Din filosofia piesei Udroaica

Un spaţiu îngust. Foarte îngust. Carceral. Un spaţiu al riscurilor decapitante. Orice semnal vizual sau sonor, bănuit sau "furnizat", ar fi însemnat încolonarea, în lanţuri, a întregii familii şi a celor apropiaţi, vizaţi, implicaţi relaţional, spre şi în iadul anchetelor poliţiei politice comuniste – Securitatea, insecuritatea românilor.

Consecinţele ar fi continuat: exterminarea lentă sau concomitentă a grupului în fruntea căruia s-ar fi aflat Pan.M. Vizirescu, neprezentat procesul scriitorilor şi ziariştilor (anul 1945), condamnat, în contumacie, la muncă silnică pe viaţă de tribunal aberant intitulat "al poporului".

Un spaţiu obscur. Al tresăririlor. Un spaţiu unde numai Dumnezeu mai putea ocroti integritatea celui "ascuns în lumea celui nepătruns", cum spune, într-un contemplativ poem, Nichifor Crainic, condamnat, în acelaşi proces, cu fratele său de crez gândirist, Pan.M. Vizirescu.

Un spaţiu al exerciţiilor de convertire a groazei în calm senin; a îndoielilor în convingeri axiologice; a imobilităţii fizice, în zbor al fanteziei creatoare; a singurătăţii, în smerit contact cu Divinitatea; a claustrării – sine die – în bucuria de a suferi pentru valori supreme; a amărăciunilor în dragostea de Dumnezeu şi de capodopera Sa: Omul.

Orizont contemplativ

În acest topos mic, după poet: "exil de taină", "pridvor ceresc", Pan.M. Vizirescu uneşte cunoaşterea intelectivă celei prin inimă, dilatând spaţiul şi timpul într-o dinamică ubicuitate, într-o productivă simultaneitate, contemplând meliorativ la destinul lumii.

El vede cum omul adamic, alunecat din inocenţă în existenţa efemeră, a antrenat omenirea succedentă într-un dramatic proces scizionar: Abel şi Cain; Bine şi rău, două realităţi în care cea din urmă caută să fie mereu cea dintâi.

Trăitorul ortodox al vieţii, Pan.M. Vizirescu, afirmă convingerea că Binele, şi prin puţini, poate salva omenirea asemenea săracului înţelept prin care s-a mîntuit o cetate împresurată de trupele unui foarte puternic împărat (Septuaginta: Eccl. 9, 14-15).

În acest orizont de simţire şi idei, Pan.M. Vizirescu opune "Homo res sacra homini" (Seneca) lui "Homo homini lupus" ("Lupus est homo homini, non homo", Plautus: Asinaria, act.II, sc. 4, vers 405) şi, la acest nivel al principiilor, vede, asemenea Sfîntului Augustin "la coexistencia y antagonia entre el Cielo y tierra, entre el viego hombre que nace del pecado y acaba en la muerte y el hombre nuevo que nacia de la gracia y accede a la vida, coexistencia que no implica la confucion de planos" (v. Gheorghe Uscătescu: Aniversario de San Augustin, Symposion Iternacional de la Ciencia del Hombre, Barcelona-Espana, 1986).

De această neconfundare de planuri şi, mai exact, de datoria de a face ca Binele să triumfe în lupta cu răul, ne convinge Pan.M. Vizirescu. Astfel, contemplarea sa devine acţiune cu valoare universală.

Udroaica

Din cele patru puncte cardinale ale Cerului – Evangheliştii, prin care dramaturgul L-a cunoscut şi urmat pe Cristos, i s-au relevat cele patru acte ale piesei cu mesj recuperator: Păcatul rândunelilor; Mapa vinovată, Apoteoza Udroaicei şi Judecata din urmă, pe toate aşezîndu-le sub titlul Udroaica, numele personajului principal: enigmatic, contrastant, simbol al unei lumi de oriunde şi de oricînd, personaj-lecţie, personaj-parabolă.

Prin existenţa sa, sugerată şi de numele dintre cea mai întunecată vocală şi cea mai luminoasă, un oraş de provincie îşi dă arama pe faţă, ieşind în frunte cu toate relele scăpate de Epimetheus din cutia fermecătoarei Pandora: ură, invidie, perfidie, orgolii, minciună,venalitate, corupţie etc.

Pentru o mai dreaptă înţelegere a subtilităţilor piesei, a dualităţii din om şi din lume, a luptei dintre Bine şi rău, a imperativului operaţionalităţii Binelui întru reuşita sa, dramaturgul face, mai întâi, loc poetului vizionar, într-un poem-prefaţă.

El invită lumea la o "nouă cină", în 1953, când termină piesa, după relatarea nepotului său, scriitorul slătinean Dan Cosmulescu. Anul are doar valoarea de a da întâietate cronologică Ligii oamenilor cinstiţi (poem dramatic în patru acte, scris în 1931 şi publicat în 1997, Ed. Agora, Iaşi), mesajul Udroaicei dispensându-se de localizarea în timp şi spaţiu.

Dar cina aceasta, care ne îndreaptă gîndul spre Banchetul lui Platon, se referă mai degrabă la omul nou,"hombre que nace de la gracia y accede a la vida" eternă (Sf.Augustin).

Pan.M. Vizirescu se adresează lumii, neselectiv: bogaţi, săraci, buni, răi, toţi pot încăpea în sală – în sala piesei, în sala vieţii cu oglinzi "vii" – necruţătoare, în măsură să-l reflecte pe fiecare cu tot ce are în conştiinţă, spectiv şi introspectiv dar meliorativ:

"Această nouă cină o-nchin întregii lumi

Aşa cum este ea: o lume-n neschimbare;

Poftiţi cu cei din vale şi voi, cei de pe culmi,

În sala destinată să-ncapă fiecare".

Esenţialmente lumea este în neschimbare atîta vreme cât este încă duală. Mesajul piesei face loc unei conştientizări a posibilităţii de redobândire a condiţiei edenice prin ieşirea din păcatele reflectate de oglinzile din strofa a doua:

"Nu vă sfiiţi de viile oglinzi de pe pereţi,

Ele mai stăvilesc tentaţiile sumbre;

Poftiţi, intraţi în sala-ncurcatei noastre vieţi

Cu umbre şi lumini, dar mai ales cu umbre".

Oglinzile conştiinţei diminuează răul, umbrele cantitativ mai vizibile decât luminile Binelui.

Poetul-dramaturg se face şi mai convingător atunci când se integrează lumii:

"Destul ne căutarăm miresmele prin flori...

Veni acum şi timpul să răscolim gunoiul".

El propune renunţarea la măşti şi, socratic, fiecare să-şi vadă şi să-şi scoată bârna din propriul ochi. Procesul autopurificării e dureros, cu "sudori prin cugete", căci legea morală prin acţiune e "diamantul" care despică întunericul, făcând loc suişului, generalizării Binelui.

Finalul din strofa a 6-a este apoteotic. Omenirea în esenţa ei sublimă se poate salva printr-o activă şi imperativă scuturare de gunoiul aluvionar, sinele de care Iisus ne îndeamnă să ne lepădăm, urmându-L.

Cu acest semnificativ "gunoi" începe derularea filmului piesei "Udroaica". Doi scormonitori ai primăriei îl încarcă, oprindu-şi ceea ce li se potriveşte. Teleobiectivul camerei de luat vederi se mută alternativ pe dărăpănata căsuţă a Udroaicei şi pe strălucitorul castel Caloianul, care i-a aparţinut.

Căzută din înalta ei condiţie socială în mizeria vieţii şi a batjocurii tuturor, Udroaica se redresează moral. Ea conştientizează motivat dramaticu-i trai şi-l suportă cu stoicism, 30 de ani. Un timp al pocăinţei şi cât de dureros pentru urmaşa boierilor străbuni cărora le-a tocat truda de-a lungul şi de-a latul tinereţei sale în pofte, plăceri, patimi! Păcatul rândunelelor, de a-şi părăsi puii golaşi în cuiburi, este mai mic decât al ei, care şi-a lăsat singurul copil, o prea frumoasă fetiţă, pe o bancă a nimănui.

Şi totuşi, Udroaica nu este abandonată de Cel de Sus. În mila Sa, Dumnezeu îi trimite în sprijin pe Augustin, profesorul de filosofie cu cărţi în manuscris, generos şi discret, tăcut şi modest, reflexiv şi neînţeles.

O lume strâmbă ţese ocult o întregă conjuraţie împotriva sa. Pierde catedra. Se pun la cale situaţii compromiţătoare şi toate doar pentru că ajută o bătrână în nenorocire, în mapa sa "vinovată" ducându-i câte ceva de mâncare, uneori lemne de foc cu preţul valorificării minime a cărţilor din bibliotecă. În realitate este lovit pentru că nu intră în sarabanda batjocurii Udroaicei. Dar Augustin este creştin. El aşază la loc braţul rupt al troiţei şi-n faţa ei se reculege. Înţeleptul Augustin simte în suflet lumina sacrificiilor sale pe care doar sora sa Elena le înţelege, câteodată şi fratele său, Profir.

Scenele, momentele emoţionante sunt numeroase fie că se înscriu nedesimulat realităţii (actele I-II), fie că ţin de domeniul miraculosului (act.III) sau al idealităţii (act.IV).

Să cităm câteva: dialogul dintre Lucreţia şi bătrână asupra păcatului rândunelelor, despre drama lor şi a puilor; mărturisirile Udroaicei (act.I, sc.13); cererea pentru lemne mereu invalidată (act.III, sc.14); scena celor trei flori aduse de bătrână celor trei: Augustin-Elena-Profir (sc.4), visul Lucreţiei şi identificarea mamei sale în persoana Udroaicei îmbrăcată în rochiile de altădată; arestarea lui Augustin, evadarea sa şi apariţia între cei care se bucură de ajutorul Lucreţiei şi al Lidiei, nepoata bătrânei; întoarcerea voluntară la poliţie; acţiunile Lidiei de o puritate fără egal, ca şi iertarea bătrânei de către fiica, abandonată în faşe, împreună cu Lidia, precum atâtea şi atâtea momente percutante emoţional, formativ, exemplar.

Dumnezeu lucreză prin oameni, triunghiul de sânge Udroaica-Lucreţia-Lidia, prin dragoste creştină, iertare, înţelegere devine expresia armoniei familiale de care mulţi nu au sau nu mai au parte şi astăzi datorită propriilor erori, fie părinţi, fie copii.

Creştinismul în acţiune evanghelică dă direcţia şi sprijinul necesar oricui să se însenineze: "Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu birueşte-l!" (Facerea, cap.4, v.7).

Caloianul, câştigătorul la cărţi al averii Udroaicei se trezeşte creştineşte sub mustrările ultimelor clipe de viaţă şi renunţă la tot ce are în folosul celui care a ajutat-o dezinteresat pe nenorocita pe care izgonit.o de la poartă, şi pleacă din această lume a confruntărilor dintre Bine şi rău cu speranţa că la Judecata din urmă existenţa Divinităţii va fi mai blândă: "Eu, Barbu Caloianu, creştin, scriu cu minte luminată şi inimă slobodă... Mă supără aducerea aminte a celor greşit făcute, timp de ispăşire nu văd să mai am..." "Că omul n-are minte şi tot ca dobitocul se lăcomeşte... Frică îmi e... Las averea mea toată, castelul de pe culme, parcul şi grădinile lui, moşiile şi viile... Le las aceluia ce se va dovedi prin cinstită cercetare şi dreaptă judecată că a ajutat pe Udroaica în vremea neputinţei ei..." (Act.IV, sc.1). Datarea: Florar, 1932 şi semnătura pisaniei.

Udroaica moare şi ea în veşmintele strălucitoare de altădată, unind mâinile lui Augustin şi Lucreţiei în bucuria Lidiei, Elenei şi a lui Profir. Extaz! Triumful Binelui – criteriu de evaluare a atitudinilor, fenomenelor, acţiunilor, eticii vieţii sociale, căci acest complex concept implică virtutea, dreptatea, responsabilitatea, onoarea, fiind de sorginte divină.

Caloianu şi Udroaica pleacă împăcaţi din această lume bântuită de nelinişti. Pocăinţa şi conştiinţa şi-au spus cuvântul. Judecata din urmă se referă şi la ei dar şi la liota care dă buzna în sala tribunalului, doar-doar să intre în posesia averii care, în cele din urmă, îi revine, fără nici o pretenţie, lui Augustin şi celor cu care s-a unit. Ultimele cuvinte îi aparţin: "Să se deschidă porţile! Să intre acolo (la castel, n.n.), în imnuri de biruinţă, milă şi iubirea pentru tot oropsitul!"

Utopie? Nu! Generozitatea numită creştineşte milostenie.

În loc de concluzii

Interesant este că spiritul uman, memoria noastră reţine mai durabil şi formativ Binele şi pe făptuitorii lui şi mai puţin pe hrăpăreţul şi infatuatul Chirilă şi-ai lui care stârnesc, mai curând, milă. Nu-i de neglijat nici filonul comic al celor, între care şi înavuţitul Chirilă, se perindă prin faţa completului de apreciere. Unii au nume predestinate: Coţcarul, Desbina, Farisescu, Scorpina ş.a.

Desigur, vor întreba destui şi motivat: "Unde este această justiţie care nu se leagă la ochi pentru a face dreptate?" Şi destui alţii care vor răspunde: "În idealitate!", mai ales în condiţiile prezente ale societăţii româneşti în sânul căreia corupţia/încălcarea legii îşi face de cap, sărăcind cumplit pe cei mai mulţi.

Întru eliminarea acestor anomalii vine şi filosofia acestei piese, care vizeză deopotrivă răul din om şi din societate, oferind reperele, soluţiile, exemplele ieşirii din marasmul suferinţelor şi al fericirilor efemere, iluzorii ca ale îmbogăţiţilor în noaptea incertitudinilor, debusolărilor, manipulărilor etc.

Mesajul pisei Udroaica se constituie în lecţia care trebuie învăţată de oricine, de oriunde, de oricând.

Constantin N. Străchinaru

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!