Civilizaţia plugului

Istoria mai tânără este nemiloasă cu vechile întocmiri. Astăzi privim cu indignare, dispreţ sau, în cel mai bun caz, condescendenţă, la primitivismul civilizaţiilor ţărăneşti. Oraşul, din înălţimea progresului industrial, lăfăit în confortul garantat de noile reţete de consum, şi acolitul său de nădejde, economia monetară sunt gata să condamne la dispariţie trivialitatea economiei naturale. Ecologia sau turismul sunt singurele considerente pentru care rămăşiţele societăţilor agrare sau pastorale mai sunt conservate. Să nu ne facem, însă, iluzii. Confortul nu înseamnă linişte, bunăstarea nu înseamnă neapărat belşug. Iar mulţumirea săţioasă a omului de azi nu îi poate alunga nesiguranţa, nu îi poate lumina sensurile după care bâjbâie în urma unor guru exotici. Împăcarea omului cu lumea este posibilă tocmai în interiorul hulitelor "civilizaţii ale sărăciei". Printre ele, societatea agrară românescă conţine o bogăţie spirituală şi culturală mult superioară celei oferite de societăţile (prea) avansate.

Casta plugarilor

În vechea cultură românească, totul era mitologie. Activităţile profesionale (păstoritul, plugăritul), existenţa cotidiană (masa, coptul pâinii, ritmul muncilor gospodăreşti), evenimentele vieţii familiale sau sociale erau înţelese conform unei meta-logici care le impregna de sensurile explicative ale sacrului. Oamenii îşi puteau înţelege existenţa, oricât de sărăcăcioasă, întrucât o priveau ca pe o îndatorire ce nu le era prescrisă de vreo stăpânire vremelnică, ci de legile divine. Munca putea fi blestem sau binecuvântare - nu era nicidecum corvoadă. Dimpotrivă, oricât de grea, era asumată ca investitură, cu umilinţă de a fi întru totul sub puterea divină şi cu demnitatea de a sluji acesteia, în numele unei gospodării, al unui neam sau al unei comunităţi. Printre numeroasele sacerdoţii pe care o civilizaţie tradiţională le păstra, unul din cele mai importante era acela al muncii pământului.

Multe taine trebuiau deprinse pentru a te putea iniţia în casta plugarilor. Odată intrat, te supuneai - trup şi suflet - slujbei pământului. Toate comportamentele, deşi prescrise în legea divină, erau rememorate în cadrul legilor comunitare: în dreptul cutumiar, care a funcţionat până în secolul al XVIII-lea, conform lui Nicolae Iorga, dar ale cărui elemente coordonează încă viaţa ţăranilor, partea cea mai veche era reprezentată de dreptul agrar. Acesta se referea la formele arhaice de posesie a pământului, la posibilităţile de folosire, transmitere sau pierdere a terenurilor. Pământ însemna moşie, adică ceea ce era moştenit, primit de la un moş, şi care se cuvenea să fie stăpânit şi folosit de grupul familial coborâtor din acel moş. Legendele eponime luau forme concrete în stabilirea drepturilor de proprietate. Pământul se împărţea în atâţia "moşi" câţi se presupunea că au existat şi purta numele acelora. Comunitatea de origine şi comunitatea de posesie se identificau. În cadrul proprietăţii devălmaşe, unde posesiunile nu erau stabilite definitiv, puterea de stăpânire a unui om era dată de puterea lui de muncă, dovedită prin aruncatul securii sau prin "curăţatul" pământului; locul astfel stabilit se marca prin semne de hotar sau prin "purtatul brazdei în cap" (o formă de jurământ ancestral), dar nu părăsea devălmăşia. Omul putea să îl cultive, după voinţă şi trebuinţă, să se folosească de roadele lui, dar, în schimb, era dator să îl muncească şi să îl apere. Proprietatea avea un sens cu totul diferit de cel definit de economia modernă. Nu voinţa omului controla şi decidea modul de exploatare sau de posesie a pământului, ci pământul, dat în păstrare vremelnică unor indivizi lipsiţi de importanţă particulară, îşi supunea voinţa umană, cu ajutorul cutumelor, impunând continuarea cu orice preţ a unei forme primordiale de cult: cultul locului, strâns legat de cultul strămoşilor.

Pământul - dimensiunea sacră a existenţei

Pământul este substanţa primordială, materia prin excelenţă, cea ale cărei seminţe au fost aduse, conform mitului cosmogic românesc, de pe fundul oceanului primordial şi din care s-a plămădit, ca o pâine miraculoasă, sub binecuvântarea şi graţie efortului demiurgic al lui Dumnezeu, lumea. Din aceeaşi materie a fost plăsmuit şi omul: ţărânei modelate după chip divin i s-a insuflat duh şi i-au fost date în stăpânire toate cele de sub cer şi de deasupra apei. Există hotare de netrecut între cele trei dimensiuni: apa, fluiditatea haotică, locul de baştină şi de adăpostire a demonilor, cerul, văzduhul limpede de unde Dumnezeu, sfinţii şi cetele de îngeri veghează mersul lumii şi pământul, unde împărăţeşte. Între cele două extremităţi, cea a maximei purităţi şi cea a impurităţii amorfe, pământul stă, aşadar, într-o cumpănă imperfectă. Iniţial, a fost mai aproape de cer: atâta loc fusese lăsat de la faţa pământului până la bolta văzduhului cât să încapă omul. Omul a fost cel dintâi axis mundi, şi totodată legătura directă, dreaptă cu spaţiul rarefiat al divintăţii şi nemuririi. Se spune, însă, că o femeie, un copil sau cioban, fiinţe nevinovate, lipsite de conştiinţa păcatului, au greşit aruncând cu tină înspre cer. Amestecul elementelor nu putea fi permis: de atunci, îngrijorat că păcatele ţărânei pot contagia lumea celestă, Dumnezeu a ridicat cerul atât de sus, încât nu îl mai putem nici ajunge, nici măcar vedea, decât la marile răstimpuri sacre. După unele credinţe, pământul a fost, la început, limpede cum e cristalul; doar păcatul omenesc, de la Cain şi urmaşii lui, l-a înnegrit pentru a ascunde urmele celui dintâi omor, fratricidul. Pământul a rămas, aşadar, sortit să poarte povara păcatelor omeneşti. Când aceasta va deveni prea mare, îl va scufunda înapoi în haos.

Ipostazele divine ale pământului

Până atunci, însă, el poartă, răbdător, seminţia neastâmpărată a omului. Filiaţia directă - reflectată în miturile antropogonice în care omul e făcut din lut sau e născut de pântecul gliei-mamă - îl face, se pare, tolerant cu greşelile acestuia. Deşi cuvântul românesc se acordă genului masculin, pământul a fost asociat de cele mai multe mitologii, parţial şi de cea română, unei divinităţi feminine, materne: Pământul-Mamă, Terra Mater sau Mater Tellus. Vasile Pârvan descoperise argumente pentru existenţa unui cult neolitic al acestei divinităţi materne primordiale în spaţiul geto-dac. El o invocă pe Anāhitā (Anaitis), zeiţă care apare în mitologiile orientale ca patroană a fertilităţii, apelor şi vegetaţiei, protectoare a pământului roditor, zeiţă a agriculturii. Mitul avestic spune că Ahura-Mazda a creat-o anume pentru fertilizarea ogoarelor, aducându-i, apoi, el însuşi sacrificii. În credinţele populare româneşti nu există - poate că nu s-a păstrat - reprezentarea atât de clară a unei divinităţi antropomorfe. Pământul însă este divinizat ca zeitate: fie jumătate femeie, jumătate bărbat, partea femeiască adăpostită în adâncuri, primindu-şi hrana din trupurile morţilor, iar partea bărbătescă deasupra, muncită, chinuită de oameni pentru a le da hrană; fie ca femeie, în sânul căreia Dumnezeu a pus seminţele vieţii. Sfinţenia lui este luată ca martor la jurăminte, este invocată ca putere pedepsitoare supremă în blestemele de moarte sau ca binecuvântare la nuntă (există obiceiul ca tinerii căsătoriţi să-şi petreacă cea dintâi noapte pe pământ), naştere (copilul nou născut este aşezat pe pământ) sau moarte (pentru uşurarea morţii, muribundul trebuie să fie în contact direct cu pământul). Se crede că este mare păcat să drăcui pământul, să îl loveşti (cu excepţia cazurilor rituale, cum este obiceiul baterii pământului cu maiurile la Măcinici, pentru a sili căldura să iasă afară) sau să îl calci atunci când eşti păcătos. La prânz sau în timpul nopţii trebuie lăsat să se odihnească; între Adormirea Maicii Domnului şi Blagoveştenie, se crede că doarme şi nu trebuie trezit cu nici un chip.

Mai cu seamă femeile pot întina pământul, aşa cum ele sunt şi cele care pot aduce păcatul în mijlocul turmelor aflate la vărat. Paşii celor care fac farmece, ai celor care umblă cu capul neacoperit, ai lehuzelor care nu şi-au făcut "molifta de patruzeci de zile" sau ai desfrânatelor fac ţărâna să ardă de şapte stânjeni. Interdicţiile sunt asemănătoare celor care protejează spaţiul sacru al templelor. Această precauţie specială care vizează femeia, ca cea vinovată de păcatul originar, în urma căruia omul trebuie să se chinuie pe sine şi să rănească şi pământul pentru a-şi dobândi hrana, şi relaţia ei cu pământul sau cu instrumentele agricole, este în contradicţie cu primordialitatea feminină a cultului divinităţii telurice primordiale. În neolitic se credea că numai femeile au acces la misterele creaţiei şi al morţii, pe care le împărtăşesc din puterea germinativă a pământului. Se mergea până la negarea rolului viril al bărbatului şi la atribuirea femeii a puterii de a naşte singură, prin partenogeneză. Odată cu răspândirea agriculturii, rolul de civilizator, de cultivator al pământul este luat de bărbat. El nu lasă sămânţa să încolţească singură, ci o afundă în ţărână. Tăind brazdele cu fierul plugului, se expune răzbunării divine pentru suferinţa pricinuită; de aceea, el poartă cu sine binecuvântarea divinităţii celeste, a lui Dumnezeu, mai puternică decât răzbunarea zeităţii telurice, dar şi blestemul de a fi devorat, după moarte, de aceasta. "Pământul, zice că se jăluieşte lui Dumnezeu: Doamne, mă zgârie, mă taie, nu mai pot! Rabdă, zice Dumnezeu, că acuma se îngraşă omul de pe tine, dar pe urmă te vei îngrăşa tu de pe el."

Bărbatul este, aşadar, cel care slujeşte lui Dumnezeu lucrând pământul. Femeia a provocat nu numai alungarea din rai, dar, prin lăcomia ei, insuflată de diavol, a şi pus capăt abundenţei fireşti a câmpului; râvnind mai mult decât le era dat la porunca dumnezeiască, a atras asupra neamului omenesc blestemul sărăciei. De aceea, ea este piază rea pentru plugari. Când se porneşte primăvara la arat, sunt binecuvântaţi boii, plugul şi sămânţa din sac, dar femeia nu are voie să treacă pe dinaintea boilor, căci "le merge lucrul greu, fără spori, că ea e păcătoasă".

Plugăritul, sacerdoţiu masculin

Cultul Pământului-Mamă este centrul ceremoniilor de tip agrar, a civilizaţiei agrare româneşti. După revoluţia neolitică, credinţa în autonomia germinativă a pământului a fost înlocuită cu marile scenarii hierogamice în care pământul este fertilizat de divinităţi uraniene. Substitutul acestora, preotul care oficiază nunta în urma căreia pământul va da rod, este omul; în loc de orice sceptru, sacerdoţiul său este simbolizat de plug. Slujba pe care o ţine este păstrarea poruncii dumnezeieşti de a munci pământul, de a nu-l lăsa neîngrijit. Sacralitatea acestei misiuni nu este înscrisă în cărţi, ci de-a dreptul în cer: se spune că primul plug a fost luat de Dumnezeu, după arat şi aşezat, ca stele strălucitoare, pe boltă. Constelaţia Orion, închipuie, în imaginaţia ţăranilor români, cele două coarne ale plugului, lama care despică pământul, cei doi boi care îl trag şi omul ce merge alături. Se povesteşte că, la prima brazdă trasă de plug, pământul a sângerat ca un om; după care, sângele lui a fost prefăcut în apă, pentru ca oamenii să nu se mai sperie atunci când îl lucrează. De aceea, plugul este venerat şi temut, ca unealtă ce are puterea de a domina pământul. El a devenit, în alte culturi (cea indiană), atribut al regalităţii şi simbol al cunoaşterii. La români, plugul era în mod special purificat la începutul aratului: era afumat, stropit cu apă sfinţită, trecut prin foc. Se credea că are puteri magice de protecţie împotriva duhurilor rele, mai ales a strigoilor. Cu ajutorul cuţitului său se puteau demasca vrăjitoarele.

Astăzi, antropologii şi etnologii cred că sacralitatea însămânţării pământului provine din reproducerea unei hierogamii, a nunţii sacre dintre o divinitate (de cele mai multe ori uraniană) substituită de om şi pământ. Plugul are semnificaţie falică, iar pământul este asimilat trupului feminin, roditor, primordial. Prin mânuirea plugului s-a făcut trecerea de la cultul feminin dominant în civilizaţiile agrare vechi la cel masculin. Interesant, pentru acest transfer, este mitul grec al întemeierii agriculturii, care îi are în centru pe Demetra, zeiţa greacă a vegetaţiei, şi pe muritorul Triptolem. Potrivit poveştii, Celeos, tatăl lui Triptolem, a adăpostit-o pe Demetra, zeiţa grânelor, la Eleusis pe când aceasta cutreiera pământul în căutarea fiicei sale. Ca să-l răsplătească pentru ospitalitate, zeiţa a vrut să-i ofere fiului regelui, Demofon, nemurirea. Pentru aceasta, l-a aşezat în vatră, ca focul să-l cureţe de partea sa muritoare. Din pricina spaimei mamei lui Demofon, acţiunea a eşuat şi copilul a pierit. În schimbul lui, zeiţa i-a dăruit celuilalt fiu, Triptolem (al cărui nume trimite, în etimologia propusă de antici, la trípolos, "cel ce ară de trei ori"), un car tras de dragoni înaripaţi şi un pumn de seminţe. Triptolem a început să străbată lumea, învăţându-i pe oameni agricultura şi mânuirea plugului. El a inaugurat sărbătorile numite Tesmoforia, rezervate exclusiv femeilor, în timpul cărora se executau ritualuri ce aveau menirea de a asigura fecunditatea solului şi a femeilor şi a instituit cultul zeiţei în Atica. După această trecere simbolică de la taina feminină a germinaţiei la efortul civilizator masculin de cultivare a pământului, bărbatul va fi principalul oficiant al ritualurilor agrare, până chiar la excluderea femeii din cadrul lor.

Truda câmpului

Aratul începea de Măcinici (9 martie) sau în preajma acestei zile, de obicei într-o zi de luni, favorabilă oricărui început. Pornirea plugurilor era esenţială pentru calendarul ulterior al lucrărilor, de aceea era stabilită de sfatul obştilor săteşti şi era însoţită de numeroase practici magice. Se credea că brazdele trase de plug avea şi ele calităţi magice: trase în jurul satului, îl apărau de molime sau de invaziile fiarelor şi duhurilor periculoase. Semănatul era legat de calendarul lunar: plantele al căror rod creştea sub pământ trebuiau semănate pe lună plină, iar cele cu rod deasupra pământului, la lună nouă. Zecile de date pentru semănatul diferitelor culturi erau fixate printr-un calendar agricol în care sărbătorile erau nu ale sfinţilor, ci ale plantelor, păsărilor sau diferitelor fenomene meteorologice. Săpatul, prăşitul, plivitul îşi aveau, de asemenea, explicaţia mitologică şi data cea mai propice de execuţie: se credea, de pildă, că pălămida a fost singura plantă pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o diavolului, păstrând pentru om toate seminţele bune. Luna cea mai importantă pentru munca de întreţinere a culturilor era iunie, când orice abatere naturală putea să omoare recoltele. Era timpul când avea loc un adevărat război între duhurile bune şi cele rele: plugarii căutau să îşi atragă atât bunăvoinţa unora cât şi îngăduinţa celorlalte, ţinând numeroase sărbători (Vanghelistul Ioan, Ghermanul, Vartolomei, Aliseiu, Iuda, Postul Sânpetrului, Procopie Ilie Pălie, Pantelimon ş.a. Până la recoltat, culturile erau atent supravegheate, oamenii fiind gata să intervină, cu unealta sau cu ritualul, pentru a alunga pericolul foametei.

Spre deosebire de păstorit, activitate mai puţin solicitantă fizic, care a dat naşterii unei culturi filosofice şi religioase a spaţiului larg, a timpului cosmic, agricultura este asimilată robiei pământului. Deosebirea cea mai grăitoare este poate cea dintre scenariile morţii mitice păstoreşti - sub cetina brazilor, în lumina stelelor, în cântec de fluier - şi a morţii plugăreşti - în pământul negru, care se răzbună devorându-i pe cei care l-au stors de roade. Nu bogăţia conţinutului cultural deosebeşte cele două tipuri de civilizaţie, ci formele pe care le ia acesta.

Foamea pământului

Deşi mai puţin dispus pentru contemplarea naturii, mai departe de aerul pur al păşunilor alpine, de unde cerul pare la fel de aproape cum era în timpul vârstei de aur, atunci când oamenii îl puteau atinge cu mâna, agricultorul îşi are, după cum am văzut, investitura sa. La fel ca şi ciobanii care slujesc divinităţii în temple închipuite de brazi, plugarii oficiază şi sacrifică în spaţiul sacru al ogorului. Munca sa, aratul, semănatul şi seceratul este însoţită de ritualuri complicate: purificarea uneltelor şi animalelor, cunoaşterea şi folosirea obiectelor apotropaice (săculeţe de sare, năframe roşii legate în coarnele boilor etc.), rostirea de rugăciuni sau formule sacre cu caracter augural: "Ajută, Doamne, plugarului,/Alduieşte lucrul lui,/Sămânţa să-i răsară/Din zori şi până-n sară,/Spicul ca vrabia,/Paiul ca trestia." Deşi munca era întreruptă de odihna de iarnă a pământului, ea trebuia reluată din acelaşi punct, conform calendarului ciclic al vieţii, morţii şi reînvierii vegetaţiei. Noua recoltă care se pregătea trebuia legată de cea veche prin împărtăşirea plugarului din colacul ritual pregătit din făina sezonului trecut şi prin punerea în seminţe a unor boabe din recolta trecută. Ogorului trebuiau să i se aducă ofrande: la începutul muncilor, primăvara, i se ofereau "sfinţituri de Paşti": pască, coji de ouă, slănină, cu care să astâmpere foamea pământului; la sfârşitul muncilor, după seceriş, erau celebrate primul şi ultimul snop de spice culese (cărora li se mai spunea "barba lui Dumnezeu"), prohodite ca un mort, celebrate cu sacrificii animale, pomeni, petreceri. Această foame cosmică era, aşadar, ca şi cea omenească, parte a păcatului pe care plugarul îl ispăşeşte prin truda lui. Se spunea că, dacă omul ar vedea câte guri stau căscate în pământ ca să aştepte mâncare din ceea ce el seamănă, ar muri de spaimă; deşi nu le vede, el trebuie însă să ceară roadă "pentru toată dihania şi pentru mine", căci el se va sătura după ce se vor fi săturat toate celelalte vieţuitoare, vii sau moarte, oameni sau dihănii. Responsabilitatea plugarului nu era, prin urmare, una pur economică, ci una întemeietoare, civilizatoare; plugarul era conducătorul absolut al lumii naturale care trăia din sporul pământului.

De aceea, el era sărbătorit în ceremonii spectaculoase: Tânjaua, Alegerea Craiului, Udătoriul, Bricelatul - sunt nume ale obiceiului în care era venerat cel mai vrednic plugar, cel care a ieşit primul la arat. Sfatul bătrânilor, căruia comunitatea profesională a plugarilor i se supunea direct, îl anunţa din timp pe cel care avea să fie sărbătorit la Sângeorz de tot satul. Acesta urma să oficieze, ca un Mare Preot, în mijlocul plugurilor aşezate în semicerc, o slujbă soarelui şi apei, pentru ca cele două stihii să încălzească şi să ude pământul.

Corina Bistriceanu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!