Ulise şi convenţiile lecturii

James Joyce, Ulise, 2 vol., trad. rom. şi note Mircea Ivănescu, Ed. Univers, Bucureşti, 1984

Marile construcţii literare care au influenţat proza secolului al XX-lea sunt puţine. Pe primul loc ar fi Doamna Bovary, a lui Flaubert, urmează În căutarea timpului pierdut, de Proust şi insolitul roman al lui James Joyce (1822-1941), Ulise. Cititorului grăbit de astăzi, căutătorului de indiscreţii egolatre şi de umori revărsate în pagină cu cea mai naturală lipsă de simţ estetic şi cultură, acest roman îi va stârni repulsie şi probabil că îl va ţine în biblioteca personală, necitit dar la vedere, ocupându-se pe mai departe cu lectura cărţilor în care se poate regăsi. Ulise nu este un roman frumos în sensul comun al termenului şi nu se citeşte ca orice alt roman. Într-un sens este o construcţie monstruoasă, dar dacă cititorul nu citeşte numai pentru a se identifica cu personajele, ci se dedică lecturii artistice, creatoare, atunci cartea îi poate oferi delicii la care nu a sperat vreodată.

Ulise este descrierea unei singure zile, joi, 16 iunie 1904 şi gravitează în jurul a trei personaje – Leopold Bloom, agent publicitar, Stephen Dedalus, tânăr profesor de şcoală din Dublin şi Marion (Molly) Bloom, soţia lui Leopold, cântăreaţă – dintre care dominant este primul. Acţiunea are loc în Dublin. Despre cadrele generale ale poveştii nu se poate spune mai mult. Dar, ceea ce face Joyce cu aceste trei personaje şi cu peregrinările lor este de-a dreptul demiurgic, ridicând arta literaturii la valenţele nemuririi.

După cum sugerează şi titlul, romanul este legat cu fire nevăzute de Odiseea, dar a spune că Ulise este o parodie a epopeei antice este o eroare hermeneutică gravă, pierzându-se astfel orice posibilitate de înţelegere a cărţii în ceea ce are ea ireductibil. Ar însemna să o punem în umbră, să o legăm de altceva şi să îi confiscăm prin aceasta dreptul la existenţa pe care o merită. Valoarea simbolică pe care o au aventurile lui Leopold Bloom este numai un aspect al cărţii lui şi nu e nici pe de parte cel mai important. Dacă vom avea inspiraţia să îi acordăm răbdare şi ne vom concentra atenţia asupra detaliilor, singurul aspect care contează atunci când citim literatură, această operă ne va putea oferi spectacolul artei în tot ce are ea mai mare şi mai frumos de oferit. Cu alte cuvinte, nu ideile generale, ci stilul şi ţesătura întâmplărilor (structura) fac din această carte o capodoperă, restul fiind doar finisaje pe care mintea noastră le face oricum.

Fiecare capitol este scris de Joyce într-un stil diferit. Mai mult, arta autorului se manifestă chiar la nivelul alchimiei fonemelor (acest aspect fiind mai greu de observat în traducere), el reuşind să creeze o muzicalitate aparte prin combinarea superbă a sunetelor pentru a reda o stare specifică, o melodie abia perceptibilă sau pentru a sugera micile devieri ale fluxului conştiinţei, invenţie stilistică a lui Tolstoi, pe care Joyce o desăvârşeşte aici. Iată o mostră de stil joycean: “Intrând pe sub arcada podului de cale ferată sBloomt scoase plicul, îl rupse repede în fâşii şi le împrăştie apoi pe drum. Bucăţelele de hârtie se risipiră tot mai departe, năruindu-se în aerul umed; fluturare albă şi apoi totul năruindu-se încet.” De observat cum aşează el punctul şi virgula înaintea unei precizări poetice cu rol vizual. Acesta este un procedeu folosit pe larg de Flaubert în Doamna Bovary. Sau, finalul viziunii unui torent de bere revărsată, “şerpuind peste tot pe pământul plat, şuvoi leneş, tot mai dens, de lichid purtând cu sine flori lătăreţe de spumă.” O altă caracteristică a stilului din Ulise este dezvoltarea terifiantă a temei flaubertiene a contrapunctului: în partea a doua, în capitolul 7, se întâlnesc şi dialoghează aproximativ cincizeci de personaje. Scenele sunt de-a dreptul înnebunitoare şi numai un cititor înarmat cu răbdarea artistului se poate descurca în acest uriaş hăţiş, poate cel mai animat capitol din istoria literaturii.

Dar, ceea ce a rămas în mentalul colectiv drept joycean prin excelenţă este tehnica redării monologului interior sau a fluxului de conştiinţă. V. Nabokov observa că primul care a folosit această tehnică a fost Tolstoi, în Ana Karenina, în episodul drumului către gară al eroinei. Acolo mai sunt prezente încă semnele de punctuaţie şi precizările autorului. La Joyce fluxul conştiinţei este eliberat de artificiile punctuaţiei şi se desfăşoară sub ochii imaginaţiei noastre liber, întortocheat şi spumos ca apele unui fluviu ce se revarsă primăvara peste o câmpie. Monologul lui Molly Bloom din final este transpunerea artistică a unei cascade de gânduri şi imagini ce adună în tumultul său întregul edificiu romanesc.

Romanul Ulise îşi aşteaptă încă cititorii pentru a le oferi ceea ce nu au primit de la nimeni: o superbă construcţie şi o paradă copleşitoare de procedee stilistice pe care, însă, nu le putem aprecia decât dacă ne lepădăm de convenţiile lecturii şi pătrundem curaţi artistic în lumea Dublinului lui Joyce.

Răzvan Andrei

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!