Pentru o corectă înţelegere a Rezistenţei anticomuniste

Termenul de Rezistenţă naţională anticomunistă din România are pentru mine două înţelesuri convergente. A existat o Rezistenţă naţională spontană şi, mai ales în prima perioadă a subjugării ţării, larg extinsă, chiar generală şi a existat, pe fundalul acesteia, o Rezistenţă naţională anticomunistă specială, organizată, deliberat-combatantă în baza asumării unor riscuri mergînd pînă la cel al vieţii.

În crîmpeiul de reflecţii care urmează mă voi referi în primul rînd la cel de al doilea sens, de organizaţie voit-structurată. Dar ţin din capul locului să precizez că primul sens este inseparabil de cel de al doilea, nu numai pentru că Rezistenţa spontană şi larg extinsă a constituit condiţia istorică şi morală necesară a Rezistenţei active speciale, ci şi pentru că cei din mişcarea de rezistenţă au văzut în împotrivirea comună a poporului justificarea lor esenţială. Iar unul dintre scopurile lor era tocmai acela de a ridica-o pe aceasta la forme de expresie şi de acţiune reflectate şi eficiente, sub semnul sacrificiului consimţit. Cînd vorbim de "Mişcarea de Rezistenţă" din România recunoaştem implicit atît substratul primordial colectiv, cît şi reuşita transformării lui în acte de voinţă individuale dar solidare prin intenţiile şi scopurile principale comune. Structura psihologică şi cadrul de referire normativă, fapta şi idealul, s-au împletit într-o multitudine de tentative de a răspunde fără compromisuri acelei provocări inexorabile pe care o reprezenta operaţiunea de comunizare forţată a României, cedată zonei de influenţă a imperialismului sovietic, la sfîrşitul celui de al doilea război mondial. Abandonarea de către cei care fuseseră consideraţi în mod tradiţional aliaţii fireşti ai României a fost o realitate pe care protagoniştii principali, puterile învingătoare, Rusia, America şi Anglia (Franţa nu a fost admisă în clubul celor care îşi împărţeau deciziile asupra viitorului planetei şi, implicit voinţa de dominaţie mai blîndă sau mai cruntă a ei) se hotărîse la nivelul diplomaţiei şi tîrgului secret, aşa că nici puterile occidentale şi nici Uniunea Sovietică nu aveau interesul să dezvăluie acele hotărîri ca atare, nici opiniei publice din propriile ţări şi nici popoarelor din răsăritul Europei. Acestă realitate fabricată de conducătorii marilor puteri şi încărcată de un potenţial traumatic extrem pentru naţiunile din estul Europei probabil că de la început a depăşit nu numai capacitatea de autoanaliză morală a conducătorilor occidentali, ci şi puterile lor de imaginaţie în ceea ce priveşte lanţul consecinţelor nefaste nu numai pentru cei abandonaţi satanismului politic al lui Stalin, ci şi pentru ei înşişi, în măsura în care în curînd au început să se simtă şi ei ameninţaţi, iar pacea radioasă s-a transformat într-un îndelungat război rece. Victimile acelei împărţiri confidenţiale în sfere de influenţă, românii, legaţi cultural şi sentimental de occidentali, nu şi-au putut da seama imediat, ci numai treptat, de soarta politică şi nu numai politică ce li se hotărîse. Ceea ce nu înseamnă că, de la Maniu pînă la Brătieni şi alţi fruntaşi politici români, perceperea abandonării României nu s-a conturat mai repede decît ar fi putut fi intuită şi interiorizată de conştiinţa generală românească. şi tocmai în legătură cu această situaţie şi configuraţie intelectuală şi afectivă a momentului aş vrea să încerc să contribui la anumite clarificări pe care le consider importante în ceea ce priveşte înţelegerea mobilurilor, mentalităţii şi atitudinii Mişcării de Rezistenţă din România, la diferite niveluri ale ei.

Indiferenţa occidentală

În dialogurile lui cu Doina Alexandru, publicate sub titlul "Confesiuni", la editura Anastasia, în 1996, Corneliu Coposu, care, în calitate de colaborator intim al lui Iuliu Maniu, trăise amărăciunea şi protestul categoric al lui Maniu în convorbirile lui cu ambasadorii american şi englez la Moscova, Harriman şi Sir Clark Kerr, care veniseră la Bucureşti să-l convingă să accepte să participe la alegerile din 1946, în condiţii în fond impuse de ruşi, l-a citat pe Maniu, care, cu acel prilej, a spus: ".... Eu ştiu că alegerile libere nu se vor garanta, ştiu că nici Anglia, nici S.U.A. nu vor mobiliza flota pentru a asigura legitimitatea alegerilor româneşti, de aceea nu pot accepta soluţia pe care aţi preconizat-o dvs, care este o capitulare în faţa unor exigenţe ruseşti catastrofale pentru poporul român." (pag. 37). Şi tot Coposu arată că "... Churchill, în corespondenţa cu Maniu din ianuarie 1943, i-a atras atenţia că, aşa cum se desfăşoară evenimentele, tare îi e teamă că în scurtă vreme România va ajunge la totala discreţie a U.R.S.S. şi că ar fi bine ca în vederea acestei situaţii inevitabile să îşi pregătească metodele de conservare. Acesta e un adevăr istoric. Dar faptul că în octombrie 1943, în convorbirile de la Moscova Churchill şi-a permis să negocieze ca la tarabă procentul de influenţă a sferelor marilor puteri, sigur că nu poate fi iertat de istorie." (pag. 39).

Personal, deţin şi eu informaţii din vremea aceea, cînd militam în conducerea tineretului Naţional-Ţărănesc din judeţul Vâlcea, organizaţia de acolo distingîndu-se printr-o mare combativitate şi relaţii strînse cu Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Astfel, că am aflat de la Alexandru Dumitrescu-Colteşti, preşedintele, şi Radu Livezeanu, secretarul general al P.N.Ţ-Vâlcea cum s-a desfăşurat o importantă şi impresionantă şedinţă a Delegaţiei Permanente a Partidului Naţional-Ţărănesc, la Bucureşti. Emisari ai guvernului sovietic luaseră legătura cu partidul şi declaraseră că Moscova va accepta o victorie a P.N.Ţ.-ului în alegeri cu anumite condiţii: Iuliu Maniu să demisioneze de la conducere şi partidul să declare public o renunţare la drepturile românilor asupra Basarabiei. Iuliu Maniu a anunţat că, din considerente de interes naţional, renunţă la preşedinţia P.N.Ţ. Înainte de începerea şedinţei la Bucureşti, un grup trimis de delegaţii din toată ţara adunaţi acolo, grup din care a făcut parte şi Alexandru Dumitrescu-Colteşti, s-au dus la Sinaia, unde Maniu se afla în casa medicului şi prietenului său Ion Jovin, şi i-au comunicat lui Maniu că dacă el se retrage, atunci întreaga Delegaţie Permanentă îşi dă dimisia.

Maniu a venit la Bucureşti şi a declarat în faţa acelei adunări istorice că cedează la cererea unanimă a ei, dar îi avertizează că aceasta este o hotărîre încărcată de consecinţe foarte grave. Le-a spus că trebuie să se aştepte la o luptă nemiloasă şi la evenimente tragice, iar cei care nu sunt gata să accepte riscul suprem e bine să se retragă pe loc. Nimeni nu s-a retras, Maniu şi Mihalache s-au îmbrăţişat şi au proclamat hotărîrea de a intra în luptă. Bineînţeles că nu s-a acceptat nici propunerea sovietică de renunţare la Basarabia. M-am oprit mai mult asupra acestor recapitulări – şi la ele ar putea fi adăugate şi altele de acelaşi sens – pentru că ele pot contribui la reconsiderarea a ceea ce este exagerare şi eroare în ideea de altfel facilă şi răspîndită că Rezistenţa naţională anticomunistă din România a fost, în mod decisiv produsul speranţei iluzorii că "vin americanii".

În anii care au urmat, lupta de Rezistenţă naţională s-a dus pe fundalul din ce în ce mai limpede al indiferenţei occidentale, pe care românii de toate categoriile şi cu atît mai mult cei înzestraţi cu spirit combativ, sau nu vroiau să o considere iremediabilă, sau o ignorau, sau atunci cînd erau pe deplin lămuriţi îşi continuau critica împotriva regimului iar cei mai curajoşi, lupta împotriva lui, pentru că alternativa ar fi însemnat pentru cei mai mulţi renunţarea la orice speranţă, pentru alţii o trădare naţională, pentru alţii o sinucidere morală şi spirituală.

De altfel, luptele de emancipare sau de eliberare naţională nu s-au dus niciodată cu siguranţă invulnerabilă a unui sprijin din afară sau numai cînd combatanţii aveau sentimentul certitudinii unei victorii apropiate.

Opoziţia armată a izvorît din instint de conservare

Nu neg rolul jucat în unele dintre resorturile interioare ale Rezistenţei naţionale române de speranţa unei ciocniri militare finale între comunism şi anglo-americani. Căci exista un sentiment al antagonismului ireconciliabil dintre ceea ce înţelegeau cei mai mulţi dintre români prin "Lumea liberă", reprezentată de occident, şi tirania sovieto-comunistă şi de aici pînă la concluzia inevitabilităţii unui conflict înarmat nu era prea departe. Pe urmă, face parte din firea omenească tendinţa de a găsi asemenea puncte de sprijin plauzibile chiar dacă nu reale împotriva non-sensului şi ameninţării cu nimicirea unor valori fundamentale. Ce se întîmpla constituia încă un episod istoric al dialecticei dintre desnădejde şi speranţă, aceasta din urmă fiind însă în fond indestructibilă (o fenomenologie consecventă a speranţei ar arăta că ea nu poate fi dedusă din lanţul cauzalităţii materiale din lume, ci este dovadă a corelaţiei transcendente a omului).

De aceea, nu numai că nu pot acredita ideea că Rezistenţa naţională românească din interior şi din exil ar putea fi înţeleasă ca simplu epifenomen al aşteptării intervenţiei spectaculare americane, dar aş vrea şi să previn împotriva acestui reducţionism. E oare prea mult să le cerem istoricilor şi analiştilor tineri să-şi reprezinte, pe cît cu putinţă, în baza informaţiilor şi mărturiilor, ceva din atmosfera acelor vremuri, gradul de îngrijorare şi revoltă individuală şi naţională faţă de subjugarea ţării, ameninţările existenţiale, distrugerea progresivă a instituţiilor fundamentale, programul supunerii prin frică, umilire, subminare sistematică a lealităţilor? Nu calculul probabilităţii intervenţiei americane şi nici oportunisme de perspectivă mai lungă sau mai scurtă, ci instinctul de conservare al unei naţii, ciocnirea cu realităţile inimaginabile pînă atunci ale invaziei stalinismului, bunul simţ al poporului şi frămîntările fruntaşilor lui au atins atunci densitatea care se transformă de la sine în rezistenţă de toate felurile. Aici, în profunzimile realităţii unei istorii nefaste şi a reacţiei la ea se găseşte cauza primordială a Rezistenţei naţionale române, aşa cum s-a întruchipat ea şi în drama lui Oliviu Beldeanu şi a prietenilor lui. Ceea ce istoricul Adrian Cioroianu identifică drept "această stare de spirit, un veritabil mit al venirii americanilor" nu este decît una dintre cauzele secunde, produsă nu de posturile de radio străine, ci mai degragă de aşteptarea legitimă a unei reacţii de autoapărare a occidentului. Adrian Cioroianu scrie: "Această stare de spirit, un veritabil mit al venirii americanilor,era întreţinut, din raţiuni care astăzi sunt mai clare decît atunci, de către posturile occidentale destinate audienţei româneşti – inclusiv de postul Europa Liberă, al cărui Departament românesc este înfiinţat în octombrie 1951" (pag.9, notă de subsol la Cuvîntul Înainte al cărţii lui Stejărel Olaru, "Cei cinci care au speriat Estul", editura Polirom, 2003). În ceea ce priveşte contribuţia atribuită Europei Libere, cred că o examinare mai minuţioasă a emisiunilor (desigur o cercetare greu de efectuat) probabil că ar duce la o concluzie mai nuanţată în privinţa aceasta. În perioada la care se referă istoricul român eu mă găseam în România şi devenisem un adevărat specialist în ascultarea regulată prin bruiaj a Europei Libere. Trebuie să spun că am păstrat vie amintirea dificultăţilor mele cu cei cărora încercam să le împărtăşesc cele ascultate. Dificultăţile proveneau dintr-o singură cauză. Unii dintre ei aşteptau de la mine o confirmare a intenţiei occidentale de a împinge înapoi, prin intervenţie directă, dominaţia sovietică în Răsăritul Europei şi de a elibera ţările satelite, iar eu nu aveam cum să le confirm aşteptarea, pentru că nu găseam în emisiunile respective nimic care să semene a indicaţie şi cu atît mai puţin promisiune în acest sens. E adevărat că în primii ani ai existenţei Europei Libere puteai auzi emisiuni care tratau despre rezistenţa anticomunistă internă şi modalităţile de organizare optimă. Nu am putut însă auzi niciodată o promisiune sau o referire la intenţii de intervenţie din afară prin forţă.

Cazul Părintelui Zăpîrţan

În deceniul al şaptelea, după venirea mea la München, începeam şi eu să colaborez cu Departamentul Românesc al Radio Europa Liberă, unde, în timp, am îndeplint şi funcţii de conducere, inclusiv cea de director. Am avut astfel prilejul să cunosc structura şi strategia la sursă, cel puţin de atunci, a acestui post de radio, inclusiv Codul profesional al Europei Libere, care fusese promulgat prin anii ’60. La articolul 5 al acestui Cod, versiune publicată în 1976, se recomanda "evitarea unor sfaturi tactice sau a recomandării unor acţiuni în cazuri particulare". Articolul 9 stipula "evitarea oricărei sugestii care ar putea să-i facă pe ascultători să creadă că în cazul unei crize internaţionale sau al unei tulburări interne s-ar putea ca Occidentul să întreprindă o intervenţie armată în orice punct al zonei căreia îi sunt destinate emisiunile". Am aflat şi că în 1956, în timpul revoluţiei din Ungaria, pe cînd membrii Departamentului maghiar al Europei Libere se aflau nu numai sub valul emoţiei generale, ci şi în cea mai intensă rezonanţă patriotică, unii dintre ei şi-au pierdut autocontrolul şi spiritul de coordonare cu orice norme şi strategii generale ale Europei Libere şi au încurajat direct insurecţia armată, ceea ce putea fi înţeles ca o promisiune de ajutor sau intervenţie occidentală. Ca urmare a acestei grave erori, conducera Departamentului maghiar a fost schimbată şi jumătate dintre redactori au trebuit să plece.

Geneza nenumăratelor organizaţii de rezistenţă anticomunistă din România a fost foarte bogat ramificată, de la cele răsărite din idealism juvenil, nostalgie romantică, spirit de aventură sau de emulaţie cu ceea ce se ştia despre maquis-ul francez, pînă la împotrivirea bătrînilor, senină sau încrîncenată, cu larg evantai de fidelităţi tradiţionale şi apartenenţe politice, şi de la conştiinţa acută a primejduirii temeliilor morale şi religioase, sau de la necesitatea ţăranului intrat în conflict cu autoritatea represivă de a lua drumul codrului, pînă la revolta intelectualului ataşat de cultura europeană şi de la revirimentul spiritului de jertfă patriotică, pînă la voinţa de a salva onoarea României îngenunchiate. Aceasta, pentru a spicui numai cîteva dintre motivările de atunci, fără de a căror luare în considerare imaginea de acum ar fi nu numai incompletă, dar şi străină de realitate. Ne izbim oricum de pericolul unei îngustări a cîmpului vizual al reconstituirii şi interpretării istorice. Ceea ce nu înseamnă că în afară de percepţia limpede şi nuanţată a trecutului nu ar fi binevenite şi noi unghiuri de vedere. Nu însă reducţioniste sau influenţate de prejudecăţi curente. Ca de pildă acolo unde, în cartea deja citată prin care publicul românesc poate beneficia de o informaţie bogată şi sistematică, Stejărel Olaru, într-o notă de subsol referindu-se la un prieten şi sprijinitor devotat al lui Oliviu Beldeanu, preotul greco-catolic de la München, Zăpîrţan, scrie: "De fapt, în opinia ofiţerilor DIE, Zăpîrţan era agent dublu, lucrînd pentru serviciile de spionaj vest-german şi austriac."(pag.101). Indiferent că îl preia de la Serviciul Secret Extern Comunist din România, calificativul de agent dublu aplicat părintelui Zăpîrţan, s-ar fi cerut scurt examinat de autor. În primul rînd, noţiunea de "agent dublu" are un sens peiorativ. Un agent dublu este unul care înşeală încredera a doi patroni concurenţi. Aplicat părintelui Zăpîrţan, termenul de agent dublu este fals în toate privinţele. În primul rînd, părintele Zăpîrţan, acest fervent patriot militant român, proverbial pentru devotamentul lui faţă de toate categoriile de români din emigraţie, pur şi simplu nu poate fi încadrat în categoria de agent al unui serviciu străin, darmite în aceea de agent dublu. A-l cataloga astfel înseamnă nu numai a-i face o nedreptate celui pînă la urmă decedat în luptă, ci şi a înţelege greşit natura şi complexitatea relaţiilor dintre luptătorii din Rezistenţa anticomunistă naţională şi serviciile secrete occidentale. Avînd în vedere punctul lor de plecare, relaţia nu putea fi una mercenară. Indiferent de răceala sau luciditatea politicii Apusului, occidentalii erau singurii aliaţi potenţiali. Pe de altă parte, cei din Rezistenţă vroiau să colaboreze cu orice om sau instituţie occidentală angajată în lupta războiului rece dintre este şi vest. Pentru ca propria luptă să fie adecvată şi eficientă ei îşi doreau o racordare la structurile internaţionale ale confruntării, o contribuţie proprie la lupta respectivă şi, eventual, pe cît cu putinţă, un ajutor tehnic. Mai era şi un important factor psihologic. Orice intercomunicare cu un serviciu secret occidental însemna o spargere a clopotului de sticlă totalitar, ceea ce constituia deja o confirmare a rostului propriei, temerare operaţiuni.

Sabotaje puse la cale cu englezii

Îmi amintesc cum organizaţia de Rezistenţă din care am făcut parte cîştiga în sens şi realitate pentru noi înşine prin aceea că ştiam sau speram că la vîrful ei conspirativ, un conferenţiar al Facultăţii de Medicină din Bucureşti menţinea legătura cu un conducător din străinătate al Rezistenţei Române, generalul Nicolae Rădescu. Iar pe cei de la ambasada engleză cu care am fi vrut să stabilim o legătură operativă permanentă îi vedeam ca aliaţi ai noştri, nici decum ca potenţiali tutori sau patroni.

La un moment dat, unul dintre cei trei membrii ai comitetului operativ, din care făceam şi eu parte, al organizaţiei noastre, medicinistul Tudose, mi-a comunicat că a reuşit să contacteze pe cineva din serviciul de specialitate al ambasadei engleze, ceea ce s-a resimţit ca un mare succes, în ciuda tuturor riscurilor. După primele tatonări, englezul i-a spus că pentru a merge mai departe ar avea nevoie de o confirmare concretă a capacităţii de lucru a organizaţiei noastre şi, în sensul acesta, a făcut o sugestie precisă. Cred că era prin 1951 şi tocmai se organizase la Bucureşti, pe terenul, pe atunci liber, de vizavi de cinematograful ARO o mare expoziţie a Republicii Populare Chineze. Englezul i-a propus amicului meu un act de sabotaj al expoziţiei instalată cu mare tam-tam politic. Ar fi urmat ca el să-i dea nişte buline cu efect incendiar, pe care noi să le plasăm în anumite puncte din interiorul expoziţiei. Ele se aprindeau abia peste 2-3 ore şi de aceea, pentru a se evita victime, trebuiau depuse seara, de cineva intrat cu ultimul lot de vizitatori, scurt înainte de ora închiderii. Nu ştiu exact de ce tratativele nu au fost finalizate şi nici contactul continuat. Dar îmi aduc aminte foarte bine că n-a trecut mult şi ieşind în centru am constatat că expoziţia chineză luase foc şi fusese, fără comentarii, închisă. Cred că această întîmplare aruncă o lumină şi asupra opticei occidentale de atunci în privinţa scopurilor şi mijloacelor războiului rece împotriva expansionismului sovietic. Iar de partea cealaltă, cea a Rezistenţei naţionale române, principala cheie a interpretării este conştiinţa ilegitimităţii regimului impus de sovietici şi grava ameninţare pe care acesta o reprezenta pentru însăşi fiinţa şi identitatea naţională. A te simţi îndatorat să cauţi "circumstanţe atenuante" pentru grupul de la Berna sau a-i trece prin sitele suspiciunii "anti-teroriste", ar însemna ignoranţă faţă de miza istorică şi naţională a războiului rece şi mai puţină înţelegere şi echitate pentru grupul luptător de la Berna decît au avut judecătorii elveţieni.

Acţiunea "Grupului Beldeanu"

Din capul locului, am precizat că Rezistenţa anticomunistă naţională organizată şi deliberat-combatantă din România ca fiind inseparabilă de cea spontană, generală, neorganizată. O altă precizare impusă de însăşi natura lucrurilor este aceea că Rezistenţa naţională din interiorul ţării şi cea din exil nu pot fi nici ele separate, nici ca intenţionalitate, nici ca desfăşurare istorică. Adrian Cioroianu evocînd, în prefaţa citată, cadrul neutralităţii elveţiene în care s-a desfăşurat ceea ce el numeşte "episodul atentatului" de la Berna, subliniază pe drept cuvînt că, în fond "decorul din subtextul acestei poveşti adevărate este chiar România de la începutul deceniului al şaselea, pentru că situaţia internă a ţării a fost cea care a determinat, în modul cel mai direct cu putinţă, acţiunea << grupului Beldeanu>> (Stejărel Olaru, Cei cinci care au speriat Estul, 2003, pag.6).

Destinul tragic al lui Oliviu Beldeanu este cea mai peremptorie ilustrare a unităţii din adîncuri dintre Rezistenţa naţională din interior şi cea din exil. El şi-a început lupta prin munţii şi pădurile României, a continuat-o într-un occident care începea el însuşi să adulmece pericolul, dar nu era dispus să-şi tulbure prea mult conştiinţa, încărcînd-o cu imaginea dezastrului concentraţionar împins de Uniunea Sovietică pînă la linia de demarcaţie, căreia unul dintre răspunzătorii trădării istorice, Winston Churchill, îi găsise el însuşi numele de "cortină de fier".

La capătul luptei lui, care nu a fost niciodată numai a lui, Oliviu Beldeanu provocase în asemenea măsură pe cei care îi subjugaseră ţara - iar deosebirea esenţială dintre Oliviu Beldeanu precum şi cei făcuţi din acelaşi aluat ca şi el şi restul oamenilor a fost că ei niciodată nu au acceptat o asemenea subjugare – încît slugoii conducerii de la Bucureşti, furioase în laşitatea ei incurabilă, au primit poruncă să-l readucă pe pămîntul ţării. Oliviu Beldeanu l-a regăsit acum nu cu pădurile în care îşi începuse confruntarea cu duşmanul lui absolut, ci în închisoarea de anchetă a Ministerului de Interne de la Bucureşti, Malmaison, unde, aflîndu-mă şi eu după un timp, colegul meu de celulă, sechestrat acolo de cîţiva ani, mi-a povestit că anchetatorul lui, maiorul Cenuşe, îşi începuse interogatoriul în felul următor: "Ştii cine s-a găsit acum cîteva luni pe scaunul pe care şezi? Îţi spun eu: Oliviu Beldeanu, cel care a atacat ambasada noastră de la Berna. Şi ştii cum a terminat-o? Condamnat la moarte şi executat."

Cînd preşedintele tribunalului de la Berna i-a dat ultimul cuvînd, Oliviu Beldeanu a spus că n-ar fi avut nevoie de apărători şi că ar fi preferat să se apere singur. "În faţa tribunalului elveţian el nu vrea să răspundă decît de faptele sale prin care a călcat legea elveţiană. Pentru faptele sale pe teritoriul legaţiei, el ar fi gata să răspundă în faţa unei instanţe române scuipînd în faţă pe reprezentanţii unui guvern marionetă. În acest scop el cere să fie extrădat şi în schimbul acestei extrădări guvernul român ar putea să elibereze <<cîteva victime ale epocii lui Stalin>>, permiţîndu-le să vină în occident." (ibidem, pag. 233).

Nu ştiu care a fost ultimul lui cuvînt în faţa Tribunalului Militar din Bucureşti. Ştim că ultima lui întîlnire cu pămîntul românesc a fost atunci cînd s-a prăbuşit sub gloanţele plutonului de execuţie de la Jilava.

Nicolae Stroescu-Stînişoară

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!