Etica ortodoxă sau etica protestantă? (II)

Una dintre perspectivele ce ni se par fructuoase în dezvăluirea aspectelor discutabile ale operei weberiene este cea de teologie economică. Referinţele pe care le putem face la acest capitol sunt extrem de numeroase. Nu credem să existe mare teolog neprotestant care să nu poată fi convocat în acest dialog al concepţiilor economice din perspectivă teologică şi care să nu fie adversar al principiilor pe care Weber le aşază la baza capitalismului modern. Toma d’Aquino constituie un exemplu elocvent din acest punct de vedere, dar nu ne vom opri aici asupra concepţiei sale economice, căci am anunţat că ne vom limita la o aşa-zisă etică ortodoxă. Prin aceasta înţelegem, în primul rând, ideile primilor Părinţi ai Bisericii despre activitatea economică şi despre relaţia acesteia cu forţele sufleteşti ale omului, ca şi cu problema mântuirii. Vom ilustra aceste idei cu cazul a doi mari teologi ai primelor secole creştine, Ioan Casian şi Vasile cel Mare.

Ioan Casian şi problema economiei

Important este să subliniem de pe acum că aceste concepţii sunt generale în cadrul Bisericii, atât înainte de anul 1054, cât şi după această dată, până în epoca Reformei. Nici măcar Reforma ca atare nu a alterat cu totul acest spirit anticapitalist al teologiei creştine, iar lucrul acesta este evident mai ales în cazul lui Luther, despre care vom aminti mai departe. Teologia economică sau concepţiile teologilor privind activitatea economică sunt cu atât mai importante cu cât Etica protestantă a lui Weber este ea însăşi o teologie economică, dar... răsturnată, adică pornită de la un autor laic ce întrevede în activitatea economică elemente religioase clare. Noi trebuie să parcurgem acum drumul invers şi să observăm care sunt punctele de vedere teologice asupra vieţii economice, puncte de vedere clasice, fie de factură elaborat catolică (aşa cum era cazul cu Toma d’Aquino), fie de natură "ortodoxă" sau, mai bine spus, primar-creştină. Căci marii teologi ai primelor secole creştine, Părinţii Bisericii, au toţi referinţe clare la activităţile economice. Judecăţile lor sunt cu atât mai interesante cu cât, de cele mai multe ori, în paginile lor regăsim într-o mare măsură spiritul antic (grecesc) şi perspectiva elină asupra economiei. Totul însă într-o nouă dimensiune teologală, deci îmbogăţită cu dimensiunea sacrului şi a dumnezeirii. Acum vom trata un aspect relevant din opera Sfântului Ioan Casian (care a trăit între 360 şi 435). În Convorbirile Duhovniceşti, una dintre operele sale de căpătâi, Sfântul Ioan Casian povesteşte o convorbire pe care mai mulţi tineri monahi au avut-o în deşerturile egiptene (mai precis, deşertul Scitium) cu unul dintre Părinţii pustiului, Moise. Autoritatea acestuia din urmă era incontestabilă. De aceea, tinerii ce aleseseră fuga de lume şi viaţa monahală în acele aspre condiţii deşertice, erau avizi să afle de la "superiorul" lor care este folosul cel mare al vieţii monahale, sau rostul ei, cum s-ar mai putea spune. Răspunsul venerabilului Moise se referă la "meserii" sau "profesii", de aceea merită menţionat în acest cadru:

"Toate meseriile – şi profesiunile – a început el – îşi au un scop, adică un plan şi un ţel, un punct final, către care privind cel ce se îndeletniceşte cu oricare din acestea trebuie să depună toate eforturile, să se expună cu bunăvoinţă şi plăcere la toate primejdiile şi neajunsurile ca să ajungă la acel punct final. Agricultorul îşi munceşte neobosit ogorul sub razele fierbinţi ale soarelui, sau pe gerul iernii, şi învinge cu fierul plugului rezistenţa pământului, urmărindu-şi ţelul ca, după ce-l curăţă de toţi mărăcinii şi de toate buruienile, să-l mărunţească şi să-l fărâmiţeze cum e nisipul, în scopul obţinerii de roade bogate şi îmbelşugate, fiind încredinţat că altfel nu poate să-şi ducă viaţa fără griji şi să-şi mărească avutul (s. n.). 2. Scoate din hambar seminţele şi le aruncă de bună voie şi cu muncă fără preget (s. n.) în brazdele reavene, neţinând seamă de cheltuielile făcute, pentru că are în vedere recolta viitoare. De asemenea, cei ce se ocupă cu afaceri comerciale nu se tem de ce se poate întâmpla pe mare, nu se îngrozesc de furtuni, îndurând orice până la sfârşit, în speranţa câştigului (s. n.) (...) 3. Aşadar, şi viaţa monahală îşi are un scop propriu, un ţel al său, pentru atingerea căruia nu numai că răbdăm uşor toate muncile, dar chiar le îndeplinim cu plăcere, ţel pentru care posturile nu ne descurajează, ceasurile de priveghere nu ne obosesc, meditaţia continuă şi citirea cărţilor sfinte ne desfătează, iar munca neîncetată, îmbrăcămintea sărăcăcioasă şi lipsurile, frica de această foarte întinsă pustietate nu ne dezarmează."

Am subliniat în mod special acele sintagme care vorbesc despre un anumit tip de asceză lumească, aceea care intră în compunerea activităţilor economice "clasice". Fiecare meserie sau profesie are un scop al său, un ţel (telos, cum ar spune grecii), adică un element de încheiere şi desăvârşire în care activitatea cu pricina se exprimă plenar. O astfel de activitate este, în final, acel scop, este tot una cu el. Aristotel spune explicit că scopul final al unei activităţi este tot una cu esenţa sa, cu natura sa intimă. Pornind de aici, mijloacele puse în slujba respectivului scop nu mai sunt de primă importanţă. Ele pot fi importante şi în sine, dar nu în ele se exprimă esenţa acelei activităţi. Astfel, dacă agricultura are ca scop final obţinerea de recolte bogate şi sporirea avuţiei agricultorului, aşa cum afirmă Casian, fazele premergătoare acestui scop nu mai au importanţă de prim ordin. Este, cu alte cuvinte, nerelevant pentru scopul agricultorului faptul că el trebuie să îndure vitregiile naturii, să lupte cu lenea sa, cu inerţia, cu dorinţa de a primi totul de-a gata. Agricultorul practică un soi aparte de "asceză" în lume, dar aceasta nu are calificare maximă, pentru că scopul său nu este asceza ca atare, nici unirea cu Dumnezeu, ci recoltele bogate. Aşadar, cu toată "mortificarea" sa (relativă), agricultorul rămâne, ca agricultor, în afara dimensiunii sacre propriu-zise. Cu atât mai relevant este cazul comerciantului, sau omului economic în general. Acesta are ca scop final obţinerea de foloase materiale, mai precis băneşti. Acest scop îi dictează un anume comportament "vitejesc" (el luptă cu primejdiile mării), un anume ascetism deloc de neglijat (poate să rabde de foame, poate să fie hărţuit de diverse alte primejdii), dar practica economică în sine nu are caracter religios. Căci scopul său este banul şi nu mântuirea. Chiar dacă, în protestantism, aceste două elemente au fost interconectate (forţat, după părerea noastră – şi tocmai aici este primejdia protestantismului, că leagă mântuirea direct de lume şi de succesul în lume, amestecând în prea mare măsură cele două planuri), în doctrina veche a primilor Părinţi creştini, iată, activitatea economică nu are legătură cu asceza autentică. Acest lucru este cu atât mai evident dacă citim pasajul până la capăt, acolo unde, pe lângă aceste două activităţi lumeşti, ni se prezintă şi activitatea monahală. Scopul activităţii monahale este, aşa cum aflăm dintr-un pasaj imediat ulterior celui citat, "împărăţia cerurilor".

Viaţa monahală şi numai ea poate fi denumită asceză. Căci "renunţarea" din cadrul acestei vieţi monahale este singura care se face pentru "câştigarea" împărăţiei cerurilor. Asceza agricultorului (atâta câtă este) sau asceza comerciantului, atâta câtă este, este făcută pentru "câştigarea" produselor agricole sau a banilor. Un altfel de câştig înseamnă o altfel de asceză, un altfel de scop final înseamnă o activitate de cu totul altă natură. Căci şi agricultorul cunoaşte "renunţări", ca şi comerciantul. Ei renunţă la tihna zilnică, la plăcerile vieţii, la îmbrăcămintea luxoasă, adesea afişează o sărăcie aparentă sau reală (oamenii de afaceri nu sunt bogaţi de la început). Aparent, ei au toate trăsăturile unor monahi. În realitate, asceza lor este falsă, căci scopul final nu ţine de dimensiunea sacră, ci de cea lumească. Această dihotomie între activitatea propriu-zisă şi scopul său final ne ajută, iată, să înţelegem de ce asceza de care vorbeşte Weber nu are putere religioasă (cea mai bună dovadă în acest sens fiind şi epuizarea ei relativ rapidă – protestantismul de azi sau aria protestantă este cea mai puţin ascetică dintre tote celelalte arii de civilizaţie europene, mai opulentă şi mai puţin ascetică decât cea catolică sau ortodoxă!). (va urma)

Cristi Pantelimon

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!