O legenda: Petre Diaconu

Cu totii am învatat la scoala despre tara Dristrei, dar stiti cine a descoperit-o, desi nu era mentionata în izvoarele scrise? Petre Diaconu. Cu totii vedem azi cetatea bizantina de la Pacuiul lui Soare, iar specialistii au la dispozitie doua monografii arheologice cu privire la cercetarile de acolo. Dar stiti cine a pus prima oara cazmaua în insula aceea, pe atunci pustie si acum identificata cu antica Vicina? Petre Diaconu. Cine ne-a dovedit ca Hanatul Bulgar de la Pliska nu a stapânit niciodata Dobrogea de Nord? Tot Petre Diaconu. Cine a scris primele sinteze arheologico-istorice despre pecenegi si cumani, din care prima recenzata de 25 de ori în strainatate, din URSS pâna în SUA? Tot el. Opera sa stiintifica este estimata la 300 de studii, articole, comunicari, rapoarte arheologice, recenzii si cinci carti. Dar bogatia de idei, opinii, profunzimea cercetarilor, flexibilitatea cu care trata probleme de arheologie, geografie istorica, toponimie, paleodemografie, critica izvoarelor nu pot fi estimate în cifre dar ne duc cu gândul la un geniu.

Cine a fost Petre Diaconu (1924- 2007)? O legenda vie pentru arheologi, un savant pentru lumea stiintifica, un om cu o mare cultura pentru lumea artistilor pe care i-a cunoscut si apreciat, un ortodox în care smerenia se împletea cu demnitatea.

A lucrat la Institutul de Arheologie din Bucuresti din 1951 pâna în 1991, când s-a pensionat. A fost pe 19 santiere arheologice de-a lungul întregi tari. A prins perioada marilor constructii si sistematizari în agricultura în care se statea câte sase luni si mai bine pe santier. Era tot timpul extraordinar de bine documentat asupra oricarei probleme stiintifice. Îl ajuta o memorie fantastica. La sesiunile de comunicari se obisnuia ca fiecare lucrare prezentata sa fie discutata de toti cei de fata. Se prezentau diverse subiecte. Atunci când avea o alta opinie decât autorul îsi sustinea ipoteza cu argumente care duceau pâna la trimiteri bibliografice exacte (autor, lucrare, pagina). O performanta atinsa doar de el. Un polemist neîntrecut. Nici un arheolog nu a reusit sa îi conteste vreodata opera arheologica. A avut o tinerete dinamica si exploziva, uneori excesiva, dar o maturitate creatoare si o batrânete demna.

Pacat ca televiziunile care s-au obisnuit sa ne prezinte pe toti nimenii drept modele de viata nu s-au gândit la un medalion biografic Petre Diaconu. Am fi avut ce auzi, vedea si învata de la el.

Era un povestitor de neoprit. În memoria lui uriasa aveau loc de la evenimente istorice, date si personalitati pâna la întâmplarile pe care le traise de-a lungul timpului, alaturi de colegii lui de generatie, pe diverse santiere, din tinerete pâna de curând. Amintirile lui erau atât de vii si le povestea cu atâta pasiune de parca ar fi avut loc ieri. Detaliile erau fulminante: starea vremii, data exacta, vestimentatia personajelor, reactia colegilor, totul. Odata chiar l-am întrebat cum de retine atâtea întâmplari. Mi-a raspuns ceva de genul ca nu se pot uita. Ulterior, mi-am dat seama ca el avea o memorie a sufletului si nu a mintii, ceea ce înseamna ca punea suflet în tot ceea ce facea.

Era interesat de toti oamenii, de la vladica pâna la opinca, pe care îi trata cu acelasi respect. Tinerilor le dadea sfaturi, idei, bibliografii. Îi privea iscoditor, cu ochii albastri mari si blânzi si stia totul despre ei. Avea o voce guturala, aspra, de neuitat.

La împlinirea a 80 de ani de viata l-au omagiat trei generatii de arheologi, o sala plina. Se simtea stânjenit de atâta atentie, repeta mereu ca nu merita, gasea ca totul se datoreaza sotiei sale, Aurelia, care i-a oferit un climat favorabil studiului. Era de o modestie care te coplesea. Se îmbraca decent, dar foarte modest.

Santierul lui de suflet a ramas Pacuiul lui Soare unde îsi petrecea luni întregi, desi conditiile erau vitrege, fara curent electric sau apa curenta. Iubea toate animalele. Toti câiini abandonati din sat gaseau pe santier adapost si mângâiere. Santierul se afla pe insula si zilnic traversa Dunarea cu barca, însotit de câinele sau.

Ucenicii lui ajunsi cercetatori, sefi de santiere au lasat cuvinte frumoase despre atmosfera pe care o crease la Pacui.

În memoriile lui Niculae Conovici, plecat nedrept de repede dintre noi: “Pacuiul lui Soare nu se poate descrie: Pacuiul de cer senin, Pacuiul de ploaie, Pacuiul de la rasaritul soarelui, de la asfintit etc. Apoi Derventul, tabara noastra de vizavi, casele, baracile si bordeie sale, tântarii cei mari si soarecii din locuintele noastre. Stapânul acestor locuri era Petre Diaconu....

Pe santier însa era o adevarata scoala, prin care au trecut multi arheologi de renume din ziua de azi. Se învata arheologie, dar si poezie, literatura, arta, pentru ca aici îsi gaseau loc de refugiu sau odihna scriitori, actori, pictori, ziaristi etc.

Cei care l-au cunoscut bine afirma ca a trecut prin anii comunismului fara compromisuri si fara înregimentare politica, având fata de autoritati o atitudine marcata de profesionalism.

Totusi întreaga sa cariera i-a fost încununata doar de un premiu de specialitate “Vasile Pârvan” primit în 1972. Nu Universitate, Nu Academie desi le merita pe amândoua.

A trecut la Domnul pe care l-a iubit, la începutul lunii aprilie anul curent. A fost înmormântat într-o zi rece, mohorâta, cerul plângea cu stropi reci si iuti. Dunarea era mare, cenusie, cu toate apele despletite. A pornit pentru ultima oara spre Pacui. Cortegiul funerar, alcatuit din 15 masini ale arheologilor veniti de la Braila, Ialomita, Calarasi, Prahova, Bucuresti, Giurgiu a trecut Dunarea pe la Chiciu. Lor s-au adaugat cei din Constanta si Tulcea. S-au oprit la Manastirea Dervent, la doar doi km de santier. Desi nu a reusit sa ajunga mai devreme, deoarece venea de la Bucuresti unde s-a sfintit Sf. Mir, P.S. Teodosie a slujit slujba de înmormântare la fel ca unui prieten drag. Cei apropiati au luat cuvântul. Prof. Petre Nasturel de la Paris i-a trimis un cuvânt de ramas-bun. Arheologii, din care unii directori de muzee, iar altul venit din Germania, i-au purtat sicriul pe brate pâna la mormânt. Parintele Andrei, staretul manastirii, bun prieten al familiei Diaconu, a organizat impecabil masa de pomenire si tot el se va ocupa de parastasele cuvenite, dupa traditia crestina. Atmosfera a fost calda ca într-o familie.

Asa a trait, a muncit si a plecat la Domnul un om mare. A lasat acestui popor câteva mii de pagini de istorie cu privire la originile si cultura sa.

Emilia Corbu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!