Pentru o filosofie a originalităţii

S-a tot susţinut în ultimul deceniu că perioada interbelică n-a produs mutaţii esenţiale la nivelul gândirii metafizice. Ba mai mult, că nu se poate vorbi de o autentică şcoală de filosofie românească, idee care vizează, în principal, şcoala lui Nae Ionescu. Acestei idei discutabile din foarte multe puncte de vedere – nu vom stărui acum cu argumente punctuale asupra acestei chestiuni – i se opune într-un mod admirabil cartea Isabelei Vasiliu-Scraba Metafizica lui Nae Ionescu, în unica şi dubla ei înfăţişare (Slobozia, Editura Star-Tipp, 2000), lucrare care lămureşte multe aspecte ale metafizicii naeionesciene, printr-o analiză erudită şi atentă.

Valorizarea operei naeionesciene constituia o necesitate care se dorea împlinită cu atât mai mult cu cât studiul de faţă este printre puţinele exegeze serioase asupra filosofiei lui Nae Ionescu. Este greu de imaginat cum un asemenea model a cuprins în aria sa de cercetare domenii vaste, plecând de la metafizică, teologie, logică până la materialele erudite de logica matematicii sau cele de filosofia gramaticii, aceasta pentru a nu trece în revistă decât o parte din zonele epistemologice abordate.

Studiul Isabelei Vasiliu-Scraba, divizat pe 14 capitole incitante, contribuie la o mai justă comprehensiune a gândirii filosofului român, arătând şi chiar corectând câteva dintre erorile de percepţie care i s-au adus lui Nae Ionescu. Această lucrare se dovedeşte o reuşită şi datorită faptului că autoarea – o reală şi pertinentă cunoscătoare a fenomenului interbelic, în general, şi a celui naeionescian, în particular – s-a aplecat cu un instrumentar adecvat asupra personalităţii ilustrului magister, întocmai cum sugerase şi Vasile Băncilă. Se ştie că Nae Ionescu lucra la o carte, Căderea în Cosmos, o temă la care filosoful român meditase îndelung şi prin care, cum bine afirmă autoarea volumului la care ne referim, ar fi încercat să realizeze "o deconstrucţie a modului obişnuit de filosofare" (p.8). Aceasta era o idee mai veche a metafizicianului prin care, plecând de la mitul "căderii", putea să construiască un discurs filosofic opus tendinţelor raţionaliste şi experimentalist-pozitiviste ale vremii. În ceea ce priveşte aprecierea discipolilor săi, cercetătoarea decelează câteva erori care au persistat de-a lungul timpului, amplificate ulterior de către detractorii săi.

Mircea Eliade a fost primul care, într-un moment de nefericită inspiraţie, a lansat greşita părere potrivit căreia Nae Ionescu ar fi un filosof fără operă, un tip socratic, interesat, cu predilecţie, să ghicească şi să încurajeze înclinările personale ale elevilor săi. Tot de la fostul asistent a lui Nae Ionescu se repetă, până la saţietate, că pentru cel ispitit de mrejele filosofiei, sistemul filosofic ar fi "o piatră de mormânt". Totuşi, trebuie să remarcăm faptul că Isabela Vasiliu-Scraba comite şi domnia sa anumite erori de judecată – acest lucru nu impietează cu nimic asupra meritelor lucrării de faţă. În primul rând, autoarea exagerează puţin atunci când afirmă că: "Între fostul asistent şi Profesorul său era o mare deosebire de alcătuire spirituală" (p.10). Relaţia dialogică dintre maestru şi discipol s-a împlinit tocmai pe această structură spirituală dintre cei doi, nu numai pe empathie la nivel ştiinţific. Este foarte posibil să fi existat o deosebire de alcătuire spirituală între cei doi, datorată unicităţii persoanei umane, dar nu atât de mare, căci, astfel, întâlnirea lor nu s-ar fi produs la intensitatea la care s-a desfăşurat. Pe de altă parte, admitem ideea de "con-naturalitate" care nu a permis urmărirea gândirii filosofice a lui Nae Ionescu.

"Odihnirea întru Eliade" – parafrazând sintagma noiciană cu privire la "odihnirea întru Călinescu" – ar trebui depăşită, în sensul orientării spre o gândire proprie, originală, exact cum recomandă şi Nae Ionescu.

"Din păcate însă, plicticoasa papagaliceală a câtor lucruri eronat gândite de un discipol al lui Nae Ionescu – (Mircea Eliade – n.m.C.M.) – lasă în umbră multe gânduri de o impresionantă profunzime ale aceluiaşi discipol. Întrucât cele adesea citate (fără indicarea sursei) sunt rupte dintr-un context vibrând de o mare admiraţie şi recunoştinţă faţă de Profesor" (p.13-14).

Doctor în fundamentele logice ale matematicii, cu o teză intitulată "Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik" ("Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii) – de altfel, Constantin Rădulescu-Motru l-a acuzat la un moment dat de lipsa doctoratului –, Nae Ionescu a impus în metafizică o nouă direcţie, în acord cu structura interioară a celui care filosofează, în vederea asigurării echilibrului sufletesc.

"Cum bine se ştie – afirmă Isabela Vasiliu-Scraba –, Nae Ionescu va aborda probleme religioase nu numai în calitatea sa de profesor de metafizică şi de logică. Ci chiar în activitatea de ziarist. Fiindcă asemenea probleme, apărute colateral în prelegerile sale, nu de puţine ori, regândite cu ocazia scrierii câte unui articol pe teme religioase. Şi invers: problemele gândite cu ocazia vreunei conferinţe sau vreunui curs universitar erau menţionate şi în articolele publicate în Cuvântul" (p.19-20).

Perspectiva creştină din care filosoful tratează condiţia umană îi permite să facă câteva consideraţii metafizice esenţiale. Problema păcatului originar este percepută prin "legea pe care a Dumnezeu pus-o după ce a creat primii oameni, ar fi exprimat însăşi condiţia umană". Prin actul de nesupunere a "legii omului", acesta anulează caracterul neutru al cunoaşterii" (p.22). Procesul de cunoaştere realizează o ruptură "prin om şi pentru om", ducând la apariţia "tragediei umane".

Soluţia metafizică pe care o propune filosoful pentru a putea depăşi identitatea eu = eu este iubirea. "Funcţia epistemologică a iubirii" constituie chiar obiectul cursului inaugural din 1919, a cărui temă va reveni adesea în preocupările lui Nae Ionescu. Dincolo de caracterul profund ontic al iubirii în platonism sau de viziunea intelectualistă tomistă care subordona activitatea iubirii celei a cunoaşterii, Nae Ionescu optează pentru soluţia augustiniană care vedea iubirea ca element apriori facultăţii de cunoaştere şi voinţei.

"Scriind în 1937 un articol intitulat "Iubirea ca act de cunoaştere", filosoful îşi va structura meditaţiile în jurul funcţiei gnoseologice a iubirii, pe câteva niveluri. La început va arăta structura şi funcţia metafizică a iubirii, pentru a lăsa deoparte acea interpretare care consideră că iubirea ar fi în exclusivitate o acţiune creativă, interpretare în care iubirea este plasată în domeniul activităţii voinţei şi creaţiei. Apoi va diferenţia între "iubirea ca act de cunoaştere" şi "iubirea ca impuls creator". Aceasta îl va ajuta să plaseze contemplaţia, în care iubirea este drum (metodă), posibilitate de a te depăşi, impuls, în sfera iubirii ca act de cunoaştere" (p.29).

În capitolul III "Căderea în Cosmos. Semnificaţia existenţial metafizică a principiului creştin al iubirii", cercetătoarea analizează pertinent ceea ce filosoful român a gândit despre cele două precepte fundamentale ale principiului creştin al iubirii: dacă preceptul "iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi" ţine de o conlucrare între oamenii supuşi "ordinii morale", în care iubirea pentru aproape ar fi actul de iubire de la om la om, celălalt precept "iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toate puterile tale şi din tot cugetul tău" exprimă adevărata metafizică creştină, bazată pe actul de iubire de la om la Dumnezeu. Plecând de la interpretarea origenistă a păcatului originar, Nae Ionescu va realiza o expunere specială în cursul de metafizică din 1928-1929, când mitul păcatului originar va fi analizat din perspectiva dualitudinii metafizicii răsăritene/occidentale.

În capitolul V "Cogito ergo sum. Raţiunea – Judecător şi Lege", Isabela Vasiliu-Scraba încearcă să evidenţieze originalitatea punctului de vedere naeionescian în privinţa "spiritului metafizic occidental". Este interesant de subliniat ideea filosofului asupra metafizicii occidentale, dominată de o tendinţă mai veche a aristotelismului de a transforma orice judecată într-o judecată predicativă. Afirmaţia potrivit căreia metafizica occidentală este sortită dispariţiei, tocmai datorită existenţei în interiorul ei a unor germeni de disoluţie nu ni se pare deloc hazardată, dacă ne gândim la orientarea spiritului metafizic occidental spre o cunoaştere raţională. În fond, cum bine remarcă Nae Ionescu, apariţia acestei cunoaşteri raţionalizante a condus la disoluţia spiritului metafizic occidental şi la apariţia scientismului. Diferenţa fundamentală dintre metafizica răsăriteană şi metafizica occidentală rezidă în modul de atitudine în faţa existenţei: "existenţa este trăită", ceea ce ar sugera "structura spirituală răsăriteană", în timp ce pentru "structura spirituală apuseană", "existenţa este cunoscută".

Cogito ergo sum ar corespunde, potrivit lui Nae Ionescu, lui cogito, ergo sum cogitans. Propoziţia sum cogitans indică atributul pe care îl are subiectul, arătând totodată şi o mai puţin remarcată încadrare în planul existenţei logice, prin care se manifestă ca evidentă racordarea de tip socratic, cu apropierea pe care ea o presupune între raţiune şi existenţă. Decelarea silogismului cartezian se poate face prin interpretarea lui sum care, la Descartes, nu este o evidenţă obiectivă, ci se manifestă ca ceva care se impune subiectului. La Fericitul Augustin, problema lui cogito apare separată de cea a lui sum, "putându-se constata evidenţa existenţei necondiţionate de faptul subiectiv al cugetării" (Nae Ionescu, Curs de metafizică 1928-1929, Humanitas, 1991, p.98). Autoarea, comentând conceptul Eului la Descartes, în lucrarea a doi filosofi francezi – de altfel, foarte bine cotaţi – Gilles Deleuze şi Felix Guattari "Qu’est-ce que la philosophie" (Paris, Editions Minuit, 1991), observă faptul că avem de-a face cu o "gândire discursivă", care pendulează între doi poli: a se îndoi şi a gândi; a gândi şi a fi. Eroarea constă în absenţa "obiectului de hermeneutizat", verficându-se, încă o dată, previziunea naeionesciană privitoare la disoluţia spiritului metafizic occidental, aceasta întâmplându-se la o distanţă de cinci decenii, într-o contemporaneitate deloc neglijabilă.

Originalitatea demersului filosofului român este evidentă, dacă luăm în considerare regândirea logicii nu pe baza reluării sistemelor clasice, ci pe baza "înţelegerii formelor pe care le-a îmbrăcat spiritualitatea omenească în decursul timpului" (p.77) sau a metafizicii din perspectivă creştină. Despre "moda în filosofie" cu care Nae Ionescu deschide cursul de Istoria metafizicii – drept replică la atacurile raţionaliştilor din Universitatea Bucureşti, care îl acuzau de misticism, non-conformism, precum şi de tendinţele orientalizante ( e vorba de doctoratul pregătit de Mircea Eliade asupra originii misticii indiene), atacuri venite mai ales din partea lui Rădulescu-Motru –, trebuie să reţinem în linii mari că se discuta despre "o realitate istorică a metafizicii".

Ultimul curs universitar din 1936-1938 încearcă o fundamentare a filosofiei fiinţei, sintetizând întreaga viziune metafizică a lui Nae Ionescu. Meritul Isabelei Vasiliu-Scraba constă în decelarea unei "metafizici a lui Ahile" în care "rolul preponderent îl are sentimentul iubirii, drumul spre mântuire ar trece prin dăruirea din dragoste a unei credinţe către o comunitate", precum şi a unei "metafizici a lui Ulise", axată pe "pe calea suferinţei acceptate" (p.131). Încercând să realizeze un excurs despre existenţă, autoarea cărţii reuşeşte, într-un capitol extrem de incitant, intitulat "Unitatea fiinţei. Un obscur pasaj din dialogul Parmenide", să clarifice determinarea "nimicului" prin opoziţia lui cu "ceva". Din păcate, pasajul 6 al dialogului platonician "Parmenide" a rămas incomprehensibil traducătorilor.

"Aici Platon susţine – spune cercetătoarea – că Unu neexistent este, într-un fel, existent, fiindcă participă la existenţa existenţei (ca fiind ceva despre care se poate vorbi), căci el nu participă numai la existenţa neexistenţei (ca fiind "neexistent") sau la neexistenţa existenţei (ca fiind altceva care devine nimic)" (p.153).

De fapt, Nae Ionescu concepe existenţa unui "altceva" care implică "ceva"; cu alte cuvinte, trăirea metafizică, asemenea trăirii religioase, este un act noetic. Criticând atât pozitivismul senzualist, cât şi pe cel criticist, kantian, filosoful ajunge la o definiţie aforistică a fiinţei în raport cu existenţa, ea nefiind decât "un instrument de identificare a existenţei". Formulările aforistice naeionesciene se înscriu pe linia lui Blaga, Băncilă, Vulcănescu.

În privinţa editării cursurilor lui Nae Ionescu, problema este foarte complexă, în sensul în care restabilirea textelor iniţiale ale cursurilor metafizicianului român, tipărite de foştii săi elevi între 1941-1944 a constituit o muncă enormă la care au participat Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Constantin Floru, Virgil Bogdan. Diferenţa calitativă dintre cursurile editate după moartea lui Nae Ionescu de discipolii săi şi cele editate în perioada postdecembristă este mai mult decât evidentă, cu atât mai mult cu cât "facultăţile de filosofie, devenite în comunism şcoli de spălare şi pervertire a creierelor, au reuşit să elimine aproape complet din cultura română contemporană orice şansă de apariţie a unor scrieri cât de cât filosofice, avându-i drept autori pe "specialiştii" astfel formaţi. De cine să fie înţeleasă filosofia lui Nae Ionescu, când, în toată perioada cuprinsă între reforma învăţământului din 1948 şi decembrie 1989 s-a urmărit constant selectarea dosarelor celor care urmau să devină specialişti în ceva care se numea, impropriu, filosofie?" (p.185-186).

Din nefericire, nici editarea ultimului curs de metafizică din 1936-1937, sub titlul inadecvat de "Tratat de metafizică" (Editura Roza Vânturilor, 1999) nu s-a dovedit o reuşită, iar obiecţiile autoarei sunt perfect îndreptăţite. Dacă la editarea volumelor din 1942-1943, colectivul de îngrijitori a decis să păstreze titlurile date de Dumitru Cristian Amzăr fiecărei prelegeri, renunţând la subtitluri – să nu uităm că era vorba de elevii apropiaţi ai lui Nae Ionescu, profund familiarizaţi cu gândirea acestuia –, editorii ultimului curs de metafizică nu au ţinut cont de anumite reguli de editare, propunând o "neinspirată structurare care, foarte probabil, la o rapidă citire a tablei de materii, l-a determinat pe un cunoscut om de litere, de altfel, de mare fineţe spirituală, să rămână cu impresia că viziunea metafizică a lui Nae Ionescu (expusă la ultimul curs) nu este atât de grozavă pe cât i-a mers vestea în epocă şi pe cât credea un filosof de talia lui Mircea Vulcănescu" (p.215).

În anexa 1 "Sub pretextul unor zvonuri", cercetătoarea prezintă cu detaşarea pricinuită de trecerea timpului scandalul care a fost declanşat de apariţia articolului Martei Petreu "Istoria unui plagiat: Nae Ionescu – Evelyn Underhill", în revista "România literară". Ciudată a fost postura Martei Petreu care s-a erijat drept îngrijitoarea operei filosofice a lui Nae Ionescu, publicând în 1994, la editura Apostrof, o a doua ediţie a "Prelegerilor de filosofia religiei". Raţionamentul Martei Petreu este fals, bazându-se pe un principiu care în logică se numeşte ignoratio elenchi. Dincolo de premisele discutabile de la care pleacă domnia sa – o istorie a zvonurilor, pe filiera Cella Delavrancea-Georgeta Mircea Cancicov-Georgeta Dimisianu, în demonstrarea unui plagiat – metoda autoarei este cel puţin echivocă, în măsura în care tăgăduieşte cu bună ştiinţă recenzia lui Barbu Zevedei din revista "Saeculum", iulie-august, 1943.

Ceea ce omite Marta Petreu, atunci când pune în paralel texte ale Evelynei Underhill – ajunsă cunoscută datorită acestui scandal decât era în perioada respectivă – cu texte ale lui Nae Ionescu, este tocmai citirea cu atenţie a discursului filosofului român. Să cităm un fragment cu pricina din Metafizica lui Nae Ionescu din 1928-1929, prelegerea a XVI-a: "dacă ar fi să întrebuinţez o formulă care nu este a mea, pentru a deosebi magic şi mistic, aş spune că magia ia şi mistica dă". Cum foarte bine se poate vedea din fragmentul citat mai sus, Nae Ionescu nu pretinde paternitatea teoriei cu privire la disocierea dintre mistică şi magie. Iată ce spune filosoful român într-o convorbire cu Vasile Băncilă:

"Pentru un om care gândeşte personal nu există plagiat sau influenţă. O idee pe care am găsit-o eu e a mea şi e originală, chiar dacă ar fi gândit-o şi scris-o trei sute de inşi înaintea mea. Ar fi bine să te convingi că realitatea nu există decât o dată şi că nimic din ce a fost nu va mai fi. Aşa e şi cu ideile. Important e: se încadrează în chip fecund în punctul meu de vedere? Contribuie la închegarea viziunii mele de ansamblu a existenţei, care îmi asigură echilibrul meu spiritual" (Nae Ionescu convorbind cu Vasile Băncilă, în "Manuscriptum", număr special Vasile Băncilă, nr.3-4/1998, p.250).

Obiecţia lui Barbu Zevedei nu viza nicidecum un plagiat, ci se adresa editorilor, deşi şi acesta omisese propoziţia în care Nae Ionescu le comunica studenţilor săi că nu le spune nici o noutate în privinţa teoriei despre mistică.

"Ceea ce impresionează în articolul doamnei Marta Petreu – constată Isabela Vasiliu-Scraba –, publicat în "România Literară" nu este numai faptul că îşi permite să-l facă pe Nae Ionescu "Mitică-filosof" sau tonul nepotrivit, cât volumul de muncă zadarnică pentru a controla pe Nae Ionescu dacă povesteşte fidel când spune că povesteşte ceva ce nu-i aparţine. La fel, orbirea cu care se face vinovat de plagiat, încercând – fără succes – să identifice un aşa-zis plagiat" (p.231-232).

În încheiere, se cuvine să amintim şi intervenţiile subtile şi pline de miez ale lui Theodor Baconsky "Contra-istoria unui plagiat", ("România Literară", nr.6, 22-28 februarie 1995, p.14), Ion Militaru "Trăirea ideilor" ("România Literară", nr.6, 22-28 februarie 1995, p.14) şi Răzvan Codrescu "Împotriva lui Nae Ionescu" ("România Literară", nr.6, 22-28 februarie 1995, p.15), intervenţii care se constituie în răspunsuri elegante şi pertinente la problema aşa-zisului plagiat.

Studiul Isabelei Vasiliu-Scraba oferă o posibilitate de cuprindere a gândirii naeionesciene, deschizând totodată calea unor viitoare cercetări asupra operei fecunde a filosofului român – să amintim numai iniţiativa salutară a Dorei Mezdrea de editare a "Biografiei" lui Nae Ionescu, întreprindere ajunsă deocamdată la volumul al treilea, lucrare absolut indispensabilă analizei serioase a personalităţii ilustrului Magistru – care, vorba lui Mircea Eliade, mai devreme sau mai târziu va fi înţeles şi apreciat la adevărata sa valoare.

Constantin Mihai

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!