Reforma universitara

Mult trâmbitata reforma institutionala, de care se tot vorbeste în cei 18 ani de la revolutia anticomunista din decembrie 1989, este înca departe de momentul adevarului. Unul dintre domeniile fundamentale ale revigorarii unei natiuni, cu atât mai mult cea româna, trecuta prin furcile caudine ale unui regim criminal, ilegitim si ateu, regimul comunist care a lasat amprente serioase în structura identitara, este învatamântul, educatia, alaturi de Biserica si Justitie. Acest truism trebuie amintit de fiecare data când este vorba de radiografia unei natiuni, de profilul ei.

Învatamântul românesc a ramas aceeasi cenusareasa si în perioda tranzitiei postcomuniste. Sa trecem peste teoriile suprarealismului bolsevic care înca se mai acrediteaza cu obstinatie pe la noi, potrivit carora am avut un învatamânt performant în perioada comunista. Existenta unor succese notabile din comunism nu sunt proba calitatii unui învatamânt de top.

Sa fim foarte bine întelesi: evidenta este una indeniabila. Comunismul a distrus învatamântul românesc interbelic, fundat pe modelul european haretian, substituindu-l cu un surogat sovietic. Mutilarea se produce într-o perioada ce a debutat cu îndepartarea, si nu de putine ori, cu întemnitarea sau exilarea adevaratilor savanti, profesori si înlocuirea lor cu impostori de toate spetele (bravi propagatori ai dogmatismului sovietic, direct de la sursa), la care s-a asociat masacrarea bibliotecilor de tot ce provenea din geniu românesc si desfiintarea editurilor, pentru ca apoi sa urmeze, asa cum a început, prin interzicerea libertatii de gândire specifica vremurilor comuniste. Decapitarea spirituala a României a fost vizata cu o tenacitate greu de imaginat. Lichidarea totala a culturii echivaleaza cu victoria categorica a vulgului, în cea mai peiorativa acceptie a termenului, purtator firesc al vulgaritatii si al mojiciei, element de scursura neintegrat functional în nici un tip de societate.

Ne vom opri în acest text la aspectul reformei universitare, încercând sa analizam câteva dintre cauzele care au împiedicat si împiedica înca realizarea ei. Planul de la Bologna, la care a aderat si tara noastra, nu se aplica deloc. Mult invocata autonomie universitara, de care se prevaleaza conducerile universitatilor, în loc sa fie o buna oportunitate de aplicare a unor proiecte coerente de redresare a învatamântului superior, constituie o sursa de pastrare a unor vechi privilegii, confundându-se universitatea cu propriul fief clientar. Proasta viziune manageriala a factorilor de decizie din universitati, care sunt lipsiti de o minima gândire pe durata lunga, se suprapune unei incompetente crase.

Într-o lucrare clasica, Misiunea Universitatii, Ortega y Gasset sublinia rolul major al studentilor în constructia unei universitati, pornindu-se de la principiul just al crearii unor asemenea institutii pentru studenti, nu pentru profesori, cum se întâmpla astazi, în mod abuziv, la noi, profesorii nemaifiind în slujba elevilor. Aceasta disfunctionalitate vine pe fondul atribuirii unor prerogative profesorale autoritare, în dauna unui echilibru firesc între dascal si student.

Introducerea legii lustratiei, ca o prelungire a actului de condamnare publica a comunismului, realizat prin discursul Presedintelui Traian Basescu, în Parlamentul României, din 18 decembrie 2006, este o urgenta a societatii românesti, reprezentând o conditie sine qua non a realei primeniri. În învatamântul universitar, necesitatea unei asemenea legi este vitala, în masura în care structurile de conducere ale universitatilor sunt înca parazitate de vechile cadre comunisto-securiste, care beneficiaza din plin de avantajele unei tranzitii nesfârsite. În toata perioada cuprinsa între reforma învatamântului din 1948 si decembrie 1989 s-a urmarit constant selectarea dosarelor celor care ajungeau, ulterior, “specialisti”. Ea venea în completarea unei selectii naturale, fiindca cei care se îndreptau atunci spre o asemenea cariera stiau bine care va fi nestramutatul sablon de gândire pe care îl vor folosi în cei patru anii de studii si mai ales dupa aceea, daca intentionau sa se faca remarcati. Când acestor dificultati, cumva independente de dorintele “specialistilor” formati în comunism, li s-a adaugat rea-vointa, rezultatul a fost de-a dreptul catastrofal.

Aceste cadre ucenicite la scoala materialismului dialectic, straine de exigentele unei vieti academice, nu numai ca blocheaza accesul unor tineri intelectuali de certa valoare, o buna parte a lor validati în marile centre universitare occidentale, dar si anuleaza orice speranta privitoare la reformarea sistemului educational. O reforma universitara autentica, asa cum a pornit-o Mihai Sora, descendentul unei traditii interbelice rodnice, presupune existenta unei perspective de lunga durata în care strategiile de abordare sa se sprijine pe criterii esentiale, vizând realizarea unui sistem performant, prin promovarea pe baza meritocratiei, si nu a nepotismelor, a relatiilor de cumetrie, prin îndeplinirea unor norme academice bine stabilite, prin compatibilizarea cu standardele europene de cercetare. Componenta cercetarii trebuie reinclusa si bine regândita în mecanismul universitar, precum se întâmpla în traditia occidentala, pentru a putea contribui la consolidarea mediului academic, axat numai pe dimensiunea didactica – si aceasta destul de inconsistenta, printr-o lipsa a cursurilor actualizate, bibliografiile ramânând undeva prin anii’70-80, pentru a nu mai vorbi de traditionalismul tematicii puse în discutie. Intrarea într-un circuit international de colaborari prin echipe de cercetare, pe baza unor proiecte viabile, prin publicatii serioase (reviste, carti care îndeplinesc criteriile stiintifice maxime), prin colocvii si conferinte, prin schimbul interactiv al rezultatelor cercetarii, constituie premisele unei veritabile reforme institutionale. Prin urmare, amatorismul publicatiilor (reviste, carti nevalidate stiintific), al cercetarii în propria ograda, soldata prin autotamâieri, triumfalisme locale, parastasuri si bairamuri academice trebuie abandonat în beneficiul competentei, al profesionalismului si al exigentelor cerute de standardele unei autentice vieti universitare.

Problema este una foarte simpla, care tine de un element esential: adoptarea legii lustratiei, primenirea cadrului institutional, prin infuzia de tineri cercetatori români din universitatile occidentale, care se bucura de recunoasterea internationala, si de cei mai buni din tara, impunerea unor criterii maximale si reconectarea la fluxul cercetarii europene. Astfel, vom avea sansa de a trece de la starea jalnica a universitatii, devenita un s.r.l, un fel de cimitir al elefantilor sau de azil de batrâni, la o reformare din temelii a sistemului universitar, prin producerea de competente. În cele din urma, decizia, ca natiune, ne apartine. Fie vrem sa continuam cu pagubosul amatorism comunist, fie vrem sa adoptam modelul excelentei intelectuale. Sa nu încercam sa gasim alti vinovati.

Constantin Mihai

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!