Ce înseamnă să fii român?

Libertatea noastră nu este una de esentă, astfel că determinatiile ne sunt, cumva, dinainte date si ne atestă ca fiinte atârnând de un dincolo la care nu avem acces decat "prin ghicitură". Omul nu-si poate alege locul în care se naste, limba în care trăieste, cultura căreia îi apartine; omul este însă, într-un sens, liber pentru că nu poate fi decât o "inchidere ce se deschide", asa cum îi plăcea lui Noica să spună.

Ce înseamnă să fii român? Înseamnă să nu fi ales să fii român, iar un asemenea răspuns la întrebare ar conduce la afirmatia că România este tara celor care nu au ales să fie români.

Pentru a da un răspuns cu privire la ce înseamnă a fi român trebuie să întelegem mai mult decât atât. Înseamnă să ne asumăm cultura română, plasându-ne un pas în afara ei; acest lucru trebuie să se producă într-un fel sau altul în sensul acelei dedublări heideggeriene: a iubi înseamnă a te transforma în obiectul iubirii tale rămânând în acelasi timp tu însuti.

Din nefericire, cultura noastră nu poartă stindardul culturii europene. Din motive mai mult sau mai putin întemeiate, cultura română, "în totul de cuvânt al ei" sau, într-un sens nichitian, în totul de "necuvânt" al ei, a fost marginalizată, nesocotită, rar luată în seamă. Încercând să solutionăm această problemă, vom răspunde în acelasi timp la întrebarea esentială a românitătii...

Poate cel mai important motiv pentru care cultura română nu ocupă locul pe care îl merită în rândul culturii europene este dificultatea care se dovedeste de multe ori o imposibilitate de a traduce din limba română în altă limbă. Dacă vorbim despre poezie-trofeul culturii noastre ne dăm seama cât de mult s-ar pierde prin traducerea oricărui vers de-al lui Eminescu, Arghezi, Blaga sau Nichita. Nu stiu cum s-ar putea traduce: "Niciodată toamna nu fu mai frumoasă/ Sufletului nostru bucuros de moarte" sau "Nu credeam să-nvăt a muri vreodată" – păstrându-se miracolul pe care-l presimtim rostind aceste versuri. Farmecul limbii române în care "s-au stratificat toate neîmplinirile acestui neam", cum atât de frumos spunea Noica, rezidă si în faptul că accentul poate cădea pe orice silabă a cuvântului, si pentru poezia română asta e o binecuvântare de care poezia franceză nu se poate bucura, accentul căzând monoton, ca o aspră lovitură de daltă, pe ultima silabă a cuvântului. Dacă unui orb ai putea să-i explici culorile, dacă l-ai putea face să tresară presimtind un apus de soare, atunci ai putea traduce si poezia română, cu bogata ei muzicalitate a cărei culme a dat-o Eminescu, în franceză si în orice altă limbă a pământului. Într-o scrisoare trimisă fratelui său, Cioran îi mărturiseste că în toată poezia franceză nu există un poem precum "Luceafărul", dar că tradus s-ar pierde totul. "Dor" sau "jale" sunt cuvinte fără echivalent în alte limbi, si atât de aproape de sufletul românesc, iar expresii oximoronice de felul "suferinta s...t dureros de dulce", "farmec dureros", "dulce jele" – asta ca să nu dăm decât exemple din poezia eminesciană – pot fi transformate în alte limbi asa cum albul zăpezii dispare ca si când nici n-ar fi fost vreodată, o dată cu topirea zăpezii.

Lăsând la o parte poezia, orice încercare de a traduce o piesă de teatru a lui Caragiale, sau un roman de-al lui Sadoveanu ne vom izbi de acelasi zid indeleabil. Jocul de cuvinte, farmecul limbajului personajelor, greselile sau văicărelile lor sunt prin excelentă intraductibile si asa vor rămână oricât am răsuci cuvintele altei limbi, pentru orice traducător-prestidigitator. S-ar mai putea face încă o observatie care să servească drept argument pentru ideea anterioară, aceea că cel mai tradus scriitor român este Liviu Rebreanu, scriitor care a renuntat la intimitatea cu limba, care a ales sa fie "bolovănos, dar adevărat", cel care a promovat anticalofilia ca pe o conditie de a fi a romanului realist sau naturalist.

Analizând câteva cuvinte pe care le consideră vocabule dialectice de ordinul întâi, în special acea negatie care nu neagă, acel "ba", cuvânt îndelung căutat de Hegel, Constantin Noica încheie exprimând atât de frumos un gând care ne-a trecut poate tuturor prin minte: "Am face un serviciu omenirii dacă am învata-o limba română". Acelasi filosof român, analizând atât de frumoasa vorbă populară, "ne paste gândul", credea că e mai lesne să spunem că suntem gânditi, că simtim de multe ori că n-am spus totul, adică simtim că acel tot, acea consistentă pe care gândul o are dincolo de noi, nu s-a rostit în completitudinea ei prin noi. Oare un român poate fi gândit de altceva decât de un gând românesc? N-am putea crede asta. Astfel, pe orice scriitor român îl caracterizează un anumit fel de raportare la scris, dar si la problemele esentiale ale vietii, un mod aparte care poate fi regăsit în buna măsură si la Cioran sau la Ionescu, cei care au ales o altă cultură revoltati de mediocritatea acesteia

"Dacă as fi fost francez as fi fost poate genial", afirmă nemultumit si frustrat Ionescu, o afirmatie care, în contextul discutiei prezente, capătă o semnificatie majoră. Acestei afirmatii i s-ar putea alătura o alta: "Să fii român înseamnă să ai prea multă apă în sânge", Emil Cioran, un alt revoltat de conditia lui, poate tocmai aceea de a fi român fără să fi ales să fie, dar pe de altă parte, o interpretare distinctă s-ar putea fi dată acestei pozitii, una prin care aceasta va găsi să se raporteze în alt fel la afirmatia făcută de Ionesu. Pentru Cioran asta era suprema formă de patriotism, asa cum pentru un literat francez, singurul fel de a iubi Franta acelor vremuri era s-o detesti.

Analizând însă afirmatia lui Eugen Ionescu, ceea ce putem imediat constata este nemultumirea lui de a face parte dintr-o cultură mică, marginalizată, care n-avea cum să ofere mijloacele unei afirmări la nivel mondial, asa cum o putea face, spre pildă, cultura franceză. "Sufăr incomensurabil că nu sunt cel mai mare poet al Europei" este replica aceluiasi scriitor care avea să devină cel mai mare creator de teatru absurd al Europei. Însă si aceste cuvinte au un substrat care exprimă, dincolo de revolta fată de apartenenta la cultura română, dimensiunea metafizică a nelinistii unui om care a exprimat atât de bine fără-de-sensul. "Dacă as fi asistat la facerea lumii as fi fost un om mult mai linistit astăzi" – e o afirmatie care demonstrează că revolta lui nu e de fapt fată de conditia de a fi român, de a apartine unei culturi pe care o desfiinteză în Nu, după care, dezamăgit de finalitatea jocului, neagă ceea ce a negat, recunoscând că poezia lui Arghezi nu e fadă si că Barbu nu e un simplu făcător de versuri. Ci revolta lui e fată de conditia, mult mai largă, de om supus mortii, "spânzurând între infinit si neant", "venind de nicăieri si ducându-se niciunde", o revoltă din care izvorăsc fecund toate formele de negatie pe care Ionescu si le asumă, ca o contrazicere a propriilor sale cuvinte: "Dacă există Dumnezeu de ce scriem, si dacă nu există de ce scriem?".

Faptul că nici Cioran, nici Ionescu nu au putut renunta la faptul de a fi români, că nu au putut sau nu au vrut să se dezică o dată pentru totdeauna de românitatea lor o dovedesc numeroase lucruri. Eugen Simion mărturisea că aproape în fiecare dimineată, Cioran – cel căruia îi era atât de teamă să nu se dezacomodeze de sintaxa franceza – si Ionescu vorbeau la telefon româneste. Simteau nevoia unei intimităti cu această limbă, limba noastră, dar si limba lor. Si dacă ne gândim că Ionescu s-a autointitulat "huligan" si a solidarizat cu miscarea de la Bucuresti si că Cioran, cel care a refuzat atâtea premii sau aparitii televizate, a fost de acord să ofere un interviu pentru televiziunea si în limba română, avem adevărata imagine a românitătii lor. Să fii român înseamnă să nu poti renunta usor la asta!

Mircea Eliade, coleg de generatie al celor doi, de o cu totul altă natură sufletescă decât marii nihilisti ai secolului trecut, avea si un alt fel de a se raporta la românitate, la tara si la limba ei. Eliade a fost dintre cei care si-au afirmat cu tărie românitatea până la sfârsitul vietii, a vorbit despre România, folosind cuvântul "acasă", a scris o mare parte din opera folosind limba română. Bucurestii au fost pentru el "rezervorul de sacru", un spatiu magic, asa cum apare el în La tigănci. În mod sigur această atitudine fată de românitate a fost influentată de modul în care îsi percepea conditia de om si de scriitor, altfel decât ceilalti doi scriitori, de felul în care percepea si întelegea timpul, lumea, cu totul altfel fată de Ionescu si Cioran care erau măcinati de absurd si de gol, de neantul uneori bacovian, de timpul miscându-se heraclitean, de imposibilitatea de a fi pur si simplu. Eliade a aderat într-o mai mare măsură la conditia de român tocmai pentru că a găsit conditia de om drept una privilegiată, deschisă oricărei deveniri – folosindu-ne de termenii nicasieni – chiar si celei "întru fiintă".

Ce e România astăzi? Spunea cineva că omenirea e alcătuită mai mult din morti decât din vii... Cred că la fel se întâmplă si cu tara asta care nu e nimic fără trecutul ei. Acest trecut trebuie asumat, căci este ceea ce ne leagă, ne face să fim ceea ce suntem. Trebuie să ne păstrăm identitatea! Dacă vorbeam la început de limite, pentru a duce mai departe cultura română trebuie să facem apel la nelimitele noastre. Căci a fi român înseamnă să simti mereu nevoia să te întorci acasă, în tara ta, în limba ta, să-ti fie dor de ele atunci când le părăsesti si să te regăsesti pe tine o dată cu ele.

Restul e risipire.

Paul-Gabriel Sandu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!