Vechii grecii aveau, ştim din Faptele apostolilor (Fapte 17, 21), un loc în care “nu-şi petreceau timpul decât spunând sau auzind ceva nou”. Pentru ei, mai era loc de multe noutăţi sub soare în Areopag. Acolo şi Sf. Pavel le-a vorbit oamenilor “despre Iisus şi Înviere”. Întreita consecinţă o ştim: “[…] auzind despre învierea morţilor, unii l-au luat în râs, iar alţii i-au zis: te vom asculta despre aceasta şi altădată” (Fapte 17, 32), în vreme ce alţii “alipindu-se de el, au crezut […]” (Fapte 17, 34). Sf. Pavel le aducea noutatea absolută, vestindu-L pe cel care lor le era încă “Dumnezeul necunoscut”, dar cei mai mulţi aveau să creadă pe mai departe în filo-Sofia. Ei nu ştiau, aşa cum avea să arate Sf. Ioan Damaschinul în Dogmatica sa, că “adevărata înţelepciune este Dumnezeu” (Nikolaos Matsoukas, Istoria filosofiei bizantine, 2003, p. 31).

Acest eseu se referă la o perioadă mult mai îndepărtată de acele evenimente şi, poate, mult mai apropiată de vremea noastră. Este vorba să respunem anumite lucruri căzute, parcă, azi în uitare.

Europa recentă - urmăriţi pentru câteva zile mass-media europeană! -, precum antica Atenă, este însetată de noutăţi mundane, de “flecăreală” (Gerede, cum spunea Heidegger în Fiinţă şi timp, 2003, p. 237). În goana după ştiri, europenii nu mai caută esenţialul, nu-L mai caută pe Dumnezeu, rămânând hipnotizaţi în faţa celui mai dubios şi gol concept urzit în ultima perioadă pe continent: Uniunea Europeană. Grecii antici, ne spune Matsoukas, care “au pus la rang de cinste discursurile şi dialogurile teoretice s...t, au depus eforturile cuvenite pentru ca dialogul, cuvântul şi contemplaţia să nu afecteze lucrările practice”. Oare noi, cei de astăzi, europenii vechi şi noi, mai acordăm timp suficient lucrărilor practice ale mântuirii? Ne oferă răgaz pentru aceasta societatea în care trăim?

Europa recentă se laudă cu civilizaţia ei, nu cu Hristos (Pr. Iustin Popovici, Credinţa ortodoxă şi viaţa în Hristos, 2003, p. 210). Europa a abandonat Calea, Adevărul şi Viaţa preferând Metoda, “Libertatea, Egalitatea, Fraternitatea” şi Pax europea. Europa are pretenţii imperialiste, nu mai caută înălţarea. E preocupată de ex-tindere. În consecinţă, furnizează ţărilor care “doresc” să adere o serie de şabloane sociale atractive: “pace, democraţie, prosperitate şi o foarte avansată formă de administrare colectivă sau independenţă” (Loukas Tsoukalis, Ce fel de Europă?, 2005, p. 194). A se citi, nu mai departe, şi proaspăta Declaraţie de la Berlin (“…Vom lupta împreună împotriva terorismului şi a crimei organizate. În această luptă, vom proteja drepturile şi libertăţile individuale. Nu trebuie să mai lăsăm niciodată vreo şansă rasismului şi xenofobiei. Ne asumăm angajamentul de a rezolva în mod paşnic conflictele mondiale şi de a face astfel încât oamenii să nu mai fie victime ale războiului, terorismului şi violenţei. Uniunea Europeană promovează libertatea şi dezvoltarea. Dorim reducerea sărăciei, a foametei şi a bolilor […]”).

Dar spune acelaşi Tsoukalis, la începutul cărţii sale, “Europa se schimbă rapid, într-un ritm accelerat”. Încotro fuge ea? Cum putem afla aceasta? De ce se agită aşa?

Veţi spune, poate, că nu trebuie să ne intereseze nici dacă europenii (ceilalţi) sunt credincioşi, nici încotro merge Europa, ci doar să ne vedem de mântuirea noastră. Dar aceasta nu se poate aşa de uşor. Părintele Stăniloae ne arată de ce: “Credinţa individuală e de obicei în strânsă dependenţă de starea religioasă a mediului înconjurător. Când neamul tău e necredincios, sau e pe cale să îşi piardă credinţa, e mult mai probabil că şi tu eşti sau vei deveni necredincios, ca să nu mai vorbim de urmaşii tăi” (Pr. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, 1992, p. 83).

În aceste condiţii, Europa devine pentru sufletele noastre, în modul cel mai serios, problemă. Europa e deja problematică. Şi-a scufundat sistematic cetăţenii într-o densă ceaţă londoneză, ameţindu-i cu noua limbă de lemn a tratatelor, a prevederilor (A se face efortul dureros al lecturării acestor documente spre evitarea surprizelor ! Vezi, de ex., Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa).

Europa care se extinde şi-a inventat un discurs standard (de club ultraselect, ce farsă!), “a devenit o profesie şi mulţi - vorba profesorului Tsoukalis - profită de ea pe poziţia de consumatori, producători sau cetăţeni”. Nimeni nu poate spune…cât de mulţi. Dar, la fel de bine, nu ştim cât de mulţi nu profită. În limbajul acesta economic, vocabularul de bază al jargonului Uniunii Europene, dacă nu profiţi înseamnă că pierzi ori că te îndrepţi spre faliment. Profesorul Tsoukalis nu ne spune nimic însă despre inventatorii Uniunii Europene (cei care şi-au manifestat “scârba” faţă de Europa fragmentată, Europa naţiunilor, vezi José Ortega y Gasset, Europa şi ideea de naţiune, 2002, p. 17), despre ce şi cum câştigă aceştia din extindere.

Nu e dificil de sesizat că Uniunea Europeană arată asemenea unui mare oraş, iar oraşul – ştim din istoria biblică - a apărut din nevoia omului fără Dumnezeu (a primului criminal) de a-şi petrece timpul în compania oamenilor. E de ajuns să citim cu atenţie Protocoalele Înţelepţilor Sionului şi vom afla nu numai originea vremelnicii Uniuni Europene, dar şi natura şi scopul ei în lume. Conform acestor texte, adeverite pe zi ce trece de mersul lucrurilor, şi nu infirmate, Europa va deveni centrul stăpânirii “iluminaţilor”. În van pare că a spus Mântuitorul “Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în mine să nu rămână în întuneric” ( Ioan 12, 46). Degeaba scria Pr. Iustin Popovici că “sfinţii sunt singurii iluminaţi”. Pretenţia aceasta de “iluminaţi” o au şi cei care “au făcut din mintea umană dumnezeul dumnezeilor” (Pr. Iustin Popovici, Credinţa ortodoxă şi viaţa în Hristos, 2003, p. 216).

Nu peste multă vreme românii vor înţelege mai multe despre misterioasa Uniune Europeană. Dar va fi, poate, pentru unii prea târziu. Falsa agitaţie din politica românească nu urmăreşte decât scârbirea românilor faţă de tot ce este al lor. Deznădăjduiţi, vor primi - ca soluţie salvatoare! – o viaţă fără suflet, fără Dumnezeu, fără Adevăr, fără Biserică, “fără terorism”. Şi ce viaţă va fi aceasta?!

În încheiere, câteva cuvinte pentru intelectualul european. Acesta este, vedem bine în aceste vremuri, “purtătorul şi victima confuziei” (Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, 1996, p. 7). Înconjurat încă din vremea “iluminatului” Nietzsche numai de “interpretări” (Interpretationen), se consumă, de multe ori inconştient, în două tipuri de hermeneutică a vremurilor: cea zilieră, comentând ce aduce ziua, şi cea proiectivă, analizând ce va să aducă anul, cincinalul, deceniul, secolul ori mileniul. Dar oare sensul vremurilor recente nu trebuie extras dinspre veşnicie? Dinspre a doua venire a Mântuitorului? Această hermeneutică eshatologică îi rămâne intelectualului necredincios, în chip tragic, inaccesibilă.

Între timp, subtil şi diabolic, Imensul Areopag – Europa, în care am fost (a)traşi fatalmente, aruncă sufletele românilor în încercările vremurilor din urmă.

Oare acum cuvintele Stareţilor de la Optina nu au dobândit o realitate şi mai mare?

“Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, păzeşte-ne pe noi de înşelăciunea necinstitului antihrist, a cărui venire se apropie şi ne izbăveşte de toate uneltirile lui […]” (Rugăciunea Stareţilor de la Optina împotriva pecetluirii cu semnul antihristului).

Dan Mazilu