Andrei Tarkovski – Exerciţiu de smerenie

26 de ani între proiecţia primului film - mediu metraj, film de absolvire a facultăţii (V.G.I.K.) -, Compresorul şi vioara, şi premiera celui din urmă – 14 mai 1986 (1), la Paris -, Sacrificiul. 8 filme şi 30 de premii obţinute la cele mai serioase festivaluri internaţionale. Cu o singură excepţie: Moscova – în acea perioadă, o competiţie pe care nu o luau în seamă numai esticii. Şi un exemplu despre cum era lăsat Tarkovski să lucreze: primul scenariu literar pentru Andrei Rubliov a fost depus în ianuarie 1962. Au venit apoi trei ani de re-scrieri, doi ani de turnări foarte grele, urmate de nesfârşite discuţii şi negocieri pentru re-montarea materialului. În sfârşit, la doi ani de la terminarea lui şi după nu mai puţin de trei premii câştigate în Franţa – în 1965 Premiul Criticilor de Film, la Paris, iar la Cannes, ediţia 1969, Premiul Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film (FIPRESCI) şi Premiul pentru Scenariu (semnat chiar de primul său colaborator, Andrei Mihalkov-Koncealovski) -, pe 18 noiembrie 1969 are loc premiera moscovită. În 1972 şi 1973, Andrei Rubliov primeşte alte opt premii internaţionale, ceea ce nu-i împiedică pe mai-marii cinematografiei sovietice să îngheţe filmul timp de şase ani şi să-i refuze lui Tarkovski proiect după proiect, lăsându-l, “aşadar, fără nici un venit” (2). Sunt fapte pe care, în scrisoarea adresată pe 15 iunie 1983 lui Filip Timofeevici, preşedintele Goskino, regizorul le aminteşte pe larg. Adăugînd în deşert: “La ora actuală, după părerea criticii intrenaţionale, Andrei Rubliov face parte din cele mai bune zece filme ale tuturor timpurilor”. Ei, şi? Nu se întâmplase la fel şi cu anteriorul său film, Copilăria lui Ivan? Care, după Leul de Aur la Mostra di Venezia şi alte şapte premii internaţionale, a fost programat în matineele pentru copii pentru a... argumenta lipsa de interes a publicului şi, pe cale de consecinţă, aproape inexistenta distribuţie a filmului în ţară?

Solaris a fost singura excepţie. După cel puţin trei ani de lucru – întors, ca de obicei, din drum – filmului i se face premiera pe 5 februarie 1973. “ De data asta, fără observaţii. Clasat, pe deasupra, în cea mai înaltă categorie (filmele mele precedente fuseseră clasate în categoria a doua, pentru a mi se arăta valoarea şi locul). Este singurul meu film (cel mai puţin reuşit, după părerea mea) care a beneficiat de o distribuţie corectă în URSS.” – continuă Tarkovski în aceeaşi scrisoare. Probabil îi părea ciudat ca tocmai acest film să fie încadrat în categoria care îi pemitea cel mai mare număr de cópii, deci o foarte bună distribuţie pe întreg teritoriul sovietic. Nu-i exclus ca precauţii cenzori să-şi fi spus în barbă că se pot deconta cu romanul SF al lui Lem, punct de pornire al scenariului.

Recunosc, m-a surprins umbra de ciudă pe care am citit-o în atitudinea lui faţă de acest film atât de iubit de generaţii şi generaţii de spectatori: “cel mai puţin reuşit, după părerea mea”. Mi-aş permite, aici, să risc o interpretare a atitudinii pe care simţi că şi-o asumă ca fiind excesiv de subiectivă... Nu cumva se întâmplă ca regizorul – care face paradigmă cu marii creatori ai lumii - să fi fost muşcat, tocmai el şi tocmai într-un moment de graţie, de şarpele invidiei? Că aplauzele – nu numai ale spectatorilor, ci şi ale autorităţilor care l-au ţinut extra muros – trebuie împărţite cu scriitorul? Că filmul nu-i aparţine în întregime (nu este un film de autor)? Poate părea hazardată această opinie a mea, mai ales că eroul este un trăitor genuin al valorilor creştine. Şi nici argumentată, de vreme ce, mai toate filmele sale – excepţia o face, oare întâmplător?, Sacrificiul – au fost scrise în colaborare cu alţi cineaşti, iar unele chiar au avut ca punct de pornire o nuvelă sau un roman (3). Şi atunci? Da, dar romanul Solaris, publicat în 1961, avea, la data difuzării filmului (1972) propriul propriul drum de succes şi devenise un best-seller internaţional. Dacă mare parte din public căuta filmul tocmai pentru că dorea să vadă ecranizarea cărţii în vogă? Cred că sentimentele artistului sunt materia subtilă care urmează a de veni sensibilă în operă. Aşa că, nimic blamabil. Nici în atitudinea lui faţă de proriu-i film şi, cer îngăduinţa, nici în asumarea unei atare interpretări.

Paranteză: Akira Kuroswa spulberă aserţiunea autorului despre acest “cel mai puţin reuşit” film al său cu o propoziţie la care îndrăznesc să subscriu: “În Solaris, geniul lui Tarkovski străluceşte continuu”.

Un mecanism ingenios de simplu

NU înăuntru, DA în afară. De ce? Cum poate o maşină să funcţioneze cu două viteze simultan? Sunt întrebări pe care noi, cei din generaţia mijlocie ni le-am tot pus şi, are balta peşte!, răspunsurile au venit gârlă de la sumedenie de teoreticieni. În ceea ce mă priveşte răspunsul mi-a venit din întâmplare (de întâmplări providenţiale cred că nu au parte decât cei care ştiu că nu există întâmplare) şi din partea unui bun prieten care ştie cât îl iubesc pe Andrei Tarkovski.

Acum vreun an, Ion Bucheru, a cărui vecină de birou eram în Redacţia Cultură a TvRM, s-a gândit că o poveste (are, har Domnului, talent) despre propaganda comunistă ne-ar face lehamitea mai suportabilă, iar pe noi mai îngăduitori faţă de “politicile culturale” ale audio-vizualului românesc, cât şi de starea de cultură în care se află majoritatea reprezentanţilor mass-media.

Aşadar... Prin 1979, o delegaţie de cineaşti români se afla la Moscova, invitată de Goskino (adică Ministerul Cinematografiei din URSS): Ion Bucheru, directorul Casei de Filme Unu şi actorii Tora Vasilescu şi Mircea Diaconu. În ajunul plecării la Taşkent (conform protocolului), viceministrul (adjunctul preşedintelui Goskino), şi el cineast (regizor), a vrut, din curtoazie, să le facă românilor un fel de dar: să le faciliteze accesul la magazinele de protocol, să poată şi ei cumpăra câteva obiecte... standard de adus din URSS (o căciulă de blană, un set de tacâmuri argintate etc.). Întrebat ce şi-ar dori fiecare, Bucheru, în calitate de şef al delegaţiei, a cerut prompt: “Să vedem Oglinda”. Surprinzător pentru el a fost răspunsul venit la fel de prompt: “Sigur, îndată ce vă întoarceţi de la Taşkent”.

Vizionarea chiar a avut loc. Când s-a aprins lumina, o singură întrebarea s-a auzit: “De ce l-aţi oprit?”. “Dragă Ion (apelativ care semnaliza solidaritatea de breaslă -sic!), noi nu l-am înţeles. Putea să însemne orice. Mai bine aşa.” Pe coordonate doar geografic altele, ca unul care a exersat îndelung opoziţia, regizorul Alexa Visarion spune şi astăzi: “Cel mai frică îi este cenzorului de ceea ce nu înţelege”. “Pe de altă parte – a continuat viceministrul – noi am lăsat acest film să ruleze în cinecluburi, în câteva proiecţii de circuit închis (la Casa Cineaştilor, la Casa Scriitorilor etc.), chiar şi în câteva cinematografe de artă, aşa că nu se poate spune că l-am interzis. I-am făcut cinci cópii. Lui Tarkovski i-am dat fonduri să-l facă şi l-am şi trimis la festivaluiri în străinătate. Restul, cei de aici, ce nevoie au de el? Mai bine aşa. De altfel, dragă Ion, să ştii de la mine că orice putere este flatată de statura artistică, de valoarea disidenţei pe care trebuie să o stăpânească.” Uluitor cinism al suficienţei! Uluitoare inteligenţă a răului!

Să ne întoarcem acum la deja citata scrisoare a lui Tarkovski: “Părerea preşedintelui Goskino, în urma proiecţiei: «Nu am înţeles nimic». Putem spune că vârful piramidei este deţinătorul adevărului. Asta înseamnă că, dacă dumneavoastră nu aţi înţeles nimic, nimeni din lume nu va fi capabil să înţeleagă. Consecinţa: e clasat în categoria a doua, cu un număr derizoriu de cópii (pentru ca autorul să nu aibă ce mânca şi, o dată în plus, ca să-şi cunoască valoarea şi locul). Nici un răsunet în presă, condamnare la tăcere.”

Esenţialul, tot viceministrul l-a făcut explicit (ce-i drept, în urma câtorva pahare de vodcă, îmi spunea, cu râsu–plânsu Ion Bucheru): “De ce să-l interzicem? Aşa cum facem, câţi au ocazia să vadă filmul? Pe de altă parte, promovat în străinătate, Tarkovski câştigă toate premiile. Le arătăm că la noi este libertate. Ce vrei mai bună propagandă pentru noi?! Şi de ce am avea nevoie de mai mulţi disidenţi? Andrei Tarkovski este găina noastră cu ouă de aur! El trebuia să se elibereze de acest ou fierbinte pentru ca traiectul să devină liber pentru alte viitoare ouă de aur. Printre ele, poate, un nou Solaris din care să putem şi noi scoate profit prin exploatarea în reţeaua internă.”

Judecată rece, cinism cât cuprinde şi un sistem pe care oameni fără Dumnezeu l-au crezut perfect. În talerul celălalt, împărtăşite bunului prieten şi marelui regizor Krzysztof Zanussi, frământările unui artist conştient de valoarea talantului pe care Dumnezeu i l-a pus în palmă: “Ştiu că sunt departe de perfecţiune, că, de fapt, sunt cufundat în imperfecţiune şi în păcat s...t. Nu mai pot continua să trăiesc ca până acum, lucrând ridicol de puţin şi petrecându-mi o parte a timpului în nesfârşite emoţii negative care, departe de a mă ajuta, distrug acel sentiment de unitate a vieţii care esenţial în creaţie.”

Marina Roman

______________

Note:

1) Datele premierelor sunt preluate din volumul Cinema... un secol şi ceva, semnat de Cristina Corciovescu şi Bujor Rîpeanu

2) Extrasele din scrisorile lui Tarkovski sunt citate din eminenta lucrare a Elenei Dulgheru: Tarkovski, filmul ca rugăciune.

3) Ucigaşii (film studenţesc realizat în colaborare cu Maria Beika şi Alexandr Gordon – 1958) are la bază o povestire de Ernest Hemingway. Copilăria lui Ivan porneşte de la câteva teme din nuvela lui Vl. Bogomolov. Pentru Călăuza a scris scenariul împreună cu Arkadi şi Boris Strugaţki, după romanul lor Picknick la marginea drumului.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!