Un autor uitat: Mircea Ciobanu

Peste scrierile lui Mircea Ciobanu s-a asternut, ca o pulbere densa si coroziva, uitarea. Moartea prematura a scriitorului, ce s-a produs chiar atunci când amenintarea comunismului disparuse si literatura româna îsi recapata libertatea, a constituit temeiul acestei uitari. Iar nestapânitul val optzecist, care a invadat librariile si a facut ca numarul criticilor sa para nesemnificativ, a contribuit într-o buna masura la acest lucru. Începând de atunci, scriitorul, care luase de doua ori Premiul Uniunii Scriitorilor din România, pentru doua dintre volumele romanului Istorii, n-a mai avut parte decât de cel mai aspru, mai necrutator si mai nedrept dintre critici: tacerea. Acesta este motivul care sta la temelia rândurilor de fata, care însa nu îsi pot propune sa urneasca piatra, mult prea grea, care opreste accesul la scriitura lui Mircea Ciobanu.

Încercarea de fata nu va urmari altceva decât sa atraga atentia asupra unei opere de a carei valoare s-ar putea oricine convinge deschizând una dintre cartile de proza sau de poezie ale autorului, si sa prevesteasca lucrari nesfârsit mai ample si mai îndreptatite sa aseze opera lui Mircea Ciobanu acolo unde îi este locul.

Pastrând în gând cele notate anterior, am hotarât sa ne oprim asupra uneia dintre prozele de dimensiuni reduse ale autorului, extrem de interesanta prin felul în care elemente ce problematizeaza arta literara se reflecteaza ca într-un joc de oglinzi si se îmbina cu teme crestine. Este vorba despre proza în forma unei epistole, cu titlul Taietorul de lemne, aparuta în 1974 la editura Cartea Româneasca.

Scrierea se deschide cu punerea în discutie a ideii centrale a unei scrieri. Daca aceasta este rostita “în auzul cititorului” înca de la început, atunci lucrarea ia forma unei demonstratii si se înstraineaza definitiv de arta. Intentiile nemarturisite, pânzele freatice care nu izbucnesc niciodata la lumina sunt elemente care preschimba ideea într-o “dovada a propriei sale existente” si scriitura în arta. Dar ca sa ne arate ca acest lucru nu este altceva decât o viclenie, a carei necesitate o recunoaste, si care poate fi dobândita si perfectionata, autorul alege demonstrativ o idee de lucru: “Celui ce ucide fara voie i se cuvine un loc de refugiu, înte hotarele caruia legea sa-si piarda puterea de urmarire si de pedeapsa”[1]. Apoi, autorul imagineaza un personaj pus în slujba legii, un urmaritor care a ridicat tehnica de a rezolva cele mai complicate cazuri la perfectiune. Vigilentei lui nu-i poate scapa nimic, este neînvins, si nu se poate imagina un caz care sa-l tulbure si caruia sa nu-i poata gasi solutia. Criminalul ajunge invariabil pe mâna judecatorului. Numai ca tocmai aceasta stare la care a ajuns îl face sa simta neajunsurile propriei perfectiuni. Dupa îndelungi momente de gândire, ideea îi vine aproape de la sine, dincolo de orice întelegere umana: “Celui ce ucide fara voie I se cuvine un loc de refugiu, o cetate de scapare […][2]“.

Autorul ne invita în continuare sa ne închipuim o întâmplare obisnuita, doi taietori de lemne trudind o zi întreaga, culcând la pamânt copac dupa copac, cu podul palmelor batatorit de cozile de lemn ale toporistilor. Ca doua brate ale aceleiasi masini, cei doi lovesc pe rând trunchiul copacului, numai ca ritmul lor e întrerupt de un strigat cumplit, si unul dintre ei se prabuseste la pamânt. Nu el fusese cel care slobozise strigatul, ne asigura naratorul-autor, ci cel care ramase în mâna numai cu coada toporului. Cealalta jumatate curmase viata celuilalt.

Indistinctia autor-narator este mentinuta de interferenta nivelului meta-textual, la care se discuta despre ideea unei scrieri, cu nivelul scrierii însesi, unde tragedia taietorului de lemne pare a putea fi atât de usor rezolvata de N, personajul aflat în slujba dreptatii, fara nici o mustrare de constiinta. Numai ca vorbele taietorului de lemne si posibilitatea ca el sa nu fi voit sa-si omoare consateanul complica indefinit lucrurile. Cercetatorul cazului îsi da seama de usurinta cu care l-ar putea condamna pe criminal, ba chiar l-ar putea convinge ca într-adevar premeditase acest lucru, ca stia ca toporisca în final se va rupe. Legea ar avea de suferit numai daca un criminal ar ramâne nepedepsit, nu si daca un om nevinovat ar fi condamnat. Întelegând acest lucru, N întelege de fapt drama imposibilitatii sale de a da gres. El nu poate da gres, pentru ca ar comite ceea ce s-ar putea numi o eroare de subspecificare.

Cum am putea întelege acest lucru? Autorul-narator invoca episodul biblic al fratricidului. Pedepsirea lui Cain se îndrepta mai ales împotriva nesocotirii poruncii Domnului si mai apoi împotriva faptului savârsit. Porunca viza supunerea indefinita si suprima vointa proprie, care însa, eliberata prin faptuire de sub imperiul poruncii, trece sub imperiul legii. Asadar, iata cum a aparut legea, care nu mai poarta ca si porunca asupra vointei, ci numai asupra rezultatului exercitarii vointei, ajungând sa condamne si ceea ce pare a fi un rezultat al acesteia, punând în seama vointei si ceea ce era neintentionat, ca un fel de efect secundar al pacatului originar. N sesizeaza acest lucru si este gata sa-i acorde vinovatului-nevinovat posibilitatea scaparii. Îi da o mie de pasi înaintea urmaritorului sau, unul singur, fratele victimei, care daca îl prinde se poate razbuna, însa daca urmaritul ajunge în locul promis, lui îi este uitata orice vina.

Dar ce este acest loc sigur, se întreaba N, pentru a-si raspunde tot el; acesta nu este altceva decât calea pâna la el. Drumul este cel care purifica, îl absolva sau îl condamna pe urmarit, pe cel care cauta scaparea de fantoma propriei sale vinovatii.

Se produce astfel un foarte interesant paralelism, de vreme ce în cazul urmaritului lucrurile stau la fel ca în cazul ideii unui roman. Si aceasta este de fapt similara cu drumul pâna la ea, singurul în masura sa ofere justificarea ideii însasi. Ducând paralelismul mai departe, obtinem o viziune conform careia scriitura se transforma într-un efort purificator si recuperator, asemenea strabaterii drumului catre unicul loc ce garanteaza siguranta.

Cu ultimele eforturi de a-si stapâni personajul autorul care ramâne din ce în ce mai mult doar narator, ne cere sa ni-l imaginam pe N ca având un frate bolnav. “Ucide-ma!”, îi cere acesta, numai ca N nici nu se poate gândi ca va comite gestul acesta, el care slujea dreptatea si ramasese nepatat. Pâna la urma totusi îl ucide si se pierde printre cladirile unei strazi, urmarit de cineva necunoscut, în vreme ce ploaia asternea uitare. Tradându-se pe sine, personajul tradeaza autorul care-l închipuise. N îsi cere dreptul sa nu mai fie doar închipuit, ci sa fie pur si simplu. Vointa lui ce se autonomizeaza si comite un paricid simbolic, închizând epistola.

Opera este marturia ca o scriere despre arta scrierii se închide firesc si curge în textul propriu-zis. Bucla deschisa prin problematizarea literaturii în sine, transformarea acesteia în tema, si ridicarea la nivelul meta-textual se închide. Creatia reflectata astfel în ea însasi se recupereaza si se reinstaureaza pe sine ca arta, nesfârsit îmbogatita.

Finalul lucrarii, prin care naratorul ne da de înteles ca personajul i-a scapat de sub control si ca nu-l mai poate sluji în continuare, contureaza ideea ca scriitura însasi se autonomizeaza, îsi cere dreptul de a deveni o lume, care ar putea sa nu mai slujeasca unei singure idei, ci sa se configureze ca o “opera aperta”.

Succint analizata aici, proza Taietorul de lemne ramâne fara îndoiala deschisa si altor interpretari, care ar putea patrude mult mai adânc, sesizând conexiuni si elemente straine acestor rânduri care se multumesc sa ramâna o provocare la lectura si nimic altceva decât o promisiune.   

Paul-Gabriel Sandu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!