-am întrebat odată pe Colonelul Boyle [ataşat militar anglo-canadian, salvatorul coloniei româneşti din Odesa revoluţiei bolşevice – n. n.]: «Cum ai putut Dumneata, Domnule, să salvezi singur colonia românească din Odesa, în vremea revoluţiei bolşevice?». Şi Colonelul Boyle mi-a răspuns: «Domnule Profesor, eu sînt canadian şi vînător, iar la noi, în Canada, vînatul cel mai al dracului e cîinele sălbatic. Te atacă în haită. Poţi să dobori Dumneata unul, doi, patru; cei ce rămîn te sfîşie. Ei, dar de eşti vînător cu experienţă, vei observa Dumneata că în grămada care atacă este unul care conduce. Pe acela de-l ţinteşti între ochi, toată liota se împrăştie!»". "Mă aflam – îşi amintea în 1958, în exil, Gh. Racoveanu (1900-1967) – în localul redacţiei Cuvântului cînd a sosit acolo, revoltat, Nae Ionescu: «Auzi, măi, Nebunul! Auzi ce vorbeşte?! Ăsta e îndemn la asasinat!». Şi Nae Ionescu mi-a povestit ce spusese Iorga la Senat...".

În fine, în 1939, cînd "pedepsitorii" lui Armand Călinescu (executaţi fără judecată) au fost expuşi pe cheiul Dîmboviţei, "marele Iorga" se pretează la impardonabilul gest de a lovi cu piciorul în cadavre! "Cred că atunci şi-a semnat singur – spunea un martor ocular – condamnarea la moarte"... N. Steinhardt însuşi relatează acest caz în Jurnalul fericirii (ed. 1991, p. 387), nu însă fără a preciza: "Dar niciodată turpitudinea victimei nu scuză pe ucigaş..." (cu referire la abominabila asasinare consecutivă a savantului).

Teama de adevărul gol

Iorga devenise atît de incontinent în prejudecăţile şi patimile sale încît am putea spune despre el, mult mai îndreptăţit, ceea ce spunea G. Călinescu despre bietul Slavici: anume că, în 1940, "moartea a scăpat opera de om"... Cu precizarea că ar fi fost însă mai bine – pentru toată lumea – să fi murit de altă moarte, iar judecata lui să rămînă strict în seama lui Dumnezeu.

Toate acestea reprezintă un adevăr tragic şi complex al istoriei noastre. Abordarea lui demagogică şi unilaterală e un semn de grosolănie sufletească şi intelectuală, pe care nu-l credem de bun augur în perspectiva viitorului. Sîngele legionar n-a avut altă culoare decît sîngele adversarilor Legiunii!

După o jumătate de veac de minciună, s-a spus că singura noastră şansă reală ar fi adevărul. Modul în care istorici de profesie ca Dinu C. Giurescu, Ioan Scurtu, Cristian Popişteanu, Andrei Pippidi (rudă de sînge cu N. Iorga), Cristian Troncotă, Adrian Cioroianu şi mulţi alţii (ca să nu mai vorbim de politrucii noilor ideologii dominante: politologi, gazetari, talk-show-işti etc.) au prezentat public în ultimii ani, fie în scris, fie în "dezbateri" radio-televizate, evenimentele din noiembrie 1940 (pe fondul mai general al istoriei noastre interbelice) dovedeşte încă o dată cît de departe sîntem, în continuare, de "etica adevărului". Istoriografia noastră stă, ca şi ieri, sub handicapul "imperativelor ideologice". Teama de adevărul gol este şi ea o tragedie naţională.

În ce priveşte interesul mai larg de a întreţine, cu orice preţ şi cu orice mijloace, legenda cea mai neagră despre "fenomenul legionar", el se leagă, dincolo de presiunea perpetuă – dar mai lesne de înţeles – a cercurilor evreieşti, de tendinţa tipic autohtonă de a avea la îndemînă nişte "ţapi ispăşitori" atît pentru viciile şi neîmplinirile trecutului, cît şi pentru viciile şi neîmplinirile prezentului, ca şi de teama tuturor lichelelor faţă de o eventuală fermitate justiţiară, prin care legionarii au reuşit să tulbure odinioară – cu mijloace mai mult sau mai puţin "ortodoxe" – tot putregaiul politicianist al vremii lor.

Răzvan Codrescu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!