Vocea socială a Bisericii

Apelul adresat clasei politice româneşti la 27 martie 2007 de către ierarhii Sinodului Mitropolitan al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului a venit într-un moment potrivit şi exprimă fidel o stare de spirit. Ceea ce nu înseamnă că a fost şi receptat cu adevărat de adresanţii acestuia ocupaţi în continuare, fără jenă, de jocurile politicianiste. Conţinutul apelului este succint şi merită redat integral:

„Noi, ierarhii Sinodului Mitropolitan al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului, intruniti in sedinta de lucru la 27 martie 2007, consideram ca este de datoria noastra sa ne adresam tuturor oamenilor politici din actuala legislatura, nu atat  in numele Bisericii cat  mai ales in acela al electoratului transilvan, din care si noi facem parte impreuna cu cei  peste patru milioane de cetateni ortodocsi pe care-i pastorim.

Adanc intristati, in ultima vreme,  de spectacolul  pe care ni-l ofera  arena noastra politica si fiindu-ne evident ca ultimul lucru la care se gandesc alesii nostri, fie de la putere, fie din opozitie,  este tocmai poporul care i-a investit cu mandatul de a conduce tara, le adresam tuturor un calduros apel de a depune toate eforturile intru depasirea orgoliilor personale, intereselor partinice sau vendetelor acoperite si de a gasi grabnic solutii pentru pace si cooperare in slujba exclusiva a binelui public.

Reamintim obligatia morala si legala de a nu fi folosite prezentele,  insemnele si simbolurile religioase in scopuri politice si de a nu invoca numele lui Dumnezeu sau al Bisericii  cu usurinta si iresponsabilitate. Experienta din ultimii 17 ani a dovedit ca asemenea abuzuri se intorc impotriva autorilor lor si ca electoratul stie sa sanctioneze derapajele de la morala crestina si principiile democratice. Pe cei ce nu cunosc ii informam  ca un locas de cult nu poate fi  ridicat fara binecuvantarea episcopului,  asa incat  pe teritoriul Mitropoliei noastre  nu se vor construi „biserici electorale”.

Ne rugam la Dumnezeu pentru binele tuturor, reinnoim apelul la intelepciune si nadajduim ca poporul roman nu va fi umilit in asteptarile lui.”

Ce remarcăm? Înainte de toate, vedem cum aici sunt puse alăturat două teme: cea a crizei politice şi cea a abuzului de simboluri şi mesaje religioase din partea unor figuri publice. Alăturarea celor două teme exclude interpretarea acestui mesaj ca fiind un suport indirect adus unuia dintre partidele ce au format până acum câteva zile Alianţa D.A. Ierarhii ardeleni tratează chestiunea crizei politice în contextul mai larg al modului în care anumite personaje semidocte, dar pline de bani, înţeleg să Îl transforme pe Dumnezeu în agent electoral şi Biserica în tribună.

Tema raportului dintre puterea spirituală şi cea seculară nu este nouă. PSD a încercat, uneori cu succes, pe durata guvernării dintre 2000-2004, să îşi anexeze vocea Bisericii Ortodoxe majoritare. Paralel cu îngheţarea din raţiuni de “linişte” inter-confesională a demersurilor în vederea concretizării proiectului noii Legi a Cultelor, încheiate abia la finele anului trecut, PSD a cultivat pe faţă simpatiile faţă de anumiţi ierarhi cadorisiţi cu sume impresionante. Preţul acestei apropieri s-a văzut în momentul în care aceeaşi guvernare PSD a dorit să se folosească pe faţă de canalele de comunicare ecleziale pentru dinamizarea referendumului privind noua formă revizuită a Constituţiei. Suplinind absenţa unei campanii serioase de informare a opiniei publice, strategii de partid au apelat cu seninătate la Biserica lipsită, alături de celelalte culte religioase, de cadrul legal secular minim şi în condiţiile în care chestiuni esenţiale precum salarizarea clerului sau statutul patrimoniului confesional erau suspendate de ani de zile. Unii ierarhi au răspuns prompt la această chemare patriotică şi au redactat circulare către parohii, cerând enoriaşilor să participe activ la vot. În fine, cu puţin timp înaintea alegerilor generale din 2004, PSD-ul promitea ierarhilor, în discuţii discrete la limita şantajului, luna de pe cer în schimbul suportului electoral.

Această mentalitate de subordonare prin ademenire nu s-a aplicat doar Bisericii majoritare. Să nu uităm cum a fost neutralizată în bună parte mişcarea sindicalistă prin aducerea în Guvern sau în Parlament a liderilor acesteia. Un proces similar de înregimentare a fost constatat şi la nivelul mediilor culturale sau în mass-media. Pe scurt, reflexul autoritar a fost, alături de ascunderea trecutului securistic, una dintre constantele vieţii noastre politice în ultimele două decenii. Fără a exagera, se poate spune că indiferenţa cu care mai toate Guvernele de până acum au asistat la exodul inteligenţei româneşti face parte dintr-o strategie de eliminare a spiritului critic din peisajul social post-comunist dominat incontestabil de o oligarhie alergică la principii şi valori. Nu este deloc întâmplător faptul că tocmai votul acestei diaspore economice şi politice (marcată de deziluzia mai ales a tinerilor plecaţi după înăbuşirea violentă a fenomenului “Piaţa Universităţii”) a cântărit decisiv în balanţă şi a dus în 2004 la victoria Alianţei D.A. şi a Preşedintelui Băsescu.

În acest context de după 1990, Biserica noastră majoritară nu a reuşit să îşi facă auzită vocea social-critică decât sporadic. Confruntată asemeni clasei politice cu tarele unei istorii neasumate până la capăt, captivă retoricii obedienţei, interesată de câştigul de moment, incapabilă să gândească pe termen lung, marcată de luptele carieristice – ierarhia nu a riscat să se expună, să protesteze vehement împotriva haosului, a corupţiei, a dezastrului social şi a tuturor tarelor pe care le-a generat o tranziţie lipsită de dimensiunea înnoirii morale şi civice. Cele câteva atitudini altminteri de până acum, contradictorii între ele, au venit de la Cluj. Fie că a fost vorba despre necesitatea implicării Bisericii pe scena politică (1998), fie că Sinodul a dat curs unei iniţiative de interzicere a implicării clerului în politica de partid (2000), fie că era atrasă atenţia asupra păstrării neutralităţii Bisericii pe durata campaniei electorale (2004), fie că se vehicula iarăşi ameninţarea ieşirii Bisericii din abstinenţa politică auto-impusă şi forţarea prin acest mod a soluţionării cauzei Gojdu (2006), fie că se denunţa interpretarea improprie a sensului donaţiei prin transformarea acesteia în act de cumpărare a conştiinţei (2006), fie că se adresa un apel către clasa politică (2007) – toate acestea au fost marcate de figura Arhiepiscopului Bartolomeu al Clujului.

Din păcate, aceste luări de poziţie au fost şi sunt subminate de două fenomene complementare. Pe de o parte, vocea critică a ierarhului clujean nu a fost amplificată de către ceilalţi membri ai Sfântului Sinod. Dimpotrivă. Afişarea ostentativă a unor sinodali cu puternicii zilei sau cu aventurierii scenei politice şi promptitudinea cu care aceştia din urmă au primit cele mai înalte distincţii bisericeşti în schimbul banilor au reuşit să relativizeze dorinţa absolut legitimă şi necesară de a reveni la rânduiala canonică a Bisericii şi de a recupera calitatea acesteia de instanţă a bunului simţ. Aşa se explică perpetuarea impresiei că fiecare ierarh este un jucător pe cont strict propriu, fără legătură cu ceilalţi colegi din Sinod, fapt care îl face vulnerabil la invitaţiile insidioase ale celor care au nevoie de legitimare simbolic-religioasă înainte de o avea pe cea real-politică. În plus, gafa monumentală a refuzului obstinat de a fi în fruntea procesului de transparenţă şi corectitudine – vezi scrisoarea Patriarhiei către Senat în care se cere eliminarea din lista celor vizaţi de ANI a şefilor de cult şi a ierarhiei ecleziale – provoacă un plus de întrebări în legătură cu discernământul social şi capacitatea de asumare de către instituţia bisericească majoritară a unui rol normativ şi constructiv.

Pe de altă parte, aceste tentative de identificare a unui raport just între dimensiunea personală a credinţei şi reflexul ei public şi, generic, între Biserică şi stat sau Biserică şi politică, nu au fost dublate de efortul pastoral de trezire a conştiinţei laicatului. Cu o formulă de sinteză, se poate spune că, la ora actuală, noi avem laici, dar nu un laicat. Situaţia aceasta se datorează atât neîncrederii ierarhiei în propria bază, cât şi adormirii conştiinţei misionare a celor care, în Biserică şi lume, ar trebui să fie purtători de valori. Încercările de până acum de coagulare a laicatului s-au lovit de mefienţa şi despotismul unor lideri ecleziali tributari încă unei mentalităţi mai degrabă stăpânitoare decât slujitoare. Potrivit acesteia, unitatea dintre păstor şi turmă este monolitică şi monologală, diversitatea harismelor şi a responsabilităţilor fiind un atentat la “puterea” exercitată exclusiv de sus în jos.

În condiţiile unei Românii ce suferă în mod vădit de deficienţe democratice majore, unde opinia celuilalt nu contează, unde cultura dialogului este aproape absentă, iar gestul critic este asimilat subversivităţii, Biserica majoritară are un rol formator şi corector decisiv. Tocmai pe acesta ea nu vrea să îl asume sau amână cel puţin acest moment cât mai mult posibil. Preţul acestei comodităţi este ridicat: o clasă politică amorală, acumularea unui capital economic împovărat de vina de a creşte pe seama sărăciei altora, articularea unei societăţi civile din definiţia căreia este absentă orice referinţă religioasă, cetăţenia spirituală fiind complet lipsită de echivalentul ei lumesc.

Este adevărat că toate aceste derapaje, lipsuri şi stângăcii sunt rodul unor procese sociale anterioare lungi, vindecarea şi corectarea lor cerând cel puţin un timp egal. Ceea ce trebuie să ne îngrijoreze este faptul că sunt foarte puţini cei care au curajul să înceapă terapia. Efectul: boala devine un substitut acceptat al sănătăţii şi prezenţa doctorului indezirabilă. Dacă vrea ca vocea ei spirituală să fie auzită, Biserica Ortodoxă din România are nevoie de o voce socială pe măsura bolilor actuale. Sigur, este un rol incomod, deloc plăcut, ingrat de-a dreptul. Luarea acestuia în serios este însă o formă de misiune şi garanţia autenticităţii evanghelice, dovada faptului că ne luăm credinţa în serios. Şi până la capăt.

Apelul adresat clasei politice româneşti la 27 martie 2007 de către ierarhii Sinodului Mitropolitan al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului este un gest al normalităţii profetice. Chiar dacă nu este în asentimentul întregului nostru episcopat şi cu atât mai puţin în cel al întregii clase politice, acest apel este cu siguranţă în asentimentul majorităţii românilor.

Radu Preda

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!