Destinul lui Paul Goma – onoarea sentimentului de a fi român

Mariana Sipoş, Destinul unui disident: PAUL GOMA, cu un studiu de Iuliu Crăcană: "Paul Goma – Dosarele de securitate", Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 2005

(Mario Vargas Llosa)

"Paul Goma este unul din oamenii minunaţi ai acestui pământ şi nici un efort făcut pentru el nu e prea mare. E chiar un privilegiu cărora nu multora le e dat. " (Mariana Sipoş)

Primul citat reproduce spusele celebrului scriitor, în interviul acordat Marianei Sipoş la Madrid, în august 2005. Cel de al doilea redă o parte a unui mesaj electronic al Marianei Sipoş către mine (23 februarie 2006).

În iulie 2005, la Paris, Paul Goma îi răspundea jurnalistei: "Dacă spunem mereu, cu bună dreptate, că Securitatea este criminală, se pierde din vedere contribuţia noastră, chiar a victimelor."

Iată trei citate suficiente pentru a amorsa discuţia noastră în jurul cărţii de faţă.

Destinul unui scriitor este acela de a depune mărturie. Căci, cine este acest Paul Goma, după cum se întreba Eugen Ionescu? El este, după cum răspunde tot Ionescu: "pur şi simplu un scriitor, acest animal care povesteşte ceea ce ştie…". Adică ceea ce ar fi trebuit să facă scriitorii generaţiei sale (sau, în chiar stilul lui Paul Goma, putem spune: hai, nu toţi, măcar 20; dar, ne-am fi mulţumit şi cu trei!)

În scrierile sale, Paul Goma vorbeşte despre martori şi a depune mărturie, despre normalitatea scriitorului care a rămas ancorat cu demnitate în realitatea zilelor lui. Ca orice muritor, omul demn este supus greşelii, dar să faci din când în când aprecieri eronate nu-i totuna cu a oculta şi deforma intenţionat adevărul.

Îmi permit să spun: dacă Paul Goma nu ar fi suferit atât de mult, încă din copilărie, dacă nu ar fi fost atât de nedreptăţit de fraţii lui români, nu am fi reuşit să conştientizăm cât suntem de meschini, cât de puternic este spiritul nostru de conservare, cât de mult ne dor ochiurile din plasa relaţiilor sociale şi profesionale, cât suntem de principiali doar atunci când nu avem nimic de pierdut – ba, chiar dimpotrivă! Şi cât de incapabili suntem să reacţionăm ferm, fără să stăm prea mult pe gânduri, atunci când gravitatea momentului o cere.

Pe măsura trecerii timpului devenim mai conştienţi, stăm mai bine pe picioarele noastre şi sunt din ce în ce mai mulţi cei care se comportă în acest fel. Unii se conving că au greşit votându-l pe Iliescu (pentru că C.V.T. ar fi fost mai rău!!!); alţii că l-au schimbat cu Băsescu, şi ce păcat este că nu mai există partid naţional-ţărănesc în arena politică etc. etc. Însă, memoria noastră este precum ţărâna drumurilor de ţară sub arşiţa verii: îi frige pe mulţi la tălpi, dar nu ţipă decât câţiva. Riscând cufundarea în uitare.

Mereu ne lipseşte ceva… Acel ceva care nu se pipăie, care nu se contabilizează în kilograme de carne şi brânză, în ţoale de import, în numărul cărţilor scrise, al rebusurilor completate în autobuz şi al călătoriilor în Occident. Ceva ce îi face pe cehi, polonezi, unguri să se simtă mai bine în propria piele atunci când sunt în ţările lor, dar şi când le trec graniţele comunitare.

Poate că tocmai ceva-ul care a determinat-o pe Mariana Sipoş să scrie prima – şi singura până acum – carte despre Paul Goma. Este un sentiment înălţător să recunoşti că cel mai curajos om din România la ora actuală, când Paul Goma este acuzat de antisemitism, este o femeie! (Să nu mai spuneţi domnilor vreodată că femeile sunt "sexul slab" sau c-ar fi "slabe de înger!") Pentru că în România postcomunistă a anului 2006, să scrii de bine despre Paul Goma este un act de curaj, de demnitate, de solidaritate, de normalitate. *

De ce o carte despre Goma?

Aşa delimitează autoarea cărţii termenii şi stilul în care a conceput cartea.Grabei în care a fost finalizat proiectul – pentru a nu pierde momentul celei de a 70-a aniversări a scriitorului – se datorează numărul mare de greşeli de literă şi câteva nepotriviri, care nu afectează, însă, nici conţinutul şi nici lectura. Acestea au fost, cu siguranţă, remediate în suplimentul de tiraj.

De ce o carte despre Paul Goma? Iată o întrebare care ar putea fi pusă şi la care Mariana Sipoş răspunde consistent, cu talent literar şi jurnalistic, dinamic şi, în primul rând, cu multă responsabilitate. Redesenarea traseului biografic al scriitorului, dialogurile cu acesta, argumentarea afirmaţiilor cu documente din arhivele Securităţii, ajungând la opinii exprimate despre Paul Goma şi la rezultatele unei anchete jurnalistice din ianuarie 2005, fac în permanenţă trecerea spre subiecte grave, importante, care ar trebui să işte ample dezbateri naţionale. Cartea curge cu nerv, asemenea unui film de acţiune, în care regizorul stăpâneşte arta filmării şi conceptul scenariului.

Ca mesaj, marele merit al cărţii rezidă în recuperarea umanităţii scriitorului şi opozantului anticomunist, a luptătorului de o viaţă pentru drepturile omului – Paul Goma. Cel care a fost acoperit pe nedrept, resentimentar şi jalnic, de atâtea răutăţi şi acuze, cu precădere în ultimii ani. Iar noi, din vremea comunistă, ne-am obişnuit să reacţionăm mimetic la clişee, uitând să ne întrebăm din când în când: Omul acesta – Paul Goma – are sau nu dreptate?

Cartea Marianei Sipoş rotunjeşte preocupările sale anterioare: discuţiile – pe bandă audio şi video –, documentarea în arhive, vizita în satul natal al lui Paul Goma, ancheta de presă ocazionată de apariţia televizată la OTV a sinistrului securist Nicolae Pleşiţă, reconstituirea momentului 1977 (şi) prin vizitarea fostului apartament al familiei Goma din cartierul bucureştean "Drumul Taberei".

Există în Argumentul cărţii o frază simplă şi impresionantă, care indică imboldul intim al autoarei: "Pentru că eu mereu aveam ceva de povestit despre Paul Goma." În timp ce lumea bună nu vrea decât să-l tacă, atunci când nu aruncă vorbe iresponsabile. Ifosele, cu pretenţii aristocratice, mofturile de vedetă şi bocancii autoritari (zvârliţi de la înălţimea diverselor scaune profesionale) ne împing pe unii dintre noi – destul de mulţi – să nu mai citim 22-uri, Dileme, Observatoare culturale şi alte Românii literare. Pentru că nu mai ştim cui se adresează: autorii articolelor îşi scriu unii altora şi se citesc între ei. În orice caz, ei nu ni se adresează şi nouă, celorlalţi, la fel cum eludează şi propria-ne realitate. Trăim într-o ţară în care personalităţile lipsitei de modestie culturi române şi VIP-urile (din politică, mass-media, fotbal etc.) au acelaşi tip de comportament: le place foarte mult puterea-cu-orice-preţ. Pe parlamentari i-am ales noi, pe principiul reprezentativităţii (aşa suntem, aşa ne reprezentăm!), dar pe liderii culturnici, nu! Ei îşi ridică singuri statui. Să şi le ridice, dar să nu mizeze că vom pune umărul ca să nu li se clatine soclul!

Razgîndiri "prietenesti"

Într-un recent număr al Dilemei vechi (110/3-9 martie 2006), cunoscutul psihiatru şi scriitor Ion Vianu spune: "În 1977, faptul că am putut vorbi liber a fost extraordinar. O uşurare fantastică, o plăcere în sensul cel mai strict al cuvîntului. Atît de mare încît, la un moment dat, deşi eram pe plecate, nu înţelegeam de ce mai vreau să plec. Atît de bine mă simţeam, ca om liber, într-o ţară a constrîngerii." Pentru a configura mai bine atmosfera de "libertate" a anului 1977, continui tot cu I. Vianu, citat de Mariana Sipoş: "Începui a mă duce zilnic la soţii Paul şi Ana Goma. A mă putea apropia de ei, oameni care de ani de zile isprăviseră cu ambiguitatea, care aveau curajul în acea societate contaminată de minciună până în ultima ei fibră să spună ce gândesc şi să acţioneze precum vorbeau era pentru mine o supremă consolare; Paul era un om despre care puteai spune, în primul rând, că ceea ce îl caracteriza era iubirea adevărului ssubl. m.t." (p. 237)

Revenind la discuţia reprodusă în Dilema veche, trebuie citată şi întrebarea Simonei Sora, care a generat un răspuns cel puţin bizar:

"S.S.: Dvs. înţelegeţi, ca om care a fost foarte apropiat de Paul Goma, ce se întîmplă cu el acum? Cred că, aşa cum nu a fost înţeles atunci, probabil nu este nici acum înţeles. Sau e ruptura atît de mare…

I.V.: Sînt dezolat de ceea ce se întîmplă cu Paul Goma, pentru că, atunci, în 1977, demersul lui Goma mi s-a părut salutar. Dar faptul că acum adoptă teze de extremă dreaptă şi că este într-o opoziţie sistematică cu absolut tot ce se întâmplă diminuează valoarea actelor lui anterioare. Spunem despre el că e un Neinsager, un negator total, universal. Deci asta introduce un dubiu asupra negaţiei lui de atunci, ceea ce pe mine mă afectează…"

Este greu de pătruns cum poate diminua atitudinea actuală (în fapt, dintotdeauna aceeaşi!) a lui Paul Goma "valoarea actelor lui anterioare". Aceasta poate să însemne două lucruri: că interpretăm trecutul în funcţie de idiosincraziile prezente ori că suntem invitaţi să ne însuşim etichetele lipite de Securitate: "Goma nu reprezintă nimic/prin spiritul de frondă afişat urmăreşte realizarea unor interese personale dubioase/Paul Goma nu este o personalitate în lumea scriitorilor/ în mediocritatea lui/ indivizi de teapa lui Paul Goma etc." (documentele din care am citat sunt incluse în cartea M. Sipoş).

Nu cumva este obligatoriu să ne întrebăm de ce a construit Securitatea un dispozitiv atât de impresionant pentru anihilarea unui singur individ: neînsemnat, dubios, lipsit de talent, … nebun? Cu alte cuvinte: Paul Goma în 1977 nu a fost un apărător veritabil al drepturilor omului, ci un negator total, aşa cum astăzi este "diagnosticat" ca antisemit. Însă, documente interne ale Securităţii, reproduse în cartea Marianei Sipoş, confirmă ceea ce se ştie: Paul Goma a reuşit să zdruncine stabilitatea regimului ideologic de la Bucureşti în 1977, atrăgând intrarea în dispozitiv a unei părţi însemnate din aparatul represiv în scopul calomnierii, izolării, marginalizării, distrugerii imaginii umane şi profesionale şi anihilării sale.

Să ne mai întrebăm?

"De ce este atît de urît Paul Goma de către intelighenţia română? Ce nu i se poate ierta? De ce, de la injurie, delaţiune, conspiraţia tăcerii şi retur, s-a încercat şi se încearcă orice mijloc de anihilare simbolică (anihilarea fizică a încercat-o, din fericire fără succes, Securitatea, prin agentul Haiducu)? Insistînd în anihilarea lui Goma, intelighenţia îşi dezvăluie un enorm complex. L-aş numi complexul reprezentativităţii ilegitime pentru societatea civilă. (…) Autoritatea lor morală e şubredă, se bazează pe consensul tacit de a nu tulbura apele de dinainte de '89 (şi, vai, de după). Paul Goma le-a tulburat, dezvăluind laşităţi de nebănuit la feţe atît de subţiri, egoisme care au năruit orice speranţă de solidaritate, ignominii frapante într-o relaţie de presupusă prietenie, păcate omeneşti, prea omeneşti, poate acceptabile, de iertat într-o lume normală, dar care, în comunism, au descurajat mişcările de anvergură, lăsîndu-i singuri şi la discreţia regimului pe iniţiatori. Lucrul acesta nu-l uită nici Goma – cum să-l uite? ar fi similar cu a-şi bate joc de sine însuşi –, nici inamicii săi. " (O. Nimigean, Goma. Paul Goma. Nici mai mult şi nici mai puţin, în revista electronică "Tiuk!": www.tiuk.reea.net şi în revista "Timpul", dec. 2005)

"Clubul" intransigentilor

Ca şi în 1977, Paul Goma rămâne un solitar. Pentru că firavele semne de solidarizare sunt mai degrabă recuperări ale unei demnităţi individuale, terfelită – cu voia noastră – înainte de 1989. Decizia Marianei Sipoş de a publica în cartea de faţă răspunsurile primite cu ocazia anchetei de presă din ianuarie 2005 (iniţiată de jurnalistă în urma emisiunii televizate din 19 ianuarie, în care generalul de Securitate Nicolae Pleşiţă a fost lăsat de către moderator să se lăfăiască, fără nici o constrângere impusă de deontologia jurnalistică) este salutară. Majoritatea celor care au dat curs cererii sunt scriitori, câţiva ziarişti/scriitori, patru analişti politici, un medic, un medic-scriitor, un om politic (dar nu de la rampă!) şi un profesor universitar. Din cei aproximativ 70 de contactaţi prin e-mail au răspuns numai 21. Toate răspunsurile sunt la obiect, referindu-se la prestaţia securistă a securistului Pleşiţă. Câteva sunt mai supărate. Singurul care aduce vorba, în context, de relansarea "Punctului 8 de la Timişoara" este Andrei Dimitriu, vicepreşedintele PPCD (punct introdus în platforma-program de PNŢ, pe vremea când încă mai era... un partid), convins fiind că acesta ar putea contribui la "igienizarea" societăţii româneşti.

Unul dintre repondenţi, scriitorul Daniel Vighi: "Avem obligaţia morală şi civică să recunoaştem cu toţii faptul indiscutabil că Paul Goma este cel mai redutabil şi curajos disident anticomunist pe care l-a avut cultura română. (...) m-am mulţumit să rezist cultural, mi-am construit un alibi asemenea colegilor mei de generaţie, şi am petrecut după aceea ani de zile în ură şi dispreţ neputincios la marginea oraşului şi am tot încasat pumni în conştiinţă şi constat că-i încasez şi azi. (...) Bătaia administrată lui Paul Goma a fost doar fizică, a noastră a fost una morală. Nici măcar nu simt nevoia să-i întorc lui Nicolae Pleşiţă vorbele cu care el «a insultat, calomniat şi înjurat la propriu pe Paul Goma» pentru că acesta nu poate fi insultat, calomniat şi înjurat de torţionarul său, mama ei de viaţă pe care am trăit-o." (p.200-202) Nu este doar un răspuns punctual la un chestionar care funcţionează, vrând-nevrând, după reguli statistice. Ci un admirabil act public de căinţă din partea unui om care se face vinovat de "admiraţie vinovată" şi care îşi îndeamnă confraţii să depăşească "principial animozităţi sau inconforturile pe care poziţiile tranşante ale lui Paul Goma le-au putut stârni în anii de după revoluţie în mediile culturale."

Dar să nu ne mai mirăm că Goma este unic. La mai puţin de o lună distanţă, scriitorul Daniel Vighi a alunecat din poziţia de principialitate, descoperind că "cel mai redutabil şi curajos disident anticomunist" a devenit "antisemit".

Spune Radu Portocală în răspunsul său la ancheta iniţiată de Mariana Sipoş: "Prea multe acceptări s-au acumulat din 1990 încoace, prea multe legi proaste, prea mulţi indivizi murdari au fost iertaţi sau chiar spălaţi (şi, nu o dată, cu ajutorul inconştient al «societăţii civile»), prea des memoria s-a lăsat condamnată la tăcere. Am fost, împreună cu alţii şi în repetate rânduri, acuzat de intransigenţă. Adevărul e că, în România, intransigenţa a fost ocupaţia semi-clandestină a unui grup mult prea restrâns – un fel de club al pestiferaţilor. Un Pleşiţă nu putea, astfel, decât să se simtă asigurat." (p. 215)

"Intransigent – care nu se abate de la o anumită linie adoptată, care nu acceptă concilieri sau compromisuri; incoruptibil. V. neînduplecat. – din fr. intransigeant. (Cf. DEX)"

Aşadar, gesturi care nu reuşesc, iată, să se închege într-un proiect alternativ viabil, pornind de la principii şi urmărind firul lor. România este o ţară a bisericuţelor elitiste, a găştilor, a cluburilor găşcoase, a matrapazlâcurilor şi intereselor găinăreşti, a idealurilor spulberate, în care azi spui una şi mâine fumezi alta.

Acasa la Paul Goma

Acasă – la Paul Goma – este cald şi primitor, este înmiresmat şi profund, te simţi ca într-un castel fermecat, invincibil, care impune teamă şi, deopotrivită, respect. Nu mai ai sentimentul unei limbi insuficient lucrate, limba unui popor mic şi lipsit de ambiţii. Căci el o împinge în marea literatură.

Cartea Marianei Sipoş reconstituie, cu multă căldură şi fior liric, acel acasă al copilăriei basarabene, atât de scurtă şi de necăjită, dar, totuşi, atât de vie şi bogată, luminată de multiplele perspective oferite de calidor. Memoria lui Paul Goma este ocrotită cu tandreţe şi speranţă de românii basarabeni care ştiu cine este acesta şi cine sunt ei înşişi. Aşa cum este Valentina Saviţki. O necunoscută profesoară din satul basarabean, prăfuit şi uitat de lume – Mana, care le vorbeşte copiilor despre Goma şi despre ce reprezintă el pentru satul lor. Unde este aşteptat în fiecare an pe 2 octombrie, chiar dacă această aşteptare nu este decât o duioasă, o firească şi legitimă formă de identificare în absenţă. Aşa cum o fac Andrei Vartic şi Oleg Brega. Aşa cum o fac alţi mulţi basarabeni şi bucovineni, necunoscuţi nouă, românilor din România, pentru că nu ne pasă de soarta lor.

"Ţara lui Paul Goma este literatura română, care are nevoie şi de Paul Goma, şi de cărţile lui.", spune atât de frumos Bedros Horasangian în recenta recenzie dedicată cărţii Marianei Sipoş. ("Ţara lui Paul Goma", în Ziua, 11 februarie 2006)

Iar, pentru Paul Goma acasă este în limba română, născătoare de literatură şi de istorie, deopotrivă! Atunci când ţara nu i se mai întinde până în calidorul casei din Mana, el se simte acasă pe balconul cu flori şi leuştean al apartamentului închiriat din cartierul parizian Belleville. Ţară pe care şi-o poartă în el, pentru că vorbeşte graiul universal al demnităţii umane şi al libertăţii. Amintindu-ne, repetând-repetând-repetându-se din ’90 încoace: acasă este atunci când dobândeşti conştiinţa că aparţii unui popor care a avut bărbăţia să-şi asume greşelile propriei istorii, fie că le-ai comis tu, fie înaintaşii tăi. Acasă este atunci când te simţi solidar cu semenul tău, în ciuda oricărei oprelişti, acasă este atunci când reuşeşti să salvezi o fărâmă de umanitate prin sacrificul tău zilnic, atunci când faci bine celuilalt ca şi când ţi l-ai face ţie. Când nimic din toate acestea nu se (mai) întâmplă, nu-ţi rămâne decât să te muţi cu totul în limba română.

Miscarea Goma

Literatura română, în forma ei "instituţionalizată", nu şi l-a asumat pe Paul Goma. Riscând să o contrazic pe Mariana Sipoş, trebuie spus că personajul istoric a pătruns în manualele de istorie. Lumea pare de-a-ndoaselea. Poate că era firesc să întâlnim numele şi scrierile lui Paul Goma şi în manualele de Limba şi literatura română purtând girul Ministerului Educaţiei şi Cercetării – sau, în primul rând acolo! Dar nu este aşa: istoriografia – cât de (ne)oficială ar fi – funcţionează, totuşi, pe criteriul "separării puterilor în stat". Pentru că autorii manualelor de istorie îşi iau, în genere, libertatea de a trata subiectele aşa cum cred de cuviinţă, şi nu în funcţie de vulgata în uz. Poziţiile istoriografice sunt mult mai nuanţate, spre deosebire de câmpul literar în care Paul Goma este un subiect tabu. Nu poate exista o tratare a istoriei postbelice româneşti, în general, şi a dizidenţei româneşti şi europene, în special, fără consemnarea Mişcării Goma, în ciuda faptului că perspectiva literară îl ocultează ostentativ. Se pare că sintagma securistă "Goma este lipsit de talent" ("Goma nu este scriitor") le mai ţine încă de cald celor care hotărăsc soarta limbii şi literaturii române, celor care stabilesc obiectivele învăţării în România postceauşistă şi competenţele cu iz integrator care trebuiesc exploatate pe seama copiilor noştri. Autorităţile în materie de stabilire a calităţii de scriitor şi a ierahiilor în literatură îi intimidează şi pe cei care sunt puşi în situaţia de a elabora manuale şi, mai grav, pe marea masă a profesorilor din sistem care le folosesc. Aş face pariu că un profesor de istorie ştie mai multe despre scriitorul Paul Goma decât majoritatea profesorilor de limba şi literatura română, a căror cultură asupra subiectului se opreşte, eventual, la vorbe de genul "Aa, ăla care se ia de toată lumea; păi prea se ia şi el de toţi, o fi reprezentat el ceva înainte de ’89 dar până şi de Manolescu, de Liiceanu... de toţi cei buni?" De parcă ar mai avea nevoie de argumente?! Sau, cum spunea, cu jumătate de gură, un bun profesor: "Vedeţi, el are dreptate dar... acum cu tabla asta de antisemit care i s-a agăţat de gât... ei conduc doamnă, peste tot!" Şi profesorii (buni!, sau, mai ales ei!) au prejudecăţi, întreţinute de sferturile de adevăruri şi de nemulţumirile care răzbat din atare situaţii.

"…Liiceanu a distrus, trimiţând la topit, Culoarea curcubeului, din instinctul intelectualului fără pereche, cel cu gândire magică: spargi oglinda, dispare şi realitatea oglindită. Astfel s-a realizat… ne-uitarea mea: prin lucrarea colegilor, foştilor prieteni, intelectualii români cotidiani." (Paul Goma, Jurnal, Vineri, 10 februarie 2006, ediţie electronică, accesibilă la www.paulgoma.free.fr)

Gestul lui Gabriel Liiceanu nu are acoperire financiară, practică, managerială. (Nu, morală nici atât! Când? În postcomunism, în postceauşim? Când noi eram însetaţi de adevăr, să topeşti cartea atât de aşteptată a unui clasic, a primului, celui mai consistent şi consecvent apărător al drepturilor omului, a celui mai normal dintre români?) Dar în încăsecurism perspectiva se schimbă.

Oare nici unul dintre editorii de calibru din România nu s-a gândit la o ediţie completă a scrierilor sale? Fie şi numai ca imagine (a lor) ar da bine, ca să nu vorbim de înălţimea gestului, de încercarea de a-l recupera pentru români pe marele scriitor şi om care este Paul Goma.

Cum să retragi de pe piaţă şi să topeşti o carte-document, o carte-mărturie care a zguduit Europa înainte de 1989? Le tremblement des hommes, în traducerea editurii pariziene Seuil, a cutremurat multe conştiinţe, unele vinovate-pur-şi-simplu, altele amnezice. Ne referim aici la o carte care cuprinde o întreagă istorie – o scurtă şi tragică mărturisire, o secvenţă cronologică restrânsă dar care în economia, interpretarea şi înţelegerea marii istorii este esenţială: Anul 1977 – Mişcarea Goma, cutremurul de pământ, Greva minerilor din Valea Jiului. Trei seisme care au zdruncinat regimul de la Bucureşti, singurul care i-a cutremurat cu adevărat pe români fiind catastrofa naturală. Şi aceasta spune multe despre rezistenţa fibrei noastre morale, ca indivizi şi ca popor.

Asumîndu-şi în mod conştient riscurile de a susţine nişte principii şi a se lupta în mod transparent şi nonviolent pentru ele – de cele mai multe ori împotriva oricărei speranţe –, ei au arătat nu doar că rezistenţa împotriva Răului este posibilă, ci şi că este singura atitudine morală şi eficace din punct de vedere politic faţă de un regim care nu-şi alege mijloacele pentru a-i distruge." (Mircea Stănescu, Despre dizidenţă în România comunistă (1977-1989), Sfera Politicii, nr.106/2004, citibil şi pe www.gid-romania.com)

De aceea, o concluzie se impune de la sine (este chiar la îndemâna oricui a citit cu responsabilitate şi bună credinţă scrierile lui Paul Goma): dacă regimul comunist, Ceauşescu însuşi!, s-a simţit scuturat în tragicul an 1977 de un singur om, este oare necesar să ne mai întrebăm de ce acum, la mai bine de 16 ani de la căderea oficială a comunismului, spuma intelectualităţii rezistente prin cultură, devenită protipendada culturii postdecembriste, se întrece pe sine în a-l face una cu pământul pe singurul "Soljeniţîn român"? Cred că este. Tot ceea ce a spus Paul Goma despre ei şi relaţia lor cu Bestia comunistă este confirmat acum de dosarele Securităţii.

Şi, apoi:

"Ce ne-am face fără Goma? Uzînd de autocronie, am rescrie mereu şi mereu trecutul în mod avantajos pentru noi, am inversa raporturile dintre cauze şi efecte, am modifica proporţiile, ne-am substitui unor personaje care nu am fost niciodată. Dar, din fericire, Goma există, cărţile sale există, acum există şi această admirabilă Adameva. (...) Cînd Goma vorbea, noi tăceam cu vehemenţă. Cînd Goma intra în puşcărie – şi sub Dej, şi sub Ceauşescu – noi ăştialalţi «rezistam estetic». Şi, iată, acum, Goma care a rezistat pur şi simplu, e valabil şi estetic! Şi, atunci, cum să nu ne apuce disperarea? Cum să nu fie Goma insuportabil? El este un reproş viu – nu degeaba se autonumeşte ironic ’Moş Reproş’ – la adresa jumătăţilor noastre de măsură, a laşităţilor, cedărilor şi chiar porcăriilor noastre." (Liviu Antonesei, Ce ne-am face fără Goma? Exerciţiu de admiraţie în chip de prefaţă la Adameva I, 1995)

Iată un mesaj de maximă actualitate, dincolo de orice idiosincrazii omeneşti.

Înainte de a-l psihiatriza şi psihanaliza pe Paul Goma ar fi mult mai sănătos şi mai decent să privim în noi înşine şi să ne întrebăm: ce am făcut noi, părinţii şi fraţii noştri mai mari ca să nu abdicăm, să nu ajungem în starea degradantă în care ne-a prins decembrie 1989, aşa cum ne-a diagnosticat Llosa? Avem a ne reproşa ceva? Şi dacă da, atunci ce? De ce ne împiedicăm de Paul Goma? O să vină, fără nici un dubiu, vremea când va fi un reper esenţial, atât în istorie cât şi în literatură. Vrând-nevrând, mistificatorii, interesaţii de toate nuanţele, topitorii de cărţi şi torţionarii nu ne vor mai sufoca, iar Paul Goma va pătrunde în conştiinţa românilor şi va fi pentru noi ceea ce, poate, nici nu merităm.

Flori Stănescu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!