Împartasirea continua cu Sfintele Taine

Împartasirea continua cu Sfintele Taine - Dosarul unei controverse, marturiile Traditiei. Studiu introductiv si traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu 2006, 532 pagini.

Cartea aceasta care, cu adevarat zideste, este foarte binevenita, deoarece tema si problema abordata este una stringenta, esentiala si mereu actuala, caci vine în întâmpinarea întrebarilor si framântarilor noastre cu privire la modul, timpul si perioada îmartasirii cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos în chip Euharistic. Este bine si corect sa ne împartasim cu Sfintele Taine numai în cele patru posturi de peste an? Putem sa ne împartasim mai des? Este obligatorie o perioada de pregatire si de post înainte de luarea Sfintei Împartasanii? Iata, acestea sunt doar câteva dintre întrebarile pe care si le pun multi dintre credinciosii nostri. În acest sens, lucrarea de fata, pe care vi-o recomandam spre minutioasa si profunda lectura, aduce cu siguranta, multe raspunsuri si lamuriri.

Aceasta carte este un veritabil tratat istoric, dogmatic si liturgic, prefatat de un valoros studiu introductiv semnat de cunoscutul teolog român Pr. Dr. Ioan I. Ica jr. În volumul de fata, pentru prima data într-o limba moderna, se restituie întreg dosarul controversei (ce dateaza din sec. al XVIII – lea), dar si principalele marturii ale Traditiei în aceasta privinta – de la Sf. Vasile cel Mare pâna la Nicolae Cabasila. Cum în sec. al XX – lea românesc discutia a fost purtata cu aprindere în multe împrejurari, este câte se poate de binevenit acest recurs la Sfânta Traditie si care este avizat si girat cu toata competenta de prestatia teologica a traducatorului, care cunoaste foarte bine cuprinderea si implicatiile acestei probleme.

Dispute pe colive

Cu acribia-i obisnuita si (re)cunoscuta, distinsul parinte profesor ne poarta în timp, prezentându-ne, asa cum am mai spus, istoria unei controverse ce avea la baza o disputa ritualizata, în legatura cu savârsirea sau nesavârsirea slujbelor parastaselor (pomenirii mortilor) în ziua duminicii. Este vorba de faimoasa cearta în jurul “colivelor” sau “pomenilor” celor decedati. În anii 1754 – 1755, calugarii de la schitul athonit “Sfânta (Aghia) Ana” au început, beneficiind de importante donatii ale crestinilor greci foarte bogati din tinutul Levantului, constructia unei noi biserici, mai mari decât cea existenta pâna atunci. Pentru a finaliza mai repede lucrarile de constructie, monahii si muncitorii lucrau si în zilele de sâmbata. În aceste conditii s-au vazut obligati sa mute pomenirea mortilor familiilor donatoare – care cuprindeau peste 12000 de nume! – în ziua de duminica. Aceasta modificare liturgica a fost însa prompt denuntata de ierodiaconul Neofit Kavsokalivitul ca fiind o grava inovatie dogmatica constituind o încalcare inacceptabila a traditiei ortodoxe. Plângerea mortilor si comemorarea lor cu colive (simbol al trupului mort) contravin Constitutiilor Apostolice, fiind incompatibile cu caracterul pascal-resurectional al Duminicii – care este zi a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos si prilej al deplinei bucurii; drept urmare, ele trebuie celebrate si oficiate doar în ziua de sâmbata – ziua pogorârii lui Hristos la iad, mutarea lor duminica fiind un mare pacat.

La toate acestea monahii de la “Aghia Ana” au raspuns sustinând ca, din punct de vedere teologic vorbind, nu ar exista o incompatibilitate între pomenirea mortilor si Învierea lui Hristos – care este garantia si sansa celor adormiti în credinta. La o privire mai atenta însa, în spatele a ceea ce putea parea a fi o disputa ritualista si sterila pe o tema minora, se aflau mize spirituale esentiale pentru existenta crestina. Pe de o parte, reafirmarea sensului pascal-eshatologic al Duminicii era strâns relationata la “colivari” de redescoperirea sensului de comuniune euharistica al Liturghiei si de apologia împartasirii permanente (frecvente) a crestinilor, ca realizare concreta a acestor sensuri într-un etos pascal-eshatologic-euharistic.

Pe de alta parte, sub aspect metodologic, controversele puneau în joc necesitatea restabilirii adevaratului sens al Traditiei apostolice si patristice în fata practicilor discutabile devenite niste “traditii” în epoca. Autorul laboriosului si documentatului studiu introductiv urmareste istoricul acestei dispute în perioada ce a urmat pâna în anii 1800 – 1819, când a fost ultima etapa a controverselor.

Extremele Împartasirii

Trebuie retinut si subliniat faptul, dupa cum spune si Parintele Ica în aceasta carte la pag. 71, ca “în spatele insistentelor lor sta o teologie liturgica autentica a vietii crestine: cele cinci zile ale saptamânii sunt simbol al muncii si al vietii «practice», al pocaintei, ascezei, despatimirii, al cultivarii si motivarii virtutilor; sâmbata, ziua odihnei, e ziua «colivelor», a pomenirii celor adormiti si a solidaritatii cu cei trecuti dincolo; iar duminica, ziua Domnului, e zi eshatologica cu caracter pascal, resurectional si liturgic: e ziua comuniunii depline si îndumnezeitoare cu Dumnezeu în Împaratia Sa sub forma Împartasirii euharistice de Trupul si Sângele Domnului mort si înviat pentru noi. De aceea si practica cea mai potrivita în acest sens a împartasirii continue sau frecvente e calea de mijloc a împartasirii duminicale, care evita extremele periculoase duhovniceste atât ale împartasirii anuale sau de patru ori pe an, dupa marile posturi bisericesti, cât si ale celei zilnice. Prima practica – tipic rasariteana – pune accentul pe pregatirea ascetica prealabila prin Spovedanie si post, rigorismul ascetic ducând la o asceza fara Euharistie si o supralicitare a valorii substitutive a anafurei, al caror exces duce paradoxal la indiferenta si indolenta fata de Euharistie si supralicitarea eforturilor ascetice personale. Cea de-a doua – tipic apuseana – si adoptata de teologii ortodocsi din diaspora, insista pe Euharistie fara asceza, minimalizând importanta pregatirii ascetice, a Spovedaniei si a postului, si bagatelizând anafura, duce la banalizare si formalism, la margism euharistic, al caror exces se manifesta în laxism ascetic si insolenta fata de sacralitatea Euharistiei. Aici împartasirea e detasata inacceptabil de efortul ascetic si filocalic, de post si rugaciune. Cele doua excese simetrice ale Împartasirii rare si dese, individuale si colective, se alimenteaza, justifica si sustin reciproc, si ambele invoca abuziv în sprijinul lor afirmatii si pozitii ale parintilor “colivari”, fara a sesiza nici natura exacta a pledoariei lor, nici echilibrul mentinut cu grija între asceza si Liturghie, între Spovedanie si Împartasire, între care acestia refuza sa opteze unilateral”...

O altfel de împartasire

Foarte interesant este si un capitol în care distinsul teolog prezinta care au fost “ecourile si luarile de pozitii în Ortodoxia româneasca” în legatura cu problema desei împartasanii si din care vom spicui doar, ca o concluzie, de la pag. 85: “criza liturgica si spirituala în Biserica Ortodoxa actuala este însa o problema atât practica, cât si teoretica. În spatele diverselor solutii practice preconizate – împartasire rara/deasa, individuala/comunitara – stau conceptii teologice diferite despre Liturghie si spiritualitatea ortodoxa. Ele sunt ilustrate elocvent de diferenta de accent si sensibilitate dintre cele doua comentarii liturgice publicate în anii 1980 de preotii profesori Alexander Schmemann (1921 – 1983) si Dumitru Staniloae (1903 – 1993). Liturgistul rus pleaca de la premisa unei opozitii principiale între spiritualitatea euharistica originara de tip comunitar – ecleziologic si eshatologic, pe de o parte, si spiritualitatea monahala ulterioara, individuala, penitentiala si terapeutica, pe de alta parte, si militeaza pentru restaurarea celei dintâi împotriva celei din urma. Dogmatistul român postuleaza însa, din contra, pe convergenta si unitatea de principiu în Ortodoxie a acestor aspecte într-o Liturghie spirituala si o spiritualitate liturgica.

Pe aceeasi linie de adâncire a acestei viziuni integratoare, de mediere între polarizari teoretice si practice pagubitoare, se înscrie remarcabila schita de teologie liturgica integrala publicata în 1993 de dogmatistul de la Sibiu – Pr. Prof. Ioan Ica sn. Depasirea clivajelor dintre aspectele obiectiv – subiectiv, sacramental – ascetic, comunitar – individual, se face aici din perspectiva unei viziuni a diverselor moduri de prezenta/împartasire a lui Hristos în Liturghie: în locasul Bisericii si în icoane, în cuvânt, în Scriptura, rugaciuni si cântari, si euharistic – scacramental, care însa devin eficiente numai pe fondul unui sustinut efort ascetic si filocalic de purificare si pregatire duhovniceasca neîncetata. Nici rara, nici deasa împartasire nu sunt metode cu eficienta magica, iar invocarea pledoariei “colivarilor” pentru împartasirea continua în contextul Liturghiei, nu este lipsita de echivocuri în absenta unei restituiri complete a textelor si a unei prezentari istorico-critice avizate, atente la contexte si nuante. Împartasirea “sacramental” euharistica de Hristos nu trebuie izolata de împartasirea “mentala”, “duhovniceasca” prin rugaciune si meditatie (de care Sfântul Nicodim vorbeste în “Razboiul nevazut”) fiindca ambele pregatesc împartasirea eshatologica mai adevarata de Hristos în viata viitoare. Practic, pentru solutionarea crizei liturgice actuale se preconizeaza aici o sustinuta catehizare liturgica de catre preoti, rostirea cu voce tare a rugaciunilor Liturghiei, promovarea participarii active si constiente a credinciosilor la Liturghie: daruri, cântari, împartasire euharistica cu pregatirea cuvenita, dar nu fara împartasirea duhovniceasca prin virtuti si rugaciune prin care sporim cu totii în comuniunea cu Hristos si întreolalta.

Dezbaterea continua

Caracterul problematic al recursului actual la metoda “desei împartasiri” vine, asadar, din presiunea exercitata de adeptii ei de a se renunta la elemente traditionale esentiale, cum sunt pregatirea ascetica prealabila prin post si mai ales la legatura dintre Împartasire si Spovedanie. Contestate fiind de catre de teologi si preoti din diaspora (si de adepti ai lor din tarile traditional ortodoxe), aceste elemente sunt reafirmate viguros de reprezentanti contemporani ilustri si autorizati ai teologiei si spiritualitatii ortodoxe traditionale. În acest context – care arata ca dezbaterea pro si contra Împartasirii cu sau fara pregatire – rememorarea sensului exact al disputei din sec. al XVIII-XIV în jurul împartasirii continue poate facilita în chip util întelegerea exacta a mizelor controverselor contemporane”...

Dupa acest amplu studiu introductiv urmeaza traducerea unor documente fundamentale în aceasta directie: Neofit Kavsokalivitul – “Despre împartasirea continua”, 1772 – 1777; Sfântul Nicodim Aghioritul – “Carte folositoare de suflet despre împartasirea continua cu preacuratele lui Hristos Taine” – 1783 – lucrare evocata deseori si în studiul introductiv si care a aparut în mai multe editii, în limba româna.

În partea a III – a a lucrarii, autorul ne aduce înainte, sub titlul “Marturiile Traditiei” canoane din sec. al IV – lea si interpretarile canonistilor bizantini din sec. al XII – lea, precum si tratatele despre Sfânta Împartasanie ale Sfintilor Vasile cel Mare, Teodor Studitul, Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama, Simeon al Thessalonicului, Nicolae Cabasila sau Toma de Kempis. Toate, lecturi si scrieri patristice ziditoare si mult folositoare pentru cei care doresc o sporire si o desavârsire duhovniceasca în acest timp foarte pretios si sfânt al pregatirii noastre spre a ajunge, cum se cuvine, în întâmpinarea lui Hristos cel Euharistic.

Stelian Gombos

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!