Tentative de purificare

Neruşinarea foştilor nomenclaturişti şi securişti nu are margini. Ei îndrăznesc să invoce Constituţia şi drepturile omului pentru respingerea unui proiect de lege a lustraţiei. Fiind amnezici la momentele de istorie sîngeroasă pe care le-au generat, încălcînd tocmai aceleaşi drepturi şi aceeaşi Constituţie.

Istoria nu operează cu "dacă". Bunul-simţ, însă, ne îndeamnă să credem că, dacă legea lustraţiei ar fi fost adoptată imediat după decembrie 1989, România măcar nu ar fi trăit mineriadele. Ba sîntem convinşi că această ţară ar fi fost cu vreo 20 de ani mai înaintată pe calea civilizaţiei. Cu o lege a lustraţiei, care să-i scoată pe tuşă, vreo 15 de ani, pe foştii activişti PCR şi pe cei care au făcut poliţie politică, PRM şi PSD nu ar fi existat. Prin urmare, nu s-ar fi petrecut multe din nenorocirile post-revoluţionare, care, întîi ne-au izolat, apoi ne-au făcut de rîsul-plînsul lumii, ca finalmente să ne aducă umili la picioarele unui Occident oripilat de numele de român. Dacă PSD şi PRM nu ar fi fiinţat, proprietăţile confiscate de comunişti ar fi fost retrocedate in integrum demult, corupţia n-ar fi ajuns nici pe departe la nivelul de azi, miliardarii de carton ar fi fost mai puţini, s-ar fi construit o scară de valori corectă şi, poate, Biserica şi-ar fi îndreptat mai curînd coloana vertebrală în faţa Puterii. |ntr-un cuvînt, dacă în 1990 am fi avut puterea să asanăm viaţa publică românească, ne-am fi dat o şansă de a ne întoarce la normalitate.

Din nefericire, Proclamaţia de la Timişoara, lansată de George Şerban la 11 martie 1990, a fost respinsă cu brutalitate de politrucii instalaţi la cîrma puterii, sprijiniţi de uriaşele mase de manevră ale minerilor şi muncitorilor IMGB-işti. Cele 13 puncte ale documentului fixau reperele unei despărţiri categorice de comunism şi ale unei renaşteri a României. Punctul 8 era cheia de boltă a manifestului: propunea purificarea etică a vieţii publice de la noi. Aplicarea sa îi obliga pe foştii servi ai lui Ceuşescu, din partid şi din Securitate, să stea deoparte trei legislaturi. Suficient timp ca România să se aşeze pe un făgaş firesc de evoluţie. Societatea civilă sănătoasă a încercat să impună Proclamaţia prin protestul-maraton din Piaţa Universităţii (22 aprilie - 13 iunie 1990). Manifestaţia s-a încheiat cu lovituri de bîte minereşti în capetele intelectualilor, incendierea unor instituţii publice (Poliţie, SRI), devastarea sediilor de partide istorice şi zeci de arestări abuzive.

Au urmat ani de domnie autoritară a FSN-FDSN-PDSR-PSD. Comunismul căzuse, nu şi comuniştii. Abia în 1999, George Şerban a iniţiat un proiect de lege a lustraţiei, pe care n-a mai apucat să-l depună la Parlament. După decesul neaşteptat al scriitorului, colegii săi din PNŢCD au înaintat totuşi proiectul, dar acesta n-a mai fost luat în discuţie în acea legislatură. Cum PNŢCD n-a mai acces în Parlament în 2000, iar PSD a revenit la putere, nici o altă formaţiune nu a avut vreo tentativă de a duce pînă la capăt un act de minimă igienă a spectrului politic.

Aşadar, vedeţi bine, "profetul" din Dămăroaia, zis Silviu Brucan pe numele său românesc, ştia ce spune cînd ne-a avertizat că vor trece 20 de ani pînă să ieşim la un liman. El n-a prezis nimic, de fapt, ci, ca unul de-al lor, ştia că trebuie să aşteptăm clipa înlăturării din treburile publice a generaţiei de politruci naţional-bolşevici. |ndepărtarea se putea produce prin lege sau pe cale naturală – cînd ar fi murit de bătrîneţe alde Iliescu. Ei bine, istoria ne testează, cinică, răbdarea: Iliescu, care a anunţat că iese din politică numai cu picioarele înainte, se simte ca la 45 de ani; iar legea lustraţiei nu poate trece printr-un Parlament format preponderent din foşti. Probabil că, dacă aşteptăm eliminarea naturală a celor care au făcut parte din structurile de putere comuniste, vom rătăci în deşertul tranziţiei nu de 20 ci de 40 de ani.

La un deceniu şi jumătate de la căderea regimului comunist, puterile legislativă, executivă şi judecătorească din stat sînt sub controlul foştilor fideli ai lui Ceauşescu.

Iată de ce, chiar dacă vine destul de tîrziu, legea lustraţiei este necesară cu acuitate acum.

Nefericitul Emil Constantinescu nu avea cum să cîştige războiul cu foştii decît printr-o epurare energică. Traian Băsescu riscă să-i repete experienţa amară dacă nu va acţiona energic pentru impunerea unei legi a lustraţiei. Preşedintele însă nu pare să acorde prioritate acestei chestiuni.

De puţină vreme, deputatul Cozmin Guşă, fost lider PSD şi PD, a depus la Cameră un proiect de lege "antinomenclatură". Varianta Guşă îi vizează, însă, numai pe cei care au deţinut funcţii în PCR, iar adoptarea ei în această formă i-ar face scăpaţi pe securişti. Se vehiculează presupunerea că Guşă a încercat să blocheze astfel iniţiativa senatorului PNL Adrian Cioroianu, care se referea şi la cei care au făcut poliţie politică. Dar nu este exlus ca tînărul deputat să se fi grăbit doar, în executarea unui simplu exerciţiu de imagine.

Proiectul lui Cioroianu are şi el o hibă: prevederile legii ar intra în vigoare abia din legislatura următoare.

Cioroianu va fi avut orgoliul de a moşi o lege, altminteri i-ar fi fost la îndemînă să scoată din arhive proiectul mai bun al lui George Şerban, pe care, eventual, îl putea amenda.

Oricum, înainte ca legea să intre în dezbateri, s-au declanşat protestele vehemente ale Opoziţiei. Se opune toată floarea veştejită a PSD şi PRM, de la Ion Iliescu la Corneliu Ciontu. Tătucul PSD pretinde că legea ar fi antidemocratică, specifică "numai statelor fasciste şi comuniste". (Tot fascişti vedea Iliescu şi în Piaţa Universităţii, în iunie 1990.) Ciontu susţine că legea este anticonstituţională şi încalcă drepturile omului.

Legea lustraţiei a intrat în vigoare în Cehia (în 1991), Ungaria (1994) şi Polonia (1997), state intrate în clubul euro-atlantic înaintea noastră. Şi nimeni nu i-a acuzat pe cehi, maghiari sau polonezi de fascism sau de comunism pentru asta.

Claudiu Târziu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!